Alin Cristian – Uriașa ridiche res publica și gambitul politic al diasporei

…a dori prea multe rădăcini poate duce la transformarea în ceea ce numim o legumă.

J.-L. Nancy, A pleca – plecarea

La ultimele alegeri prezidențiale din Republica Moldova, diaspora iar a înclinat decisiv balanța voturilor—un răsunător bis la isprava ei mai veche, ce l-a înscăunat președinte al României pe Klaus Johannis. Dacă o dată-i ca niciodată, repetarea în schimb impune atenție, în special acum, când situația moldovenilor de peste Prut își revelează mai plenar complexitatea. Verva politică a diasporei merită reexaminată, având în vedere că hățișul bunelor intenții e mai încâlcit decât pare și că ideea de progres servește adesea drept cal troian regresului efectiv. Din nefericire, temerile că mai binele ar putea omorî binele s-au confirmat masiv și literal în Ucraina; ceva se-ntâmplă cu caprele vecinilor noștri.

Cine sunt, în fond, acești străini familiari din diasporă, și mai ales de pe ce poziție se implică ei politic? Fiindcă situarea schimbă percepția celui ce-i dă, cu sau fără știință, glas; a pleca înspre mai bine nu înseamnă și a ajunge, iar îndepărtarea riscă să exprime, dincolo de aspirații, doar ne-ajunsul în cauză—trecut superficial cu vederea așa cum esențialul e de obicei. A striga „Pământ!” din vârful catargului nu-i totuna cu-a pune realmente piciorul pe pământul visat, ce prin natura lui onirică s-ar putea refuza abordărilor pedestre. „Am ajuns!” triumfă naiv omul din gabie; „nu încă…”, murmură marea printre dinții recifelor țărmurene. Ca și cum ajungerea de-a binelea la capătul voiajului spre mai bine s-ar confunda cu intrarea într-o mare (de) tăcere, ce însă n-apare marcată decât hăt, tocmai pe harta Lunii: Mare Tranquillitatis. Mai e ceva drum până la limanul certitudinilor de nezdruncinat și liniștii depline—practic, celălalt mal al Stixului—iar asta nu numai pentru cei plecați, ci pentru toată suflarea. Activismul politic al diasporei ar putea avea mai mult de-a face cu dorul de fapte mărețe al cavalerilor rătăcitori decât cu binele trăit aievea pe pielea proprie.

Diaspora suntem noi, cei porniți în căutarea șansei dincolo de hotarele între care ne-am născut—cei smulși, cum-necum, din lâncezeala moștenită și dornici fie să ne împământenim pe aiurea, fie să ne prelungim periplul c-o delectare nou descoperită. Așadar, niște „dezrădăcinați” mai mult sau mai puțin gata de-o nouă „înrădăcinare”, în funcție de puterile de seducție ale meleagurilor cutreierate și de bagajul cu așteptări al fiecăruia. De notat că nesfârșirea așa-zis rea [schlechte Unendlichkeit] ce-l angoasează pe Hegel nu exprimă decât aversiunea față de metamorfoză și incontrolabil a unei sensibilități împătimite de control. Indiferent, relevanța politică a băjenirii vine în principal din posibilitatea ca, odată ajunși în zare, băjeniții să-și alăture glasul miticelor sirene urmate inițial, sau să tacă mâlc, conlucrând astfel cu propria ștergere din vechile catastife. Asta admițând c-ar exista, în registrul expresiv disponibil omului, o tăcere deplină—o tabula rasa complet lipsită de semnificație, un nivel zero absolut al expresiei—ceea ce-i cât se poate de îndoielnic. Sub cripta abstracțiunii științifice, tăcerea „mormântală” a materiei freamătă mai ceva ca marea pentru cei cu auzul fin.

