Andrei Vartic – Megieșul și… Globalizarea

„Și ca pentr-o oglindă vei prăvi și a megieșilor lucruri…”
– Nicolae COSTIN, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601.

Din epoca cea mai străveche, primordială, au co-existat pe Pămînt, dihotomic, două tipuri de comunități omenești: sedentare, trăitori pe un loc stabil în complexe de locuire multifuncţionale¹, și nomade, trăitori în care şi sălaşe provizorii.

Diferenţele principiale de habitat ale acestor comunități se pot vedea cercetînd, de pildă, termenii care denumesc principala masă a zilei. Sedentarii iau masa la masă, obiect sedentar, șezînd pe scaune sedentare în jurul mesei sedentare². La comunităţile sedentare masa şi scaunul reprezintă elemente ritualice ale ființării, primite de la strămoși, iar sintagma a lua masa = a sta la masă şi substantivul masă de multe ori se intersectează (vezi a mesi, la români)³.

Dimpotrivă, nomazii consumă bucatele zilnice puse pe un covor, şezînd direct pe pămînt — ei iau masa fără a sta pe scaune la o masă⁴.

Or, cînd au apărut mongolii lui Ghengis-Chan în spaţiul carpato-dunărean, poporul sedentar și plugar al valahilor avea o experiență uriașă de convieţuire cu turanicii (vezi Victor Spinei, Realităţi etnice și politice în Moldova meridională în secolele X-XII. Români și turanici, Junimea, lași, 1985) şi alte popoare nomade postdacice/postcarpice, inclusiv slavii (vezi Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI. Contribuţii arheologice la problema formării poporului român, Iași, 1988), iar întrebarea pentru care am realizat acest mic studiu este: de ce turcii nu au cucerit principatele românești? Răspunsul la care am ajuns e simplu: din cauza sedentarismului milenar al românilor.

Turcii, mari strategi în a duce războaie de cucerire, acumulaseră, către timpul penetrării lor în Balcani, destule informaţii despre popoarele sud-est europene. Ele proveneau şi din surse proprii, dar și de la celelalte popoare nomade ale Euroasiei, care au trecut prin spaţiul carpato-dunărean îndreptîndu-se spre Europa (atrase de zidurile sclipitoare ale Bizanțului și Romei). Turcii știau că valahii sedentari, care trăiau în comunități sătești agricole şi păstoreşti neînconjurate cu ziduri (dar în limita unor hotare însemnate din străvechime), se adaptează ușor la regulile noilor veniţi și sînt gata să plătească oricare tribut economic (şi chiar uman sau lingvistic) dacă sînt lăsaţi să-şi gestioneze liberi moşiile în baza legii lor strămoşești. Anume liberi ei nu prezentau pericol nici pe motiv că ar vrea să cucerească alte teritorii pentru habitat, adică să se amestece în strategiile nomade ale turcilor (și a celorlalte popoare nomade din trecut). Valahii, veritabilă populaţie carpato-dunăreană, nu au fost despărțiți etno-cultural nici de cadrul natural (munţi priporoși, rîuri şi fluvii) tocmai fiindcă ședeau pe același loc, legaţi de moșiile lor, în casele lor, după gardurile şi porţile lor, cu mesele și scaunele lor (toate ornamentate geometric, ca şi costumul lor), greu de transportat după hotarele lor, însemnate de moși și strămoși cu stîlpi de lemn și de piatră încă în timpurile primordiale.

Și iată că termenul megieș, care e considerat de istorici (C. Giurescu, Al. Gonţa) de bază pentru comunitatea românească medievală, corespunde de minune acestui habitat carpato-dunărean. Megieșul este sedentar din cele mai vechi timpuri, el este proprietar testamentar al pămîntului pe care locuiește în baza vechii legi (nescrise) a strămoșilor (Jus Valachorum – n.red.). El, megieșul, este mărturia cea mai sigură a sedentarismului valah, a căsniciei lui milenare (cum a fost denumit sedentarismul românesc, în opoziţie cu „civilizația de care a nomadului”, dar și cu urbea Romei, de către Alecu Russo în „Cugetări”).

