Alin Cristian – Risipitele alaiuri ale literaturii: 2. Ce ne e scris?

Pe Fluviile calme, cum lunecam la vale,

N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:

Piei Roșii, țintuindu-i cu trupurile goale

De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Baudelaire, Corabia beată

(trad. Petre Solomon)

Ce-i e omului scris sub frunte-i e pus — cu condiția ca fruntea să includă și pulpa acelui fruct greu de lumină îngroșată, care-i trupul. Ca ea să aibă carnație, adică, și, grație acesteia, să rezoneze cu fruntariile bântuite de neguri ale senzorialului și intuitivului.

Într-adevăr, la liziera luminișului de relativă claritate și distincție din om se profilează un joc de iele nu mai puțin luminos: o scriitură ivită din desișul adânc de dincolo se contorsionează coregrafic în forme lizibile, întrucâtva conformist, semic. În transcrierea lui Labiș: „Peste păduri tot mai des focuri, focuri / Dansează sălbatice, satanice jocuri”.

Ardenta luare a fapticului sub o escortă de caractere scrise e gestul de putere al logosului, de care vorbesc, de la Heidegger încoace, disciplinele comunicării: o coerență discursivă a lumii și vieții divizează realul pentru a-l stăpâni. Narativul e ajutat să se insereze. Pe de-o parte, el dă la iveală fragmentul împresurat; pe de alta, e dezvăluit de el — alt fel de-a spune că nașterea unei versiuni a fapticului depinde simultan de luminiscența reziduală și a imaginarului, și a realului. De ambele părți ale prăpastiei dintre subiect și obiect urma luminii se regenerează într-o mirabilă punte. De corabie?

Să remarcăm că razele pătrund doar acolo unde au mai pătruns deja într-un fel sau altul, și de unde își pot ieși lor înșile în întâmpinare deschizător de drum. Lumina la lumină trage, iar trasul în cauză lasă pe hârtie o urmă grafică dansantă. Un mediu cu care mâna scriitoare nu are nici un fel de raport îi rămâne în mod necesar inaccesibil, absolut străin; fără întâmpinare calea nu i se deschide. Faimosul cerc hermeneutic în care suntem prinși apare astfel ca unul al ielelor, mereu punctat călăuzitor de scintilații remanente, provenite din incursiuni mai vechi ale luminii. Pentru contururile oricărui lucru se dă o luptă ludică între ecleraje din surse diverse, dar arzând literalmente de nerăbdare să se reunească festiv după o lungă despărțire și să-și dispute imaginea lui — „focuri, focuri”, în repetiția neidentică a lui Labiș.

Ceea ce face din scriere un umblet creanga de intrare a florilor dalbe, risipite prin fisurile materiei încă de dinaintea facerii lumii, pe aceeași mână culegătoare (manuala legătură legătoare numită logos). E vorba de înflorituri din condei apte să lege rod—alte îngândurări, sub alte frunți cărnoase, fremătând de chemarea altor fruntarii tocmai hăt, pe unde pulberea altor trupuri se lasă iarăși antrenată în noi întrupări.

Între iluminarea preexistentă — disipată, spectrală — și cea încă de venit, de-o claritate mai pronunțată, unduiește morgan o urzeală grafică virtuală: literat-ursita, cu care suntem căftăniți de la naștere și ale cărei falduri când confirmă formele familiare, recognoscibile, ale lucrurilor, când le infirmă rescriitor, scoțându-le în evidență ineditul. Același Labiș: „Amețitoare apă, ce limpede te clatini!” Între moartea căprioarei trăită fantasmatic de el și impetuosul elan vital insuflat prin condeiul lui literaturii române, apa devenirii se clatină cumva amniotic, (re)înmuind contururile realului în incertitudini aurorale. Ce piei mai roșii și trupuri goale mai crunte ca ale aurorelor de venit se pot concepe, plutitorule cititor?

