Entries by Patrick Matis

Tenorul ŞTEFAN von KORCH deschide Campionatul Mondial de Anduranță Ecvestră Juniori şi Tineret 2025 – cea mai mare competiţie de profil din Europa de Est

/0 Comments/in , /by

Tenorul Ştefan von Korch va intona imnul în deschiderea Campionatului Mondial de Anduranță Ecvestră Juniori şi Tineret – 2025, cel mai important eveniment de profil organizat vreodată în Europa de Est şi va aduce concertul „Vivo per lei” – un regal al muzicii şi eleganţei, în acest context de excepţie. Festivitatea de deschidere este programată pe 18 septembrie de la ora 18.00 la Buftea şi reuneşte participanţi din 30 de ţări într-o desfăşurare de forţe fără precedent.  Despre momentul festiv în care va intona imnul tenorul spune: „Este o bucurie şi o onoare să fiu parte din această ceremonie de deschidere a Campionatului Mondial Ecvestru de Anduranţă Juniori şi Tineret, în care se împletesc eleganţa, nobleţea şi fair play-ul şi să îmbogăţesc seara cu programul ‘Vivo per lei’ care reuneşte grandoarea operei cu energia inconfundabilă a muzicii pop-simfonice şi cu spiritul jovial al canzonetelor napoletane.” Marilena Mladin – Preşedinte Federaţia Ecvestră Română declară în completare: „Acest moment simbolic unește arta și sportul, printr-un spectacol al emoției, curajului și excelenței – valori care definesc spiritul sportului ecvestru și competiția mondială pe care România o are onoarea să o găzduiască. Este un moment istoric, care așează România pe harta marilor competiții ecvestre internaționale, iar ceremonia de deschidere prin concertul ‘Vivo per lei’ reflectă legătura dintre artă și sport – două domenii unite de emoție, disciplină și excelență.” România găzduiește, în premieră, cel mai important eveniment ecvestru organizat vreodată în țara noastră – Campionatul Mondial de Anduranță Ecvestră pentru Juniori și Tineret, ce va reuni la Buftea, în perioada 18–20 septembrie 2025, peste 30 de țări participante. Ceremonia de deschidere a Campionatului Mondial de Anduranță Ecvestră pentru Juniori și Tineret 2025 va avea loc la Buftea pe 18 septembrie de la ora 18.00 şi intrarea va fi liberă. Alături de tenorul Ştefan von Korch pe scenă va fi soprana-invitată Daniela Bucşan şi Orchestra Filarmonicii Piteşti, sub bagheta maestrului Constantin Grigore.

Cristian Horgoș – Nemurirea în viziunea lui Eliade are suport în spiralele culturilor neolitice (partea a II-a)

/0 Comments/in /by

Pe baza analizei tuturor operelor lui Eliade, AI Overview, adică modelul de inteligență artificială de la Google, confirmă titlul de mai sus motivând astfel:

„Da, ideea că nemurirea în viziunea lui Mircea Eliade are suport în spiralele culturii neolitice Cucuteni este plauzibilă și corectă, deoarece simbolismul spiralat al ceramicii Cucuteni, considerat de Eliade un model arhetipal al eternei reînnoiri și al timpului ciclic, este un element central în concepția sa despre mit și experiența sacră, și, implicit, despre depășirea timpului istoric către nemurire.

În viziunea lui Eliade, omul savant și omul religios trăiesc în moduri diferite raportarea la timp. Omul religios, prin ritualuri și mituri, reușește să evadeze din timpul istoric, considerat stricat și deformat, și să intre în timpul mitic, un timp sacru, etern și neînceput. Spirala, prin natura sa ciclică, devine un simbol al acestei reîntoarceri la începuturi, la un timp nemuritor.

Eliade considera culturile neolitice, în special cea Cucuteniană, ca fiind surse de modele arhetipale care stau la baza gândirii religioase umane. Decorațiile spiralate ale ceramicii Cucuteni sunt interpretate de el ca manifestări ale acestui timp sacru și nemuritor, un timp în care omul putea accesa o realitate superioară, eternă.