Termenul megieș, poate ar veni, cum credea B. P. Hașdeu din meja, rus., granitsa zemelynih uciastcov, pervonacialyno seredina, mejgorye, mejeni vodi, mejonnie dni, dar legătura lui cu agricultura (şi agricultorii) nu are vechime preistorică la slavi, încă Daly demonstrînd că e vorba, de fapt, de o descendență recentă a termenului din mediu, rus., între, mijlociu, lat., media care atestă o legătură mai veche a termenului rusesc (și a celui românesc mijlociu) cu substratul indo-european de după cucutenieni/tripolye, substrat care nu desemna populaţii agricole şi sedentare, legate pe „vecie” de moșiile lor (cum ar fi și termenul pomeșcic, rus., moșier, care pare a fi o simbioză dintre meja și mesto, toate desemnînd perioada agrară sedentară recentă, creștină a comunităţilor sătești ruse, comunități despre care putem spune că au fost impuse de aristocrația rusă prin șerbie, rus., crepostnicestvo, adică prin legarea forțată a membrilor comunității de un anume loc (amintim că după desființarea șerbiei satul rusesc a decăzut continuu, decădere din care nu şi-a revenit nici pînă astăzi, colhozul comunist fiind tot o încercare de a-l lega pe ţăran cu forța de pământ).

Tocmai existența sigură, dovedită arheologic, a culturilor indo-europene postcucuteniene, nesedentare și necasnice, arată că termenul românesc megieș nu poate proveni nici din scr., medjs, nici din rus., meja, nici din magh., megye, ce nu denumesc pe membrii unor comunități agricole sedentare (megye, magh,. județ). Pentru a dovedi că nu avem dreptate oponenții noștri trebuie să demonstreze că maghiarii, să zicem, au avut în vechimea lor nomadă, înaintea întîlnirii cu valahii sedentari, un puternic cult al pămîntului, cult pe care să-l fi primit pe „vecie” de la strămoşi, că ei, maghiarii (nomazi pînă la „cucerirea patriei” panonice, unde au dat peste „sclavi, bulgari et blachii ac pastores Romanorum”, vezi Gesta Hungarum, LX)) au venerat și o zeiță a pămîntului, o Ge/Geie, o mamă primordială omologată din timpurile primordiale cu Glia. Mai trebuie să se demonstreze că și termenul mejlis, care desemnează la popoarele turcice adunarea cea mai supremă a cosîngenilor, are legătură cu vechi rituri agrare. Or, numai termenul românesc megieș face trimitere directă la acele timpuri primordiale, sedentare, casnice și agrare, dar și la latinitatea protolatină a vlahilor, ba chiar ne indică posibilitatea existenţei unor vechi limite temporale pentru substratul limbii vorbită de valahi mult înaintea cuceririi Daciei (romane) de către Traian.

Megieşii, cum demonstrează C. Giurescu (vezi Studii de istorie socială, Bucureşti, 1943, p. 255-279) sînt proprietarii devălmași ai satului românesc cu drept străvechi de protimisis. La rîndul lui, Al. Gonţa arată magistral, în baza unui număr uriaș de documente, că megieșul este termenul cel mai important care denumește pe locuitorul liber, sedentar, păstor și agricultor, al satului medieval românesc și că menţionarea lui masivă în documentele cancelariilor principatelor româneşti este cea mai importantă mărturie a existenței vechiului drept valah, Jus Valachum (vezi Satul în Moldova medievală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p.55-58). Tot Al. Gonţa observă că la goți, cu care valahii au convieţuit destul de mult timp (după romani și înaintea slavilor), termenul midjis desemnează pe membrii comunității, grăbindu-se în felul acesta să lege termenul românesc megieș (adică pe membrul unei comunități sedentare agrare) și de got., midjis, (membrul unor comunități gotice nomade – care or fi preluat denumirea, credem noi, tocmai de la megieșii sedentari valahi în vecinătatea cărora au locuit mult timp) și de gr., megios, și de lat., medjus care definesc, de fapt, cum am arătat, mediul, mijlociul din substratul comun indo-european.