Să ne imaginăm un trecător în noapte parcurgând, c-o torță în mână, o potecă de creastă puțin umblată și șerpuitoare printre stânci masive. Înconjurat brusc de multiple surse luminoase în mișcare, drumarul ar fi descumpănit de virtualul labirint creat; decât prins în degringolada de lumini și umbre dimprejuru-i, ar fi mai în siguranță închizând ochii și încredințându-se exclusiv pipăitului¹. Odată cu controlul asupra unicei surse de lumină, el pierde simțitor și accesul la real, iar asta tocmai când înțelege că nu (mai) e singur la drum, ci petrecut de alte apariții luminofore. Contururile intrate în zaveră ale realității locale nu reprezintă altceva decât o recartare a ei după alte reguli și cu alte intenții, ce-i atestă natura funciar disputabilă. O retrasare, așadar, o rescriere a contractului dintre sine și lume, o unire a punctelor relevante din mediu. Cât despre nepoftitele apariții responsabile de bruiajul vizual — stelărimea de varieteu — de ele nu duce omenirea lipsă…

Avem cu toții o idee despre lume, și nu una fixă, fotografică, ci una cinematică—imagini în mișcare, desfășurându-se parțial previzibil și adăstând ceva vreme în memorie. Mai tehnic, un orizont. În interiorul lui suntem traversați de fluxuri imagistice și aflate-n mișcare, și mișcătoare în sens afectiv; vasăzică, și purtați, și purtători de curenți — îmbarcați, după Pascal; „încapsulați” virtual în câte-o monadă fiecare, după Leibniz.

Prin urmare, am înfrunta vâltoarea devenirii ca submarinele după indicațiile senzorilor lor, lecturându-ne mediul poate cu pricepere și fantezie, dar mereu indirect, prin medierea unui strat apărător de preconcepții. Ne-ar înveli, adică, un „bordaj” conceptual compozit, alcătuit din experiențe deja croite și asamblate într-o concepție unitară, capabilă să țină cât de cât la respect incisiva stihie a realului în ceea ce are ea mai devastator. O Weltanschauung, în jargon filosofic; o ambarcațiune luminată lăuntric de familiaritate, mai nefilosofic. Arca în cauză ne e bordată de convingeri desensibilizate lemn la frământul intimidant din jur și integrate meșter într-o coerență narabilă, structurată de logos chiar atunci când nu vine manifest în cuvânt, ci, de voie sau nevoie, rămâne cufundată în tăcere. Chestie de arhitectură, subliniază Kant; arhitectură navală, specifică pertinent Blumenberg; poate chiar aeronautică, ne-am încumeta să sugerăm.

Căci la bordul celor scrise și însușite navigăm precum Muc cel Mic pe covoru-i zburător, complet imerși în atmosfera vremurilor noastre și, prin intermediul ei, a atemporalului profund. Plus de asta, de la Pascal încoace am mai băgat de seamă și că, îmbarcați pe arca scrierilor citite personal, sau doar preluate din auzite, ne mână de colo-colo felurite fluxuri, dintre care curentele de gândire și simțire ale prezentului nu ne dau pace cât trăim. Fie edecari de-ai lui Baudelaire, fie cârmaci înțelepți de-ai altora, contemporanii se țin scai de puntea pe care evoluăm precar. Și, în special când solicitudinea le e dublată de blândețe, bordajul convingerilor ni se înmoaie ca hârtia la apă, lăsând exteriorul să răzbească la giroscopul nostru lăuntric și să ni-l realinieze după un ipotetic nord mai adevărat. Într-o deturnare cu pretenții salvatoare, trebuie adăugat.

Nu rafalele puternice ne fac să schimbăm de drum statornic, cât datul „binevoitor” și vag peștos din coate al semenilor. Cine reușește să ne convingă de bunele-i intenții pătrunde lesne la bord și chiar mai departe, pe puntea de comandă a bastimentului, între instrumentele de navigație și camera hărților aferentă lor. De cealaltă parte a copastiei, nici curenții nu se înscriu totdeauna lizibil pe interfața de lectură a mediului: cei de adâncime se disimulează în străfundul obscur ca intențiile ultime ale destinului. Sau politicii. În mediul social al navigației — limbaj-tangaj, cum îl numea Leiris — cele mai veroase interese se ascund cu savante precauții. Deturnarea fără violență fizică a monadelor coparticipante la „regată” are loc prin efecte retorice cu atât mai eficace cu cât rămân mai greu de detectat. Pe scurt, lupta cu elementarul natural o deprindem cu toții mai bine sau mai rău; pe învâltoratul ocean social, mult mai redutabil decât ea rămâne cântecul Sirenelor, prelins la bord siropos și răpitor de minți.