Înainte de toate, diaspora e situată în culisele scenei de baștină, care-i locul favorit al manevrelor pe șest—cele politice în sens clasic frizând amatorlâcul în comparație cu cele metafizice. În larg, parâmele ce leagă sinele de (el) însuși—greementul bastimentului ocupat de fiecare—se-nmoaie mai insidios ca pe uscat, intrând pe mâini străine și furtive, cu care echipajul e lucrat spornic de puterile destrămării (diaeresis). Sforăraia cea mai încâlcită din culise se trage nu de la primărie sau prefectură, ci de dincolo de orizont, aparent întru transbordarea pe punți mai puțin avariate a ocupanților unui prezent în curs de scufundare; care însă pot foarte bine nimeri și în luntrea lui Caron din cauza încurcăturii amintite. Important e că în larg totul trage; în raport cu acest nod confuz de fluxuri, ce ne amușină pe ocolite, suntem cu toții—și plecați, și rămași—oameni ai mării pe rol de abandon, opintindu-ne la posturile de manevră în nădejdea salvării, dar și într-o vastă necunoștință de cauză¹. Și când, mă rog, să deprindem temeinic rosturile unei ambarcațiuni atât de grăbite să ia apă, cum e prezentul?

Față de cei rămași pe vechiul țărm, diaspora e c-un pas înainte doar în credința că mai binele stă tupilat după orizont și că ieșirea în calea lui ajută hotărâtor întâlnirea-abordaj. Restu-i la fel de mitologic ca Odiseea lui Homer, ceea ce nu înseamnă nici adevărat, nici fals, ci doar în curs de adeverire/falsificare la nesfârșit. Rămâne de văzut dacă promisiunea de mai bine a zării va fi, sau nu, ținută. Într-una din pildele sale deseori uitată, Solon atenianul atrage atenția că nu-i niciodată prea târziu pentru a eșua: „nu ferici pe nimeni cât încă mai trăiește, cu viața nu se știe pân’ nu se isprăvește”. Și chiar după ce se isprăvește, am adăuga, cea mai (de)favorabilă interpretare a făptuirilor ei rămâne abia de venit, așa cum atestă actuala dezlănțuire de furie revizionistă împotriva anumitor monumente. Reușita-i efemeră, iar furtunile ce bântuie fapticul au puterea să răvășească și conținutul memorializat în „jurnalul de bord”, cum ar veni. Astfel încât singurul răspuns fără greș la întrebarea ce-i muncește pe cei rămași la vatră—„oare au răzbit, sau nu, cei plecați?”—ar fi, strict vorbind, „se vor fi întâlnit fiecare cu sine”. Căci călătorul și calea sa sunt totuna, de recuperat bucată cu bucată dintre două ezitări consecutive și din îmbrobodeala universalistă, ce pretinde că, în principiu, oricine poate deveni orice (că nu există destin).

Destinele singulare nu pot fi decât rare într-o lume în care șmecheria cea mai răspândită e să crezi că te poți folosi de altul pentru a sonda ce-ți rezervă ție necunoscutul; la multe poate fi folosit aproapele, numai la asta nu. Încă și mai rar admis e faptul simplu că, odată depărtat de casă, aproapele intră-n orbul altor puteri locale, devenind incognito mai străin; o altă piesă și-un alt rol jucate zi de zi îl schimbă. Desigur, mascarada destinată publicului de-acasă continuă, dar, dincolo de intervenția la nivelul imaginii proprii, tectonica unei vieți își are deriva ei, pe cât de profundă și lentă, pe-atât de inexorabilă. După orice îndepărtare semnificativă de obârșii (nu banale voiaje de afaceri, sau concedii) întoarcerea nu se face niciodată în același loc, așa cum nici cel întors nu mai e același cu cel plecat. O desfrățire ici pansată cu jenă, colo exhibată cu gâmf, se insinuează inevitabil în „simpla” reînfrățire păstrătoare de iluzii. În asemenea condiții metafizice, ce-nseamnă că diasporei îi pasă de patria-mumă—cui îi pasă, de ce anume și în ce fel?

