Alin Cristian – Risipitele alaiuri ale literaturii: 4. Deconstrucția sălbăticită

Motto: blanc: 2. pauză albă și tremurătoare care apare uneori la emisiunile de televiziune, dând senzația că „s-a rupt filmul”

Dicționarul explicativ al limbii române

Chiar că filmul e pe rupte… Există suficientă evidență că, de-o parte a ei cel puțin, lumea actuală e dusă voit de râpă. Scoasă din discursul academic și simplificată pentru uz managerial în cadrul ingineriei sociale, deconstrucția pare să se cabreze nărăvaș între genunchii fruștilor săi jochei. Ca și cum, în saltu-i peste genunea ce simultan desparte și unește versantul subiectiv al realului de cel obiectiv, calul măiastru al devenirii—zoon empsychon, ar zice stoicii—s-ar simți păscut de-o mare primejdie dinspre călărețul său lipsit cras de măiestrie. „Nestăpânit mai ești, stăpâne!” nechează exasperat animalul, gata să-și trântească inepta povară în praful istoriei și, odată cu ea, propriu-i strat de docilitate indusă.

Până să fie preluată și răspândită de Derrida, deconstrucția—Destruktion der Metaphysik pe numele ei original, heideggerian—era prevăzută ca etapă premergătoare unei reconstrucții pe noi baze a taberei noastre de grăbiți trecători prin sublunar. Evidențiind suplețea hermeneutică a realului, gânditorul german preconiza ameliorarea în doi timpi a problematicului contact dintre interior și exterior: mai întâi o demontare critică a dispozitivelor conceptuale moștenite, ce tind mereu să-și prelungească necritic, inerțial în prezent validitatea ca preconcepții, urmată apoi de-o reconceptualizare mai adecvată noii situații istorice. O construcție de chirpici se lasă reamenajată mai convenabil după nevoile momentului prin înmuierea în, și ulterior zvântarea de, apă (aici cu sensul de virtualitate a gândirii). Așa cum remarca deja Heraclit, în virtualitate lumea se găsește imersă constitutiv, deși a simți efectiv fluiditatea ondinului ei trup presupune ieșirea dintre niște plăci mereu în curs de rigidizare, simultan și protectoare, și limitatoare de libertatea mișcării. E vorba de obișnuințe, care urzesc cămașa de forță a existenței sub forma unei mreje securizante.

Destinul teoriei heideggeriene a fost să cadă în mâna celor mai străluciți soixantehuitards, confruntați în primul rând cu problema locuirii în ruinele unui sistem social disfuncțional, violent invalidat de al doilea război mondial. Reconstrucția postbelică a economiilor n-a fost deajuns pentru a satisface exigențele înalte ale acestor naturi ardente, ce vizau și ameliorarea raporturilor interumane. Căliți direct sau indirect pe front¹, indecișii de mai ieri se descopereau transfigurați de luptă într-atât încât înfruntarea formelor mai subtile, simbolice, de aservire a omului de către om nu-i mai intimida. Limitarea frontului la cel indicat de cârmuire le apărea acum arbitrară, iar deschiderea neîntârziată a altora noi în interiorul spațiului social necesară.

Lucru ce n-a scăpat vultureștilor supraveghetori de cealaltă parte a Atlanticului, mult mai puțin afectată de război. Acolo un Chomsky, de pildă, ținea supărător isonul nemulțumiților cu-al său concept de anarhie educată și dezobediență civilă, ce modula mai doct ecoul mișcării sociale a lui M. L. King, totodată dând ecou neastâmpărului existențial al beatnicilor. Libera circulație a ideii de deconstrucție neliniștea cercurile politice cele mai conservatoare, ferm încredințate că o conflagrație poate fi nu doar declanșată, ci și dirijată după voie. Contraatacul lor asupra restului societății civile a îmbrăcat forma ingineriei sociale, prezentate însă ca o recanalizare constructivă a energiilor destructive stârnite în om de războaie. Căci, între timp, Coreea și Vietnamul oferiseră noi ocazii de testat limitele jocului cu moartea, menținând mobilizate sub arme o parte din forțele sociale altfel gata să destabilizeze, după exemplul european², situația de acasă.