Spre deosebire de arhitectura navală, unde forma unei nave rămâne aproximativ aceeași indiferent de starea mării, reologia socială preconizează reformarea monadelor gregare așa încât ierarhia prestabilită să nu fie periclitată. Să se înainteze în formație compactă, disciplinat, având grijă ca vederea și libertatea de manevră a fruntașelor să rămână nestingherite, iar ale celorlalte să fie limitate de însăși poziția lor mijlocașă, sau codașă. Încadrarea grosului de către gărzi îndrumătoare promite o capacitate sporită de reacție a ansamblului, în numele căreia se taie accesul direct al majorității la deschiderea din jur și se tocmesc lăutărește glăsuitorii unui „adevăr” mediat, traficat. Cine cui prescrie nu trebuie să intre în discuție, ci să rămână la fel de subînțeles ca stihia dătătoare de drum. Ceea ce ne e scris de avangarda înfipților (politici) caută să se confunde cât mai deplin cu mediul natural, adică să pară izvorât din chiar măruntaiele firii: să treacă drept evidență apodictică—tăcere autoritar și univoc grăitoare, a cărei tulburare ar leza grav, zice-se, majestatea edificiului social per ansamblu.

Apodictic desemnează darea la iveală veridică, provenită direct din lucrul în discuție fără traficări interesate. Însăși scriitura luminii, sau a unor ape tulburi, aruncate limitator de stihie în ochiul minții prea iscoditoare? Fiindcă pe întinderea socialului valurile se iscă ba din senin, ba la cerere… În tot cazul, împroșcarea cu „adevăr” garantat politic dictează acceptarea fără crâcnire, intrarea supusă sub tutela unei amiralități dacă nu autoproclamate sfruntat, atunci măcar aspirând la perenizarea ad libitum. Formația socială a monadelor prevede instrucția uniformizantă în marș—deconstruirea liberticidă a reflexelor dobândite anterior și reconstruirea lor conform cerințelor de sus. Între mâna scriitoare și mediu-i social se interpune arcanul pre-scriptiv, care e scrierea de dinaintea scrierii propriu-zise: sub-scrierea de plecare a capului întru înjugare. Nu întâmplător, în procesul cu pricina presiunile amiralității se disimulează ca stihii naturale — fatalități elementare obiective, survenite, pasă-mi-te, incontrolabil. Cel puțin în versiunea oficială.

Arca narativă din care fiecare își înfruntă fluxul devenirii are o geometrie variabilă—și reproiectabilă, și reexecutabilă în marș prin ghionți edificatori. „Informarea-i o deformare”, ne atrăgea Deleuze atenția la organizarea socială a marilor lovituri — rogue waves, al căror impact ne strâmbă bordajul de… îndreptare, bineînțeles. Ceea ce înseamnă că orice narațiune fondatoare cu calități nautice prea performante, și ca atare capabilă să eludeze controlul social, e susceptibilă de-a fi readusă din condei conform unui interes așa-zis general, dar tălmăcit izbitor de particular. Jocul de condei ce conturează destinul obștesc întreține ligaturi cu interese străine, proclamate ca fiind într-un acord atât de intim cu al neînțelegătorilor săi beneficiari încât le scapă supărător din vedere. „Crezi că n-o duci bine pentru că nu te cunoști pe tine însăți, plebe ignară!” s-ar justifica discursul dominant dacă ar considera că e cazul. Altfel spus, ar fi mai bine să ne lăsăm de lansat S.O.S.-uri prostești, conspiraționiste, întrucât sufletul ne e deja salvat: prin definiție, factorii de resort nu conspiră, ci se inspiră direct din intelectul divin atoateștiutor, benevolent și deschis lor ca propriul buzunar.