Vasăzică, cei ce-au plecat fără s-ajungă se-ntorc către cei ce-ar dori s-ajungă—cât mai departe în viață—fără să plece, și-o fac pentru a le-ntinde, ca altădată, mâna: „fiți liniștiți, suntem cu voi!” O întreagă soteriologie profană, dar inspirată de cea sacră, intervine în gestul participării la vot a diasporei; scena salvării patriei-mumă se joacă-n primul rând spre a fi văzută și revăzută pletoric. Mult mai la el acasă decât diaspora e-n ea simulacrul. Actorii se dau în spectacol bătător la ochi: „salvatorii” caută să se salveze pe ei înșiși de anchilozarea pe banca de rezerve a istoriei, după cum și „salvații” cedează iresponsabilității mai voluptuos ca-n cotidian, regresând credibil înspre neputința infantilă pentru a justifica intervenția in extremis din afară. Ca să dobândească sprijin substanțial la vot, ce conștiință politică nu și-ar exagera neputința? E de-nțeles, deci, că scenariul cu valoare supremă al izbăvirii neamului n-are cum să se joace doar natural; dinaintea camerelor de filmare, ce consacră profan importanța evenimentului, protagoniștii sunt trași firește… dincolo de firesc, înspre teatralul grandios al ctitoririi de țară: Făt-frumos radiază supraomenește, angelic, așa cum și Cosânzeana lui e lovită de-o slăbiciune subomenească, mai abjectă ca-n fapt (desigur, prin maleficiul zmeului aflat la putere…). Mediul, sau mai bine zis mediatizarea intensă a scenei, denaturează simțitor mesajul; nu omul făptuitor „sfințește” locul cât publicul spectator.

Însă problema nu-i că se pune prea mult patos în înduioșătoarea „salvare” a patriei-mumă de către fiii ei pribegi, ci că se pune mult mai mult patos decât înțelegere. Acutizată de presiunile mediatice, dorința de-a face bine tulbură evaluarea onestă a putinței, și-n special a aportului cunoașterii la putință. Câți dintre cei plecați ar avea tăria să răspundă chemării-n ajutor a celor de-acasă cu dubii carteziene și eschive relativiste, sugerând că mai binele e pe măsura înțelegerii fiecăruia—„după facultăți”, cum zicea Victor Bălosu? „Aha, o scaldă!” s-ar pronunța sentențios lansatorii apelului, ahtiați de dovezi indiscutabile, de dragoste frățească oarbă, necondiționată. Dorul hiperionic de absolut al românului cere totul. E foarte probabil că nerăbdarea face mai multe ravagii la cei rămași decât la cei plecați, care deseori se instalează confortabil în voiaj, împăcați și c-un avans modic atâta vreme cât schimbarea decorului le menține tonusul psihic. Câștigă cine știe s-aștepte, iar știința așteptării depinde de perceperea progreselor făcute.

Anatema cea mai grea planează asupra declarației de desfrățire, „fiecare are parte de cârmuirea pe care o merită”—variantă politică a poporanului, „fiecare doarme după cum își așterne”. În ea, drumul apare ca așternut ce expune, dar și protejează drumarul de stagnarea la o altă teapă decât cea proprie; ca mediu ce simultan învelește și dezvelește bagajul intim al fiecăruia, apropiindu-i pe drumeți doar spre a-i departaja mai scrupulos. Prezentul evocă transportul în comun, pe care se-ntovărășesc temporar pasageri cu chemări diverse și sensibilități diferite la alarmă; plus de asta, frate, frate, dar brânza-i a celui ce-o face, sau găsește gata făcută…! Pentru a pansa urâta rană deschisă de-o atare viziune individualistă asupra devenirii, ca și pentru a împărți mărinimos brânza făcută-n preumblările-i inițiatice—măcar experiența adunată, dacă mai mult nu—diaspora iese la vot plină de solicitudine, iluzii, vini imaginare și vechi polițe de plătit. De ambele părți ale graniței naționale se simte nevoia unei palieri simbolice a rupturii produse—o avantpremieră la sepultura menită să ascundă lucrarea cea mai hâdă, dar încă de venit, a destrămării comunitare.

