Aurel C. Popovici – Naționalitatea unui popor nu e un program electoral. Este rangul său în lume, e blazonul nobilitar al meritului său

Mulți se vor fi mirat de ce adică combat eu cu atâta cerbicie democrația radicală, orice democrație propriu-zisă; de ce caut, cu atâta stăruință, să pun în relief adevărul azi științific că clasa conducătoare a unui popor e un produs normal al firii omenești și al popoarelor, că ea nu poate fi nimicită ca clasă, fără a se nimici statul și națiunea, că o clasă conducătoare trebuie să existe; că ea nu poate fi decât schimbată, dar numai cu o altă clasă, tot conducătoare: numai cu alte persoane, că trebuie deci să fie conservată și premenită cu înțelepciune; că nu există națiune fără clase.

Faptul acesta răstoarnă, evident, toate teoriile democrației propriu-zise. El însă e de cea mai mare importanță pentru toți cei ce urăsc atât despotismul, cât și cosmopolitismul; el este esențial pentru orișice concepțiune cu adevărat naționalistă. Căci numai respectarea acestui fapt poate salva naționalitatea unui popor, care aminteri se dizolvă îndată ce nu mai are cine s-o înțeleagă, cine să oprească demos-ul de a se lepăda de ea, de dragul unor interese amăgitoare, dar trecătoare, ale indivizilor în parte.

Căci, repet, naționalitatea unui popor nu-i vorbă în vânt, cum cred mulți visători și demagogi; naționalitatea unui popor nu-i program electoral, nu-i zdreanță. Dar nici marcă pentru animale la un fel. Nu-i tinichea cu număr, pe care orice trecător pe acest pământ, orice hoț «umanitarian» sau hingher politic o poate desprinde și băga în buzunar, spre a șterge «prejudecata proprietății»; spre a ferici, cum crede el, nevinovate «viețuitoare» într-o menajerie «socială», într-o democrație, «nouă organizație a umanității», foarte «liberală» de felul ei…

Naționalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobilitar al meritului său; al valorii sale din trecut și din prezent; e singura sa distincțiune față de alte familii naționale, față de triburi, seminții și neamuri; e unica sa pavăză în lupta între popoare; singura sa putere, unicul său drept; căci este însăși ființa sa, sufletul său; persoana sa morală în fața lumii; a tribunalului istoriei; e conștiința sa că e o națiune; o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de ființe, de animale «sociale».

Naționalitatea unui popor e legea lui străbună și limba lui deosebită; e comoara lui proprie de literatură și istorie, de credințe și moravuri; de datine, tradiții, de obiceiuri; e arsenalul său moral de virtuți și gânduri, de fapte și idealuri din trecut, pentru prezent și viitor, pe o brazdă seculară de pământ; pentru viața lui ce este, și mai ales ce va să vie în continuă luptă contra tuturor celor ce caută să i-o șteargă, conștient sau inconștient, și să-l îngroape de viu în marele «demos» al pământului, în civilizația fără nici un ideal a demagogiei cosmopolite.

Demos-ul într-un stat e poporația lui, oricare ar fi ea, poporația lui întreagă: cetățenii și străinii. Elemente de valoare pozitivă pot fi cu toții. Dar sunt și elemente negative între ele. Prin urmare, poporația toată merită respect din partea statului, întrucât e respectabilă. Ea toată se poate bucura de libertăți, întrucât le merită. Ea toată are drept la solicitudinea statului, întrucât este element de cultură; căci poporația este a lui, întrucât poate fi a lui, întrucât atârnă de interesul, de voința și de putința lui; a statului, nu a demos-lui. Căci un stat e într-o situație, altul în alta; fiecare în a lui, în a lui specifică, numai a lui în lumea aceasta. Unul e silit, de propriile sale interese, să procedeze într-un fel față de poporația lui, sau față de părți, de fracțiuni, de straturi ale ei; altul într-alt fel; fiecare în felul lui. Dar cu o îngrădire. Statul trebuie să se ferească de intervenții ce caută a schimba clasele, ce caută a schimba limba sau limbele, credințele, moravurile poporațiunii sale. Când caută el a le schimba, el provoacă o firească reacțiune națională care poate merge până la revoluție și surparea statului. Tot chestii mari, adânci, complexe, adeseori hotărâtoare, pe care nu teoriile simpliste ale democrației le pot rezolva, ci înțelepciunea, patriotismul, caracterul celor ce cârmuiesc statul și a celor ce țin la el.

Democrația însă nu poate admite asemenea idei «reacționare». Căci ea pentru demos trăiește, în teorie; în practică mai ales din demos. De aceea, toată filosofia ei politică se reduce la un burete, la un tibișir și o tablă. Teoria și practica ei e votul, e numărul, e aritmetica. Ea «șterge» caracterele, limbele, deosebirile naționale, «clasele sociale»; căci «cugetătorii» și «savanții» ei își închipuie că ar fi și ele scrise cu un tibișir, pe o tablă de lemn; n-ai decât să le ștergi și să scrii dorinți în locul lor, dorinți în formule matematice. Democrația trebuie să procedeze astfel, căci altfel nu poate exista nici măcar în teorie.

Simplă și naivă, ca un copil neascultător, ea crede că toată viața-i o petrecanie. Pentru ea, politica nu-i nici știință, nu-i nici artă, ci o simplă jucărie; un demos oarecare, fasonat într-o păpușă; păpușă azi, dar groaznic minotaur mâine, când democrația crește, se lărgește, se mărește; când demos-ul nu mai vrea să fie luat în râs, când cere, în mod serios, ca de fapt numărul să hotărască. Iar când numărul hotărește, el nu admite deosebiri între om și om, între «inși», între «ființe sociale», căci nu le poate admite. Pentru că nu le înțelege. Atunci naționalitatea se arată, tuturor celor cu numărul, o «superstiție», o «invenție» aristocratică, burgheză, de prisos: fuit.

Nici o democrație nu poate fi națională. Pentru că baza ei, singura rațiune a existenței ei, e un număr. Iar numărul singur nu are caracter național cum n-are foamea, cum n-are invidia, cum n-are lăcomia. Numărul e internațional. E internațional ca banul și schimbător ca el. Nici o democrație nu poate fi națională, pentru că numărul singur n-are cap, nu are suflet. Cifrele pot să reprezinte voturi, ele însă nu fac politică. Stat pro ratione numerus. Banul se plimbă din mână în mână; și se schimbă. Dar și „gândul omului se plimbă, și din ceas în ceas se schimbă”. Dar al cărui om? Al leneșului, al lui Nea Perdevară, al netrebnicului, al «omului», al sofistului pribeag. Cel ce are o casă, cel ce trăiește într-un neam, acela se gândește la casa lui, la neamul lui. Acela are o legătură între gândurile sale. Pe acela toate gândurile lui de casa sa, de neamul lui îl leagă. Căci acela mereu muncind, pentru casa sa, pentru neamul său muncește. N-are vreme de plimbat. Lui nici picioarele nu-i pleacă mereu la plimbare, nici gândurile. El e mereu statornic. Și la treabă, și la gând. Numai asemenea oameni pot birui viața, pot să biruiească lumea, cum zice Christos. Numai asemenea oameni găsesc fericirea, numai pentru ei viața neamului are un rost. Numai ei au un rost pentru această viață, pentru că numai ei au meritat-o, prin hărnicia lor, numai ei o simt și o înțeleg. Pentru că au și cap, și suflet.

Titlul original al eseului: „Naționalitatea e o nobilime” (fragment)

Sursă: Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!