Clar, victoria militară nu entuziasmase uniform în tabăra învingătorilor; mulți se simțeau învinși, reduși la tăcere, neliberi³, sufocați de mentalități și instituții perimate. Prin America sau Canada, problema deconstrucției se punea cu detașarea teoretică a celor lipsiți de griji strigente, într-un cadru academic din ce în ce mai alienat în obsesiva-i echilibristică terminologică, ce nu ferește de erori decât cu prețul accesului la publicul cel mai larg și mai puțin consultat. Victoria militară privase reconstrucția de principala-i rațiune de a fi—surmontarea destrucției suferite în profunzime, până la nivelul încrederii în uman, de țesutul social.

Și tocmai datorită acestui buclucaș rest de lume veche rămas intact în interiorul celei noi fortuitul radicalism al demersului european s-a lăsat treptat înmuiat și înlocuit abil cu un surogat pragmatist american numit management, al cărui principiu director e ameliorarea implementată din mers, cât mai puțin costisitor—fără oprirea motoarelor și intervenții în intimitatea structural-conceptuală, adică—, a hărăbaiei mondene navigatoare prin neant. Inevitabil, dezasamblarea ei dincolo de anumite limite—deconstrucția radicală, până-n temeliile-i așa-zis ultime—introduce timpi morți, neproductivi. În lipsa intervențiilor profunde, însă, cele de suprafață se văd silite să prolifereze luxuriant, devenind rapid un reflex necontrolat—un prost obicei întărit prin repetare, cam ca scărpinatul fără spălat. Supravegherea maniacală, ca și crescânda presiune mediatică, nu fac decât să palieze dezinteresul patent al conducerii pentru propriile-i deficiențe de înțelegere a socialului. Căci managerul fuge de filosofie ca dracul de botez. Astfel încât cârpăceala ajunge să se confunde cu cârpeala din ce în ce mai răsunătoare a unor așa-numite resurse umane declarate rezistive, dar foarte probabil împinse dincolo de uman prin ineptitudinea cârpacilor cărora ele s-au încredințat. Delegarea unei părți crescânde din libertatea proprie în cadrul contractului social inaugurează mezalianța cu puterea, în virtutea căreia șchiopătăm în pas alergător, privați cinetic de răgazul necesar ieșirii din ea.

„Supraveghem îndeaproape ceea ce se vede ca să nu cădem nepermis de mult pe gânduri la ceea ce nu se vede” e versiunea managerială, cu pretenții de sofisticare, a activismului proletar anti-revoluționar exprimat prin 1990 ca, „noi muncim, nu gândim!” Aflarea-n treabă a conducerii năzuiește să… se afle și mai frenetic în treabă, nu să afle eventual cam care ar fi treaba treburilor—rostul trecerii omului prin viață. Evident, frenezia nu trebuie confundată cu pasiunea creatoare, întrucât ea decurge tocmai din decizia fermă, luată de sus, de a nu întrerupe fluxul productiv spre a-i regândi creator finalitatea⁴. Imperativul autoimpus al productivității obligă la o trepădușeală continuă și energică, dacă nu de-a dreptul isterică (producția pletorică a semnelor convenționale de motivație superioară, recunoscute și cerute de supraveghetori). Mânatul resurselor umane într-o goană din ce în ce mai derezonabilă se confundă cu prigoana gândirii deconstructive: asudând din greu, eliminăm în primul rând timpul de regândire a existenței, și abia apoi și (alți) produși de excreție. Chestiunea e dacă timpii în cauză—morți pentru producție—nu sunt totodată și cei mai revitalizanți pentru țesutul social.