Termenul românesc megieș este format din radicalul megie şi sufixul eș/ș. Megie, la rîndul lui, este o structură din două componente – Me și Gie sau Me și Gia. Or, la vechile popoare balcanice și carpato-dunărene Ge (Gh), Geia, Gaia, Glia era „personificarea feminină a Pămîntului, una dintre divinităţile primordiale” (vezi Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, București, 1995, p.211). Sintagma Me Gie transformă prefixul termenului megieș în pronume, în al meu, me gie însemnînd sintagma glia mea, pămîntul meu, care, cu certitudine, desemnează o lege încă și mai veche a sedentarilor carpato-dunăreni legaţi sacral de glia lor — Geia mea, Zeița mea principală. Amintim aici că într-un studiu anterior (vezi Rolist eneas ner eneat, Basarabia, Chișinău, 1999) noi am demonstrat că textul de pe inelul de la Ezerovo poate fi citit europenește dacă aplicăm acelui text un algoritm indo-european protolatin și protovalah, geto-daco-latin:  „Rolist eneas ner eneat/ Il te a nesk o A/ Ra a dome Ant/ Il ez viit amike/ Ra Ze a ta” (care se traduce, cum bine se vede, astfel: Se-nvîrte Unu, curge Nouă/ El te-a născut, o, A,/ Ra, zeu al casei Ant/ El e venit, amice,/ Ra, zeul tău).

Astfel, în opinia noastră, termenul megie citit ca me gie (comparat cu „il te a nesk” – el te-a născut de pe inelul de la Ezerovo care justifică sufixul —escu din onomastica românească, Iliescu însemnînd născut de Ilie) demonstrează existența unui puternic substrat protolatin (graiul pelasgic al Vechii Europe) în vorbirea populațiilor sedentare, matriarhale balcanice și carpato-dunărene încă din neoliticul cel mai timpuriu⁵.

Urmele viguroase ale acestei zeițe primordiale s-au păstrat în tot arealul balcano-dunărean și carpato-nistrean, la români ele devenind arhetipuri sedentare de bază⁶.

Sentimentul genetic, arhetipal, primordial, sedentar, casnic al apărării „gliei mele”, lăsat moşilor şistrămoșilor de zeița primordială Ge, adică legea PĂMÎNTULUI MEU, omologată cu Jus Valachum, nu este cunoscut popoarelor nomade. Popoarele nomade nu-și însemnau cu zel religios hotarele în baza legilor strămoșești ale pămîntului. Bătrînii nomazilor nu jurau la sfatul lor punînd brazda (ce reprezenta pe zeița Geia) pe cap. Ei nu puteau să spună, adresîndu-se Dumnezeului lor, cum spuneau recent, cu brazda pe cap, „oamenii buni și bătrîni”, aleşi dintre megieși: Doamne, Dumnezeule, să mă îngroape această brazdă strămoșească în pămînt dacă nu voi spune adevărul! (Al. Gonţa, op., cit.)