Și așa, cu mic, cu mare, „dezrădăcinații” sar să dezrădăcineze, ca pe-o uriașă ridiche de familie, chestiunea de interes comunitar—res publica—din brazda ce-a născut-o și hrănit-o, cu gând s-o replanteze posesiv mai la vest, deși o tenace rețea radiculară neaoșă caută s-o mențină înglodată-n inerția-i vegetală. Ideea că mulți rămași la vatră aspiră să le urmeze, stând pe loc, exemplul, dar nu izbutesc din cauza elementelor locale retrograde, gâdilă binișor amorul propriu al săritorilor în ajutor—ei înșiși ajutați de verva emulilor să creadă că plecarea e deja un meritoriu început de izbândă, oricât de aleatoare ar rămâne ajungerea. Că fruncea-i la fruntarii, cu alte cuvinte. „Ajută-mă să cred că încă mai crezi în mine!” cere logica directoare a schimbului de amabilități. Fie; numai de s-ar găsi, într-adevăr, mai binele și mai răul acolo unde apar pe hărțile noastre, preluate necritic de la înaintași și transmise iresponsabil mai departe din dragoste. Cam ca maladiile rușinoase, adică…

Antemergătorul paradigmatic al tagmei dezrădăciniste e Dinicu Golescu, cu ochii holbați și ișlicul tuflit pe spate de venerația Occidentului—acolo unde Vasile Alecsandri, îndelung versat într-ale comediei umane pariziene, își exaltă Moldova pierdută cu gându-n primul rând la cei rămași în ea: „Dulce-i viața de la tine/Ca o dulce zi de mai” („Adio Moldovei”). Oricât de (ne)sinceră ar fi lamentarea bardului de la Mircești, noblețea gestului rămâne exemplară; din considerente suverane de tact, fântânile nu se otrăvesc și pământul nu se pârjolește sub nici o formă în urma plecării. În rest, nici în surghiun mai mult sau mai puțin sfâșietor, nici în frivolă vilegiatură, autoexilații—covârșitoarea majoritate a diasporei—ar avea de maturizat propria lor înțelegere privitor la dezrădăcinare mai înainte de-a se repezi la treabă. În definitiv, o răbdare și-o prudență de excepție ar putea fi și ele dovezi de frăție, deși alese cu rafinament auto-eclectic, nu după gustul comun. Încolțit să producă probe irefutabile că-și iubește frații, cel sigur pe sine s-ar putea, la o adică, retrage într-o tăcere de douăzeci și patru de carate, exact ca briliantul în nobila-i montură.

Mai slab, dar foarte răspândit, e argumentul că, deși mai binele n-a fost atins dincolo de dubii și relativizări, o oarecare ameliorare s-a făcut simțită prin simpla schimbare a aerului—un fel de, „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n Spania!” din folclorul apocrif al căpșunarilor. Bineînțeles, ideea stârnește râsete olimpiene în bruma de români, la care Spania și alte destinații prizate au venit gudurându-se mai ceva ca muntele la Mahomed… E adevărat că unii au renăscut stând, cuminți sau nu, pe loc, alții rătăcind, bezmetici sau nu, prin lume, dar majoritatea se zbat încă penibil să renască. De unii uriașa ridiche res publica s-a lipit matern și hrănitor, de alții s-a dezlipit vitreg, dar tranșant, câtă vreme pe cei mai mulți îi ține-n continuare prinși într-o mreajă de bălmăjite promisiuni și chitroase concesii—principalul motiv pentru care, la capătul răbdării, victimele pasiunii ei vegetale de joasă intensitate au decis s-o smulgă din indecizie. Și s-o învețe minte—să-i impună claritate și distincție în exprimare. Căci „ridichea”—profunzimea doar slab și confuz foșnitoare a tradiției—e-n fond o imensă clamoare inhibată de-atâta călcat în picioare; un vast organism vegetând în clarobscurul bineînțelesului, fără însă a fi vegetal în sens botanic; un dus nelumit, înghițindu-și prematur vorbele ca să le rumege mai bine la drumu-i—fără șanse de ajungere—către miezul tăcerii atotștiutoare. Pe scurt, un duh local.

Înainte de-a dezgropa ceea ce zace îngropat în brazda strămoșească, ar fi bine de știut natura lucrului respectiv, ceea ce, evident, nu se poate face fără darea lui la iveală, într-un fel sau altul. Numai că, tras afară, duhul în cauză s-ar putea încăpățâna să nu ne mai asculte și dea pace; ca și cum reversibilitatea ar fi doar aproximativă, iar repetiția identică doar un abur nefast emanat de imaginarul matematic. Iată-ne intrați în nisipurile mișcătoare ale aporiei—aproape de mult visata terra firma, dar nu încă pe spinarea ei cea mai uscată și mai prielnică edificărilor!