Inadecvările fuzeei simțitoare numite Prezent, dinlăuntrul căreia înfruntăm vicisitudinile realului împreună, trebuie răbdate stoic fără cârteală, tranșează părtinitor cei de pe puntea ei de comandă—nu în ultimul rând pentru că revenirea la planșeta de proiectare ar da și prilejul unor schimbări de ierarhie la bord. Nu ne oprim din funcționarea mașinală spre a ne reimagina mai adecvat raportarea la real pentru că de oprirea hardughiei mondene sunt gata să profite rivalii politici ai celor actualmente în funcții. Lucru ce ne înscrie vertiginos pe panta pierzaniei: cu cât situația se înrăutățește, cu atât starea de necesitate impusă și măsurile cele mai lipsite de măsură apar mai justificate, înrădăcinând astfel suplimentar scăunarii în fotoliile lor capitonate. Invers, cu cât criza ar fi depășită mai ușor, cu atât răgazul de-a schimba conducerea ni s-ar acorda mai generos, iar panica ejectării din scaune i-ar cuprinde mai strașnic pe înscăunați.

Ne-am instalat în criză ca rușii în război⁵; nefirescul ne-a devenit firesc. Acea Destruktion der Metaphysik propusă de Heidegger ca măsură de reîmputernicire a echipajului fuzeei în lupta-i cu vicisitudinile devenirii—optimizarea prizei la real—ne-a fost confiscată și transferată pe șest adversarului. Într-un cuvânt, obiectivizată. „Vă mănâncă palma și mintea să deconstruiți o lume favorabilă nouă? Las’ că vă dăm noi de cheltuit energia!” Și într-adevăr, cui îi arde de deconstruit rigida armură conceptuală de mai ieri spre a dobândi o suplețe superioară în mișcări atâtă vreme cât asupra sa plouă cu aprige și tehnice lovituri? Cât despre grindina contondentă, cum să nu se întețească dacă pilotul/cârmaciul—prin definiție și dincolo de orice discuție înțelept—mână cu toată viteza înainte hardughia vetustă? Imprudența lui la adresa celorlalți se confundă cu suprema prudență la adresa sa: buhăită de loviturile încasate, societatea civilă a fost transformată cu sila în all-around airbag pentru postul central de comandă. Culmea tehnicii!

Orice student de anul întâi la medicină știe că funcția crează organul și scaunul strâmbă omul. Ce însă medicina lasă nespus e că și corpul social riscă să degenereze într-un imond scaun moale (conotație scatologică deloc întâmplătoare) dacă nu transmite rezonant și amplificator, de la bază către vârful piramidei, anticipativele scuturături de despărțire. La fiecare pas, caldarâmul ne întâmpină cu o reacțiune grijulie, ce ne reamintește de dezintegrarea finală în praf și pulbere, obligându-ne astfel la un efort de mobilizare întru amânarea ei. Numai pentru că pământul bate insistent, de intrare prematură în noi, ne și reculegem din reflex la fiecare pas, transferându-ne mai departe greutatea modic zdruncinați, tacit avertizați. Cu capul dincolo de nori, cosmonauții au probleme fiziologice tocmai datorită lipsei de scuturături reconstructive din partea obștescului suport terestru. Spre a menține contactul cu frusta lui realitate, vârful piramidei sociale trebuie zguduit terapeutic și veridic, de (re)băgat mințile-n cap. Vestitor de marele final, acest exercițiu escatologic de întreținere a corpului social promite să risipească oportun fumurile și alte forme de alienare ce bântuie pe sus. Prin oameni, să mijlocim cârmuirii un contact cât mai deșteptător cu inumanul—piatra și țărâna de pe fundul unei gropi nu doar în curs de săpare, ci ajustându-și meșter, din mers, dimensiunile după talia destinatarului! Cămașa de forță ultimă se cambrează pe orice trup.