Tortul urzit omului la naștere de neștiute ursitoare e retors tendențios — a se citi, rescris — de personaje mai ușor de identificat, deși lucrătoare la el indirect, printr-un instrumentar deghizat abil sub aparența naturalului. COVID-ul și încălzirea globală, de pildă, actualizează o mai veche sculărie politică pentru „ameliorarea” vieții publice, cum a fost, la vremea lui Reagan, proiectul de construcție a unui scut orbital împotriva asteroizilor rău direcționați. Astrologii ne asigură că ursita constă în întrepătrunderea influențelor astrale într-o textură retentivă². O îmbrobodeală în îndoielnice lumini, ulterior preluate pe mâna ei de cârmuire și aduse din condei ideologic într-o literat-ursită—monstrul marin, leviatanul ce ne îmbibă cotidian în sucurile-i gastrice sedative.

Declin pe toată linia al stelei noastre norocoase, s-ar putea spune, de n-ar surveni inopinat și auspicioase inflexiuni înspre zenit ale traiectoriei ei, sub forma unei contra-scrieri contestatare. Făcătorilor de valuri tocmiți oficial le răspund furtunos contra-făcătorii cu vocație, într-o bătălie a scrierilor ce atestă că orice evidență „apodictică” e de fapt cu cântec. Glăsuit sau gâtuit, adică vremuit de vremuri mai îngăduitor sau mai strict.

Ispitirea lui Ulise în abis de către Sirene dramatizează o mai generală luptă a omului cu agenții deturnării, că-i vorba de venale oferte în sens restrâns, de trotuar, sau mai larg, politic, sau de fond, existențial-religios. Indiferent, principalu-i că forfotim agonic printr-o mare de elemente instrumentalizabile, transformabile ba în mreje, ba în aprige ciocane hidraulice, și că bordajul arcei narative ce ne poartă în pântece rămâne deformabil/conformabil prin presiunile mediului. Asta fiindcă viața constă în schimburi cu exteriorul pândite de pre-schimbări tacite — lucrături, manevre, sustrageri, alterări ale conținutului imputabile însă naturii lui. De sorginte heracliteană, remarca lui Derrida că substituția în cauză are un caracter originar — că „produsul” cumpărat nu-i niciodată ceea ce promite să fie, ci deja ros intrinsec de devenire dimpreună cu restul lumii, sau suplimentat de la bun început de-o lipsă mai înainte de-a fi livrat, c-un zâmbet afabil, păcălitului „client” — nu disculpă traficarea voită a conținutului, ce ia reflecția filosofului drept o binevenită licență ontologică a fraudei³. Deoarece peisajul fură, prin natura lui, ochii, ne mai trezim și arși suplimentar la buzunar — e adevărat, un supliment de origine sub forma lipsei, pe care însă unii își propun să o cultive și perenizeze organizat, printr-o cultură politică de pradă.

Ulise s-a solidarizat cu neînsuflețitul catarg al corăbiei sale spre a nu fi smuls de pe punte de chemările abisului. Asemeni lui, omul de rând are și el o viguroasă structură axială în lumea-i plutitoare: tradiția ei culturală. Fiindcă navigatorul prin fluxul devenirii se găsește expus ubicuu unei rescrieri a poveștii ce-l poartă cvasi-matern la bord — o destituire din funcția de comandant al monadei — dialogica lui legătură cu propria tradiție promite salvarea de la naufragiu. O relație mai strânsă sau mai liberă, în funcție de puterea locală a efectului de sucțiune. Deja punerea pe față a problemei orientării — aducerea în discuție a forțelor ce ne dereglează sistematic compasul lăuntric — pregătește trecerea la contraatac, recomandată de-o lungă tradiție marțială ca fiind cea mai bună apărare.