Or, tocmai popoarelor nomade le convenea să aibă în preajmă sau încorporate în teritoriile controlate de ei, popoare sedentare, asemeni valahilor, care trăiau după legea veche a megiei strămoșești, a gliei mele, a pămîntului meu şi care, apărînd cu strășnicie glia lor, apărau și zonele pe care le controlau politic nomazii. Dintre toți aceștia, mongolii, ultimii cuceritori efectivi ai spațiului carpato-dunărean, au fost cercetaţi mai puțin cînd s-a studiat problema organizării politice a poporului român în state medievale. Ș-a discutat enorm de mult despre influența cultural-lingvistică a slavilor (de la slavii migratori, care au demolat în spaţiul carpato-dunărean postcarpic pînă și roata olarului, valahii agricultori ar fi împrumutat, se spune, termenul pentru plug), şi mult mai puţin despre cea a pecenegilor, maghiarilor, cumanilor şi mongolilor care au urmat după slavi. Mai ales influența mongolilor a fost subestimată atunci cînd s-au cercetat rădăcinile statalității românești⁷ deși, în opinia noastră, tocmai genialele strategii mongole de a anihila popoarele nomade (sau de a le impune traiul sedentar — vezi istoria popoarelor nord-caucaziene și a cnezatelor rusești) și de a-şi sprijini dominaţia pe convieţuirea cu cele sedentare a stat la baza puterniciei (dar și dispariției) lor.

Or, între 1241 și 1350, un timp foarte scurt pentru istorie, s-a consolidat, cu încuviințarea strategilor mongoli, în dauna regatului maghiar și a imperiului bizantin, puterea comunităților valahe de megieși. Forţa care a susţinut această consolidare, aidoma turcilor de mai tîrziu, a fost, desigur, puterea politică a mongolilor (asta se vede și din felul cum ea s-a exercitat la Orheiul Vechi, unde, după retragerea mongolă, a rămas una din cele mai puternice organizații protostatale moldovenești). Retragerea mongolilor a însemnat obținerea independenței politice de către puterea locală, valahă, formată în bazele unei autonomii largi (economice și, probabil, religioase, dat fiind că, și în epoca principatelor, mitropoliţii conduceau adunările sfatului domnesc și aveau la ele ultimul cuvînt) de către sfatul megieșilor, susținut, probabil, chiar de mongoli pentru a avea stabilitate în interior și siguranță militară/alimentară pentru acțiunile vijelioase exterioare⁸.

Unirea sfaturilor de megieși în țări, voivodate și cnezate, apoi în principate românești, în baza vechii legi a pămîntului – Me Gie/Glia mea, a fost impusă valahilor imediat după retragerea mongolilor de noua configurație politică, etnică, economică, industrială, religioasă, demografică a Europei. Pe la 1320-1360 această unire a fost, în opinia noastră, o strategie formidabilă de siguranță etno-culturală a românilor în condiţiile în care: a) protecția „naturală” nomadă dispărea, iar polul sudic, bizantin/bulgar şi sedentar, al hotarelor valahe, era ameninţat de turcii nomazi; b) maghiarii se constituiau în Panonia tot ca un popor sedentar (desigur prin asimilarea vechilor popoare sedentare de acolo, inclusiv a urmașilor dacilor liberi); c) slavii, la apus, nord și la răsărit, erau obligați de aceleaşi noi reguli ale Europei, să-și cucerească o patrie, să-și însemne și ei hotare spaţiale etnice în virtutea noilor hotare europene, hotare peste care nu se mai putea sări cu vijelia calului de stepă, nici trece cu tacticile nomade ale înrolării mercenare în armatele principilor europeni; d) revoluţia industrială de origine italică (radiată mai ales de la Genova, Florența, Veneţia) impunea lumii întregi un nou model de convieţuire politică, etnică, religioasă și socială.