Iată o versiune ameliorată, căci angajată social, a mai vechiului memento mori: amintește-ți, desigur, de moarte, dar în special nu uita să le (re)amintești de ea și celor mai amnezici ca tine, porniți să împărățească pământul la nesfârșit! Admițând că ne-am încăiera între noi animalic dac-am tropăi prin viață liber, neîncălecați de jochei veleitari—că n-am fi în stare să traversăm fluxul devenirii fără proverbiala fraternizare cu necuratul recomandată de Hegel—, măcar să-i garantăm încornoratului încoronatului nostru aproape-depărtat o ejecție promptă la momentul potrivit. Chit că revine. Viața politică trebuie concepută ca rodeo echitabil—poate și pe deșelat animalul politic încălecat, dar neapărat și pe dat cu călărețul de pământ. Ortopedic, de îndreptare. Că nașterea ne-ar fi azvârlit în imond, așa cum credeau gnosticii, mai treacă-meargă (n-am avut de ales); că însă ne-am lăsa spălați la creier de cârmuire ca să ne complacem la nesfârșit într-o aceeași încălecare prelungită fatidic ar fi o irosire sacrilegă a potențialului nostru rezistiv, dăruit și el tot la naștere de puterile binevoitoare ale firii. Dacă până și fetusul cel strâmtorat își afirmă libertatea dând nărăvaș cu picioarele în pântecul matern, cu atât mai mult cei născuți, aflați mai la largul lor, au de întețit imemoriala bătaie a vieții în sfera politicului.

Datul destinal cuprinde imondul fond băgăcios în viața noastră, dar și ceva puteri de a-l ține la respect, de a-l îndepărta efectiv, de a-l azvârli iar peste bordul precarei ambarcațiuni ce ne desparte și unește placentar de el. Cu cât revine mai tenace, cu atât trebuie trimis mai obstinat la plimbare. Să ne iubim, desigur, conducerea, însă cu năbădăile cuvenite! Partea bună a azvârlirii noastre în imond e că acesta se lasă totuși, într-o oarecare măsură, amenajat mai ca lumea; căci prin învâltorata stihie din jur plutesc salutar și țăndări de lumi mai vechi, așteaptând să fie culese și reasamblate protector, creator. Proiect ce necesită însă reducerea vitezei mai înainte de toate.

La ingineria socială trebuie răspuns printr-o și mai ingenioasă lucrare pe dedesubt a celor ce ne lucrează—cum spuneam, un gest gospodăresc de îngrijire a locului acordat de comunitate și aparținându-i inalienabil doar ei, o canalizare a apei devenirii între scaun și trupul ocupantului fixat morbid pe el cu retentivitate anală. Anticul Eupalinos era creditat cu construcția unui tunel prin piatră, ce aducea apa de pe un versant al muntelui pe altul. Marea întrebare e însă: ce genial arhitect al spațiului social va reuși să conducă apa devenirii într-o clismă prin făptura zmeiască a politicului, unde necurățenia se sedimentează fixativ, mai ceva ca miticul bălegar din grajdurile lui Augias? Important e ca ocuparea unei poziții între oameni să nu fie integral la latitudinea ocupantului, ci discutabilă, negociabilă; pentru a rămâne uman, suportul oricărui membru al corpului social trebuie să fie retractabil de către ceilalți. Dacă șezutul mi se lipește dubios de scaun, e sarcina mâinilor să mi-l elibereze. Condiționalul constituie însăși viața contractului social, pândită mereu de cadaverica rigidizare într-o literă moartă, inflexibilă, tabu, scoasă din joc; iar de exercițiul intens al retracției în cauză depinde sănătatea și vigoarea corpului social în ansamblul lui.

Incitanta investigație filosofică a lui Hans Blumenberg intitulată Naufragiu cu spectator (1979) propunea, ca paradigmă existențială de bază, arhitectonica navală în locul versiunii ei de uscat, favorizate de Kant. În postură de echipaj navigând prin fluxul devenirii, după Blumenberg am fi sortiți să rătăcim în căutarea unui liman mai solid și, între două naufragii succesive, siliți să ne înjghebăm o nouă ambarcațiune din rămășițele ultimei, avariate de elemente. Lucrare de făcut înot, călcând cumva apa, sau în orice caz imerși în mediul pierzaniei ca-ntr-un vast cimitir marin. Cu care, în treacăt fie spus, avem exact o viață ca să ne obișnuim și consolăm. Și tocmai când am fi zis că-i mai rău, iată-ne încolțiți și de bănuiala agravantă c-am fi ostaticii unui act de hijacking politic, ce ne sustrage până și plăpândul suport arhimedic al mediului printr-un vârtej indus, pus la cale inginerește—val-vârtejul progresului, mai exact, căruia se zice că nimic nu i-ar sta în cale.