Poziția diasporei în raport cu lumea lăsată-n urmă e aceea a conștiinței nefericite, scindate, silite să se mulțumească și c-o gratificație de consolare: „dacă amanți nu putem fi, măcar să rămânem prieteni”. Dar, când ardența erotică e recondusă spre obiective mai ușor tangibile, excesul de zel caracteristic ei o urmează, îmboldind-o să facă totul, fie și-n baza unei înțelegeri deficitare. „Să-i luăm cu noi pe sus!” propun cei cărora vegetalele adunate prin sudul Europei le-au revelat, pasă-mi-te, tâlcuri esoterice ale înrădăcinării. Și totuși, exigența supremă a prieteniei în versiunea ei antică, grecească, e alta: celor la care ținem cu-adevărat le datorăm franchețe—parrhesia—chiar cu riscul de a-i dezamăgi cumplit. În cazul de față, tăgăduitul adevăr despre deriva orchestrată a Occidentului, despre degradarea galopantă a instituțiilor lui publice, despre insinuarea tiraniei și minciunii în structurile-i de bază și, nu în ultimul rând, despre frauda organizată la cel mai înalt nivel. Cei pe care ni i-am dori mai aproape trebuie neapărat înștiințați că drumul spre vest, odinioară sinonim cu al salvării, se confundă cu al pierzaniei în actualul regim de simulacru generalizat, indus prin inginerie socială. Și că escrocheriile de genul Poyais—paradisul fictiv vândut credulilor neumblați prin lume de infamu-i „prinț” Macgregor acum două veacuri—sunt al naibii de repetabile, dacă nu chiar previzibile.

Dintre milioanele de catarge ale diasporei, ce vestesc cu chiote pământul făgăduinței, o mână vibrează de glasuri disonante precum hârjâitul chilelor pe recife—cosmopoliți târșiți, ca de-alde Max Bănuș cu memorabilul său, „era mai bine când era mai rău”. Borges îi numește ereziarhi—nobilimea eternei reveniri, pionierii căii întoarse, îndărătnicii radicalei Kehre heideggeriene, rapsozii palinodiei à la Stesichorus, îndârjiții pe cântarea de… dezîncântare, deschizătoare de drum unei eventuale reîncântări. Urechea lor trage din străfund un sunet spart, ce compromite armoniile de suprafață—cântec, joc și voie bună la comanda oficială, producătoare mondială de naufragii lucrative. Vestitor de dezastru, barbarul dezacord al cârtitorilor prin vocație acordă de fapt echipajelor încrezătoare-n hărți expirate șansa de-a schimba de drum în ultimul moment. Pentru că, atunci când calea-i se închide fatidic, omul rămâne încă, prin natura lui, făcător de semne avertizoare înspre semeni, în caz că soarta traficului de șanse per ansamblu i-ar apărea subit ca fiind mai presus de propria-i supraviețuire. O supra-supraviețuire, așadar—viziune rarisimă, ce smulge eclectic individul din gloată și-l plasează-n rândul stelărimii de veghe pe mișcătoarele cărări.

Când nu mai e nimic de făcut, c-o ultimă sforțare e vremea de făcut semn că drumul se-nfundă, pentru care chestie timpul are răbdare. În limbajul vechilor călăuzitori de trireme și viitorime ai antichității, „navigare necesse est, vivere non necesse”. Mai pe românește, dusul fără întoarcere al unui cercetaș salvează grosul oștirii, la fel cum moartea unei singure capre poate scăpa turma vigilentă. Și, fiindcă veni iar vorba de pizmuitul patruped, cel al vecinilor de peste Prut ar fi mai în siguranță departe de maelstromul atlantist, unde al nostru nu prea mai behăie—fie de bine, fie de rău ce-i e.

Note:

1. Se pare că perfidele valuri Rossby, responsabile de felurite anomalii, mătură și mediul atmosferei joase, în căutare de rezonanță cu alte oscilații.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!