Gardurile moșiilor (în vechimea matriarhală, probabil, numite megii, moșii patriarhali reprezentînd mai repede urma asimilării indoeuropenilor postcucutenieni de către culturile matriarhale), clar desemnate cu drumuri stabile și porți impunătoare, plugurile agricultorilor, inventarul agricol de fier și cel casnic, în special masa și scaunele, casa cu fundament și focul din vatra construită temeinic, sînt de origine sedentară foarte veche, în special cucuteniană, şi pot fi urmărite arheologic pînă la limitele culturii neolitice timpurii Starcevo-Criș (ca și ornamentele geometrice ale românilor). Dispariţia calului la popoarele neolitice carpato-dunărene și balcanice, cel mai vrednic animal de străbatere a distanțelor mari în timpurile vechi şi zeificarea Bourului, veritabil animal agricol și casnic, este cel mai indubitabil semn că acele comunități neolitice erau sedentare și trăiau după legea sedentară a „gliei mele”, însemnată și cu stîlpi (bețe, BETH-uri), și cu pietre încrustate, şi cu garduri (ca la mărginenii actuali de pe valea Grădiştii, a Sibişelului sau Cucuișului), dar și cu troiene gigantice de pămînt (ca în Muntenia și Basarabia de Sud).

Nu exista nici o rațiune la popoarele nomade să-și însemne hotarele cu troiene care, oricum, puteau fi ușor penetrate de ariergărzile mobile ale popoarelor de care. Nu exista nici o rațiune la aceleași popoare, să-și însemne hotarele cu brazde (vezi „brazda lui Novac”) trase de pluguri cu nouă boi. Nu exista nici o rațiune, tot la ele, să-și sape fîntîni adînci pe care să le fețuiască cu piatră, un element constructiv decisiv al sedentarismului și „Veşniciei”, cum nu exista la ei nici o rațiune ca să-și ridice case pentru o ședere „veșnică” pe același loc⁹.

Astfel, tocmai faptul că au trăit „cuminți”, fără a amenința hotarele altora, în baza vechii legi valahe (Și geto-dacice) a pămîntului — Jus Valachum, le-a dat posibilitate românilor să se mențină pînă azi pe vechile lor moșii, transmise pentru folosință veșnică de moșii şi strămoșii lor. Şi atîta timp cît popoarele sedentare șed pe scaune (ca şi majoritatea zeițelor cucuteniene sau hamangiene) la masă, în jurul mesei, cît sentimentul casei părintești și al focului din vatră nu dispare, atîta timp piramida pragmatică a lumii moderne (cu cît mai mult aur am, cu atît mă ridic mai sus pe treptele comunității), în fond de sorginte nomadă, nu se va prăbuși (și anihila).

Desigur, cum a demonstrat genial și J. Joyce în „Ulise”, orașul (și mondializarea) reprezintă noua patrie a nomazilor, loc excelent pentru un necontenit nomadism (prin schimbarea necontenită a locuinței şi locului de muncă, impuse și de economia de piață). Desigur, tejgheaua barului (venerată de cowboy și jinduită de camelboy), pusă de americani (partea cea mai nomadă a europenilor) chiar și în casă, în locul mesei și a bucătăriei (vetrei strămoșești), este locul unde azi se regrupează noile energii umane ale lumii. Desigur, automobilul, dar şi avionul de pe portavion sau tancul transportat în zonele „fierbinţi” cu superavioane, reprezintă arhetipal vechiul cal al popoarelor nomade. Acest vechi arhetip este folosit „nomadic” și de reprezentanții cei mai violenți ai comunităţilor de camelboy, atunci cînd ciocnesc uriașele avioane civile cu WTC sau cînd răspîndesc bacilii de antrax cu ajutorul serviciilor poștale de stat. Or, tocmai nomadismul bipolar al omului reprezintă acel „basic instinct” care provoacă și „ciocnirea civilizațiilor”, dar și progresul tehnologic. Unicul mijloc de potolire a excesului de violență al părții nomadice din fiecare om este activarea părţii lui sedentare. Paradoxal, dar tocmai în extindere mondială a nomadismului stă și viitorul unical și sedentar al pămîntenilor care, prin Globalizare (șederea masivă acasă în fața televizorului şi a calculatorului), revin la vechea lege a pămîntului, lege care le cere cu strășnicie să-și îndeplinească rostul hărăzit la hotarul dintre musterian și aurignacian: să apere pămîntul, Glia, adică pe mama lor străbună, pe Ge/Geia/Gaia ca loc de încolţire și ființare a Spiritului Universal. În această fundamentală rostuire a ființării, cum bine se vede, avem cu adevărat destule lucruri de „prăvit” la megieşii carpato-dunăreni…