La viteză mare, unda pe care alunecăm capătă duritatea betonului, tăindu-ne astfel cheful de abandonat nava. Viteza compromite raportul cu exteriorul imediat (tot așa cum, pe autostradă, ceea ce are eventual loc în tufișurile aferente ei devine practic insesizabil pentru cei mai grăbiți automobiliști datorită efectului de tunel creat). Comanda „cu toată viteza înainte!” reduce drastic șansele de evadare/salvare ale membrilor echipajului, uniți acum într-un corp social comun nu de afinități elective goetheene, ci de presiuni impuse tehnic, din afară—efect de fuzee repezită prin spațiu-timp anume întru ruperea legăturilor ei cu contextul istoric mai larg (tradițiile culturale în diversitatea lor). Globalismul trage virtual apa devenirii pe diversitatea lumii, compactizând de-a valma elementul uman și răspunzând astfel preventiv amenințătoarei deconstrucții heideggeriene printr-o deconstrucție sălbăticită—o accelerare a ritmului general, o precipitare în râpă menită să împiedice scăparea puterii din mâinile vechiului jocheu.

„Ce să-i faci? Te pui cu progresul?” se pleacă omul simplu dinaintea pretinsei fatalități. Și bineînțeles că progresul se accelerează cu atât mai frenetic cu cât e mai puțin pus în discuție—cu cât pumnul e băgat mai adânc în gura neproductivilor palavragii umaniști de „știutorii” acreditați oficial. Ideile directoare de mai ieri se principializează în dogme sanctificate de înalta preoțime în slujba cârmuirii și puse la păstrare în racle de cleștar. Numai că orice Albă-ca-Zăpada profund adormită își așteaptă chipeșul prinț care să-i smulgă din gât mărul otrăvit—pumnul?—împins cu vicleșug acolo de puterea mașteră. Vertiginoasa accelerare ne trage virtual comportamentul într-o țiplă din ce în ce mai strânsă pe trup, tăindu-ne în acest fel accesul la exterioritate și, odată cu el, mai întâi aripile, iar în cele din urmă chiar respirația.

Moment în care (re)intră intempestiv în scenă literatura pe calul ei alb ca hârtia nescrisă. Il Gran Commendatore, maiestuoasa carte blanche a cuvântului, Măria Sa libertatea de expresie. Nărăvită la băgatul fără limite în viața omului, puterea comite imprudența de a se aventura prea adânc în râpă, nimerind în intimitatea chtonică a neființei din ființă. În inumanul din om, adică, sau în stratul mineral de nesimțire ce căptușește pe dinăuntru orice simțire—celălalt tărâm, purtat de fiecare incognito pe fundul buzunarului de piele al unui sine mereu doar superficial cunoscut. Apariția n-are nevoie să spună, ca-n opera lui Mozart, „m-ai invitat la cină, don Giovanni”; căci ea e cea ce vine sigur, mereu deja invitată impersonal de însăși nașterea omului și, ca atare, peste puterile lui de anulare a invitației. Cea ce, de fapt, nu face decât să vină inexorabil, mai mult sau mai puțin ocolit, aflată mereu pe drum fără însă a ajunge vreodată de-a binelea în intimitatea unei cine conviviale. Blanchot o numea cartea de venit, iar Cioran o sinucidere amânată—o coborâre în mormânt controlată din condei, o evoluție descendentă în cristiane, ca la schi, lăsătoare în siaj de-o elaborată semnătură lungă cât opera, în fine, o dispariție cu cântec în limpezimea de cleștar a văzduhului.