Ne amintim că deregularizarea [deregulation] vieții economico-sociale la nivel global a fost ideea-amiral în flota narativă ce l-a adus la putere pe Reagan în anii ’80 și, ca atare, riposta unei drepte politice conservatoare, amenințate cu detronarea de năvala clasei de mijloc pe puntea de comandă⁴. Revolta insurgenților trebuia deturnată, între altele, prin efecte retorice identitare, cu bătaie profundă.

Preluarea inițiativei corespunde unei schimbări de poziție determinante: de la aceea de cititor pasiv, deprins să-și însușească habotnic producțiile veneraților ierarhi ai scrierii, la cea de scriitor angajat activ în redactarea programului de funcționare a lumii. Ca și cum scrisul detașat, ce nu-și propune dezbărarea de nărav a corifeilor dictării și dictatului — deschiderea în bordajul lor conceptual a unei găuri de apă cât mai încăpătoare — le-ar face jocul printr-o cedare fără luptă, auto-defetistă, la presiuni. În definitiv, condeiul nu-i altceva decât „pintenul” din prova galerei de luptă, pe care activează fiecare în bătaia tobelor și-a altor scule contondente, de inculcat sublimul consensului unanim.

Cât privește irupția realului în infrastructurile senzoriale ale monadelor, rămânem cu toții vulnerabili; și ce dovadă mai grăitoare că așa-zișii invincibili sunt de fapt vincibili decât asaltul susținut asupra receptorilor lor, unde realul îi lucrează deja subversiv întru reciclare? Alianța cu elementarul rebel — trasul metafizic al apei pe sub puntea lor — nu mai are nevoie de formalizare contractuală, căci ne e mai la îndemână ca însăși mâna. Orice efect literar, sau alt joc de putere, își ia vigoarea ultimă din capacitatea elementarului brut de-a încurca terminațiile celui imers în el printr-un soi de dribling transcendental: o schimbare de direcție cu tehnică divină e mereu pe cale de-a interveni în mersul lucrurilor mai curând sau mai târziu. Oricât de mare ne-ar fi restriștea, trebuie ținut cont că largul e patrulat etern de-o altă arcă narativă—o corabie-fantomă, aducând cu ea o altă dinamică de fond și recrutând permanent noi membri în echipaju-i. Dincolo de zare se pregătește următorul uragan de redefinire a jocului social, așa încât cel sătul de poveștile răsuflate, repetate ad nauseam în discursul dominant, n-are decât să-i abordeze pe insurgenții viitori la manevra de acostare, cum spun oamenii mării, printr-o salvă fraternă de condei.

Contraatacul, acest viraj ascuțit și destabilizant al oricărei dinamicii marțiale, apare pus inegalabil pe muzică de Wagner în Olandezul zburător, unde o tumultuoasă bătălie a cântecelor izbucnește atunci când, în melodia veselă a echipajului lui Daland serbând ajungerea cu bine la țărm, irump glasurile nelumiților. Neantul pătrunde în scenă ca apa de mare într-o cocă avariată și ca realul în lumea noastră de-o trăinicie veșnic deficientă. Bizarele strigăte „Hojohe! Hallojo! Hojoha!” articulează nearticulabilul: din tăcerea ce impune ritm și măsură cântecului omenesc țâșnește impetuos în auz neființa. Ideea insurgenței nu mai are nevoie de semnificant lingvistic: ascultătorul simte direct, zgârietor pe creier, stihia năvălind în cală printre stridențele alămurilor și trăgându-l peste bord.

Similar, în actul final din Don Giovanni, Il Gran Commendatore invadează și el justițiar scena printr-o compromisă coerență a fundalului, la care condeiul scriitor contribuie cu hârjâieli răbdătoare și perseverente: o propedeutică dătătoare efectiv de drum multașteptatului sfârșit. Și, odată cu el, următorului reînceput, se-nțelege. Matrozul freacă puntea, iar scriitorul hârtia într-o indisolubilă conlucrare cu ceea ce pândește dincolo de ele; negrul cel mai negru vine la manevră pe alb prin subțiratica parâmă a scriiturii⁵.