Note:

1. Arheologul ucrainean Cerniîş, cel care a cercetat complexele de locuire stabilă musteriană de la Moldova, pe Nistru, mai sus de Hotin, arată într-un articol din 1960 că cel care a cercetat primul asemenea complexe la Ripiceni/La Izvor pe Prut, ce par a fi și cele mai vechi din lume, este arheologul român Nicolae Moroșan, ucenicul abatelui Breule, vezi N. Moroșan, Le Mousterien dans le Nord de la Moldavie, L’Antropologie, t. XLI, 1931, Paris, p. 234-235).

2. Complexul sedentar/arhetipal poartă-masă&scaune-coloană a fost realizat genial de Brâncuși la Târgu-Jiu, în anii 30 ai sec. XX; el s-a dovedit a fi şi o prevestire uluitoare a viitoarelor descoperiri arheologice de pe teritoriul Vechii Europe din anii 50-60, posibile după descoperirea metodei C14 şi care au demonstrat existența porţii — vezi altarele de la Căscioarele sau Vădastra, a mesei şi scaunelor de la Hamangia sau Cucuteni, a coloanei în prima perioadă a neoliticului ceramic).

3. Arheologii au descoperit o cantitate impunătoare de măsuțe și scăunele de lut ars în stațiunile neolitice ale Vechii Europe; posibil, deci, că în străvechime — mai ales la cucutenieni, termenii masă şi scaun au și format substantivul masa prin joncțiunea dintre morfema ma, substrat i.e., mama — care hrănește copilul la sânul ei — vezi madona de la Rast, de pe Dunăre – și sa, vechi termen i.e., care poate să fi însemnat la început și a suge – de la sân, şi sad, a şedea, dar și să fi dat denumirea pentru înţelepţi, de fapt, cum am arătat în altă parte — căutători în stele, șezătorii ce
şedeau pe scăunele mici, ca şi gînditorii neolitici de la Hamangia, Trușești sau Rusești, de unde, probabil, vine și verbul a înscăuna, care denumește acțiunea de obținere a calității de Domn al unei țări românești).

4. Termenii pentru masă/prînz la ruși şi la maghiari aproape coincid – deşi limbile rusă şi maghiară sînt foarte diferite una de alta — magh., ebed, rus., obed – vezi şi eda, rus., masă/mîncare.
Acești termeni, cum se vede, s-au format din vechiul radical i.e. sad/sed – a şedea, rus., sidety. Tot la ruşi stol, masă, obiect, dar şi masă/mîncare, substantiv, nu are apropiere fonemică cu verbul obedaty, a lua masa, a prînzi, iar a mînca, rus., cușati se leagă mai repede de cuș, rus., pradă, cîştig. Termenii aceștia reprezintă şi vechea viață migratoare a slavilor din sec. V-X, şi trecerea la viaţa sedentară — stol în limba rusă formează și termenul stul (ca și în engleză stool, scaun – n.red.), pentru scaun, şi descinde mai repede din verbul stoiaty, rus., a sta, de unde şi substantivul stoyanca pentru denumirea locului provizoriu de staționare a comunităţilor slave de care. Paradoxal, dar anume la ruși transformarea unui loc de staționare provizorie – stoyanca – în capitală (a unui cnezat sau a întregii Rusii), s-a realizat, la prima vedere, prin uzul neobișnuit al termenului sedentar masă: capitală (cap de tell la popoarele latine și germanice) în limba rusă derivă, parcă, din termenul pentru masă – stolitza, de unde și prestol pentru tron. Or, la vechii slavi stolitza însemna scaun, iar stoyani grad, capitală. Cum slavii s-au întîlnit cu orașul abia în Balcani, e de presupus că și termenul pentru capitală ei l-au preluat de la populaţiile locale cu care au intrat în contact înainte de a-și cuceri noile patrii. Și unica populaţie care păstra amintirea „scaunelor” zeițelor neolitice, care avea „scaun la cap”, care-și „înscăuna” cnejii, domnitorii și mitropoliţii (în capitale mobile – ca Baia, Siret, Suceava, Iaşi –, dar pe moşia lor, aceeași din străvechime) erau vlahii. Maghiarii, dimpotrivă, și-au format termenul pentru capitală, magh., fovaros, utilizînd algoritmul europeani/italic capitală, vezi magh. fo, cap și varos, oraş.