Foarte probabil că albul tremurător al stafiilor așteptate să iasă-n cale de Halloween e, în fond, al paginilor-mărturie rămase nescrise prin zelul asasin al politicului. Și că revenirea lor în atenția publică e o tacită cerere de reluare a scrisului/denunțului cu altă mână. Căci orice scriere nu face decât să transcrie cele suflate în urechea internă a autorului cu atâta discreție că frizează idiosincrazia subiectivă. Nu solidaritatea intersubiectivă. Apariția virtuală a albului unduitor prin lumea viilor reînnoiește invitația la rescrierea contractului social ca și cum fiecare operă literară n-ar decât o ciornă a lui stângace disimulată (o idee de mai bine social așteptându-și aprobarea cât mai largă din jur). Cine știe dacă, întru aruncarea din șa a inepților săi jochei, calul măiastru al devenirii nu-și întinde aripile-i pliate întocmai ca filele unui manuscris neterminat? O hârtie așternută doar în minte și cerșind imperios, cu dalba-i res extensa, o întindere corespunzătoare a omului dincolo de limitele impuse, către acel infailibil întăritor al corpului social, care-i scula de scris: „haide, dă-ți drumul, întinde-ți și tu gândul pe hârtie—osul cel mai domnesc în carnea cea mai oarecare!”

Creștere de sine înspre ceilalți, bunăcreștere confesivă. Apropo, procesul globalismului e-n faza de instrucție; filmul se rupe, iar blancul flutură ispititor pe dinaintea spectatorilor. Cine are mărturii de depus, să mărturisească! Alb să fie, că negru…

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Bataille face explicit legătura între vinovăția resimțită de intelectualii nemobilizați la oaste din timpul primului război mondial și ispășirea simbolică a vinei lor prin scris (Heidegger fiind unul dintre ei). În cazul lui Blanchot—cel de-al doilea fondator al Colegiului de sociologie—legătura e și mai directă, el supraviețuind unei încercări ratate de asasinare din partea unui ofițer german. Prin labirintul hermeneutic al simbolurilor, frontul militar își debordează limitele, împânzind cu tranșee virtuale un spațiu social aparent ferit de contaminarea violenței pur marțiale. Moartea își pipăie de la distanță victimele cu aceste „mustăți” de neant, insinuate în făpturile gânditoare sub forma frământului întrebător. Astfel, originile deconstrucției se confundă cu edificarea umanului și sacrificiile cerute de fiecare întemeiere notabilă: în lumea viilor se cască mereu infinitezimale fisuri—„guri” de-o extremă discreție, din tăcerea cărora așteaptă să fie trase în cuvânt poveștile dușilor rămase nespuse. Cum scria Blanchot, „comunicăm prin incomunicabil”.

2. Anii ’50 -’60 abundă în mișcări sociale, pentru neutralizarea cărora serviciile secrete americane au declanșat funesta Operațiune Gladio, responsabilă de numeroase asasinate și diversiuni.

3. Inconfundabil de gnostică, replica „dar închisoarea e peste tot!” (introdusă de Andrei Tarkovsky în scenariul filmului său Călăuza după nuvela fraților Strugatsky Picnic la marginea drumului) rezonează cu tribulațiile carcerale ale lui Randall McMurphy din romanul Zbor deasupra unui cuib de cuci semnat de Ken Kesey. Deși, după propaganda vremii, Cortina de fier ar fi delimitat suficient de clar lumea liberă de cea neliberă. E meritul lui Michel Foucault de-a fi denunțat povestea cu cântec a clarității în cauză—îngrădirea suferită de întregi categorii sociale prin felul raționalității occidentale de a-și organiza spațiul conceptual. De notat că temnițele cele mai grele se disimulează în însăși plenitudinea clarității diurne.

4. „Faceți dragoste, nu război!” exortau hipioții într-o situație similară cu cea prezentă.

5. Remarca despre instalarea rușilor în război aparține lui Emmanuel Todd.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!