De parcă absolut indispensabilă în lunga istorie a umanității ar fi punctuația ce desparte un capitol de altul și o epocă de alta — sfintele pauze, fără de care ne-ar uza ireparabil monotona repetiție a aceleiași polologhii. Aceiași actori în aceleași roluri, evoluând monoton după același scenariu prescris și urmat cu fidelitate birocratică. Prin ce osmoză malefică e recirculată în cuget ca o apă sfințită — cerneală indelebilă? — scursura birocratică a rutinei? Și de ce obștescul sfârșit nu i-ar fi scris și ei tocmai de restul rebel, revendicat de ea prin pletorice măsuri manageriale ca și cum n-ar fi defel înrudiți? A trage de mânecă spre ieșirea din scenă pe scriitorii autoperenizați a ceea ce ne e scris destinal tuturor echivalează cu luarea revanșardă pe mână a condeiului și cu tăierea proverbialei macaroane: adio!⁶

Pe 15 aprilie 1912, icebergul a ieșit în calea „Titanicului” concluziv, precum o interjecție a zării în delirul discursiv al unei epoci dezlănțuite tehnologic cu titanismul noilor împuterniciți: halt! Debarcarea! Mai recent, tuburile Pitot măsurătoare de viteză ale zborului AF447 au sfârșit și ele fatidic tot în gheață. Simplul gând la banchiza ieșitoare inexorabil în întâmpinarea noastră înțepenește mâna scriitoare… Ceea ce-i foarte sănătos, socialmente vorbind: oprirea la timp face marea diferență între actorul cu fler trudnic ascuțit și debutantul îmbătat de luminile rampei. Sau între autorul ce-și limitează cu bun-simț intervenția și cel ce recurge la auctoritas politic pentru a și-o prelungi cât mai mult — încă, și încă, și încă, până-n pânzele albe, indiferent de costul social. Ei bine, abia atunci când pânzele albe se dovedesc a fi un iceberg pus pe neînduplecate rezecții — mirajul unui elementar vindicativ —, pricepem că largul ne e propice și că a-i întinde somptuar pe hârtie cerneala de întâmpinare ca și cum am arbora marele pavoaz e un gest ospitalier—un făcut cu mâna reținut, dar călduros, din convingerea că depărtarea deține secretul ultim al punctuației. Sublimul efect al nescrisului în scris, adică.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. De revăzut extraordinara scenă din Femeia nisipurilor al lui H. Teshigahara, unde o asemenea babilonie vizuală acompaniază explorarea unui nou abis al abjecției de către erou la solicitarea expresă a dubioșilor săi detentori.

2. „În fiecare sferă [prin care trece la descinderea-i din înalt în lume, sufletul] e îmbrăcat într-un eteric acoperământ, ca prin acestea să se împace progresiv cu veșmântu-i pământesc. Și astfel el trece prin tot atâtea morți câte sfere [astrale] străbate înspre ceea ce aici, pe Pământ, se numește ‘viață’”. (Macrobius, In somnium Scipionis, II, 11) Ideea că suntem încă din născare îmbălsămați disciplinar în morți parțiale ca să nu plesnim de-o viață excesivă ne pare demnă de tot interesul.

3. De mezaventurile politice ale deconstrucției ne vom ocupa special într-un articol viitor.

4. Doborârea lui Nixon de către doi ziariști isteți și bine plasați a trimis o undă de șoc spre vârful piramidei sociale, odată cu hotărârea ca umilitorul precedent al rescrierii celor scrise de sus să nu se mai repete.

5. Abordajul inabordabilului după René Char: „poemele sunt capete de existență incoruptibile pe care le lansăm spre botul respingător al morții, dar destul de sus pentru ca, ricoșând din ea, ele să cadă în lumea numitoare de unitate” („Întăritura de crenguțe”).

6. În franceză, a duce cu barca [mener en bateau] înseamnă chiar a amăgi, a îmbrobodi pe cineva în aparențe înșelătoare; ceea ce lămurește mai bine începutul faimosului poem baudelairean citat ca motto mai sus.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!