Interesant e că și la alte importante (demografic, în primul rînd) popoare europene, coborîtoare (onorabil) din popoarele migratoare, termenii pentru masă și pentru acțiunea de a mînca/a mesi tot nu coincid: table, eng., masa ca obiect, lunch, dinner, breakfast, eat, acțiunea de a mînca; table, fr., masă şi manger, a mînca, dar și tablée, comeseni; trapexa, masă la greci, dar termenul nu are și semnificația masă > a mesi).

5. Unit, cum arată cercetarea arheologică din a doua jumătate a sec. XX a staţiunilor culturii sedentare Starcevo-Criș, de la Nistru și pînă în Serbia de liantul excepțional — sute de mii de statuete – care era cultul Marii Zeiţe a Gliei, zeiță primordială a pămîntului, întovărăşită tot timpul de mese şi scaune ritualice.

6. Sfintele Miercuri, Vineri sau Duminică, de pildă, nu se mișcă din locul lor casnic de vieţuire, dotat cu mese/scaune, iar eroii și eroinele ajung la ele în baza curăţeniei morale, a practicării milei, tăcerii şi umilinței, calități care, mai apoi, se transformă în uriașă putere fizică ce anihilează Răul migrator – zmeii cei răi fură llenele Cosînzene din curțile lor cele sedentare, iar mamele zmeilor, în opoziţie cu sfintele despre care am vorbit, se mișcă cu viteze colosale, distrugînd glia, formată din sate, munți, păduri, fluvii).

7. Cercetările au fost umbrite în sec. XIV-XVI de comuniunea ortodoxă cu bulgarii și sîrbii — care a și influențat masiv onomastica românească prin ritualul botezului, iar mai apoi de prezența geopolitică rusească la gurile Dunării în epoca apariției în Europa a cercetării istorice ca instrument de manipulare geopolitică și ca resursă de siguranță națională — vezi, în acest sens, apariţia unor studii istorice şi poeme zalmoxiene la scandinavi sau, mai recent, încercarea Ecaterinei, de la 1772, susținută de împăratul austriac, de a restabili vechea Dacie „în hotarele Munteniei, Moldovei şi Basarabiei”, citat după Nicolae Densușianu, Revoluțiunea lui Horia, București, 1884).

8. Valahii, cum se știe, controlau, ca și geto-dacii, de altfel, și vechile băi de aur, argint, fier și aramă, și vechile saline, şi uriașe rezerve de lemn/cărbune și de apă, și resurse alimentare agricole, şi Dunărea, care era din timpurile primordiale magistrala principală de comunicaţie a Europei, și drumurile comerciale ce legau Marea Neagră de centrul și nordul Europei).

9. Fie numai din lut și nuiele, la cîmpie, sau din lemn și piatră, la munte și în zona de dealuri, ca la Butuceni, chiar în inima capitalei mongole de la Orheiul Vechi – vezi perioada oraşului oriental mongol Sehr al-Jedid, sec.XIV, reflectată în studiul d-lui Gh. Postică, Românii din Codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Chișinău, 1994).

A consemnat pentru dumneavoastră Andrei Vartic, Dacia Literară, nr. 64 din 2006.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!