Prin urmare, spiralele ceramicii Cucuteni devin pentru Eliade un suport concret, arhetipic, care ilustrează modul în care omul antic, prin intermediul simbolurilor și ritualurilor, putea ajunge la experiența nemuririi, evadând din ciclurile timpului istoric”.

Spiralele neolitice, conexiune între microcosmos și macrocosmos

Omul modern a pierdut, cu prea puține excepții, capacitățile omului preistoric de contemplare și conexiune cu adevărurile profunde, aflate dincolo de posibilitățile senzoriale obișnuite.

Nu doar cucutenienii sau membrii altor fost culturi neolitice de pe teritoriul actual al României (Foeni-Petreşti, Coțofeni, Turdaș–Vinča, Gumelnița, Starčevo-Criș, Hamangia) ci și, mai târziu, dacii kapnobatai, adică „cei ce pășeau pe nori”, aveau puteri spirituale care le-am numi azi paranomale.

cucuteni armonie

O serie de psihologi, psihiatri, farmacologi și oameni de știință pluri-disciplinari au studiat și au observat însă, în ultimii ani, că psihedelice tradițional-ancestrale precum ayahuasca și peyotl – poate și Mătrăguna studiată mistico-folcloric de Eliade – ar putea compensa, într-o oarecare măsură, această inabilitate a omului modern. Adică ar fi ca o proteză pentru o „auto-mutilare” senzorială a omului contemporan.

Ernst Jünger

Ernst Jünger

Și s-au remarcat trei direcții extra-senzoriale care completează experiența umană mundană prin ingerarea de psihedelice. E vorba de resimțirea unui sentiment profund de pace și iubire generală, apoi percepții mistice chiar și la „psihonauți” (termen definit de Ernst Jünger) non-religioși în viața cotidiană și, nu în ultimul rând, de pendulări între micro și macrocosmos.

Focusul acestui eseu e pe pendularea între micro și macrocosmos, ca indiciu al manifestării unui subconștient colectiv probabil transcendent spațio-temporal. Iar un astfel de sub-conștient colectiv fără granițe spre trecut și viitor ar susține ideea de nemurire promovată și de Eliade.

Interogat despre „spirale neolitice și conexiunea dintre micro-cosmos și macro-cosmos”, tot modelul lingvistic-computațional „AI Overview” de la Google spune:

„Spiralele neolitice au conectat probabil microcosmosul și macrocosmosul simbolizând procesele universale de naștere, moarte și renaștere (cum ar fi anotimpurile sau ciclurile vieții) și interconectarea tuturor lucrurilor din cosmosul spiritual și fizic, privite printr-o stare alterată de conștiință. Aceste simboluri, împreună cu altele, sugerează că popoarele antice percepeau o armonie și o simetrie între experiența umană (microcosmos) și universul mai mare (macrocosmos), influențându-le credințele spirituale și viziunea asupra lumii.”

Experiența șamanică a medicului și scriitorului Alin Fumurescu

Alin Fumurescu

Alin Fumurescu

Fiu de medic și de mamă profesoară de limba română, Alin Fumurescu (1967 – 11 mai 2025) a fost licențiat atât în medicină cât și filozofie la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj Napoca, iar în ultimii săi ani a fost profesor de Filosofie politică la University of Houston și la Indiana University Bloomington.

Caracter impecabil dar curios, Fumurescu a călătorit în 2007 în Peru şi a experimentat, sub îndrumarea șamanilor, ayahuasca și Phyllomedusa bicolor, descriind trăirile pe blogul său din Cotidianul.

Spicuim din relatarea lui Fumurescu:

„(…) Pe urmă, conform avertizărilor, a «apărut» şi jungla. Buun. Merge şi asta. Până la un punct. Imaginile geometrice se transformă în ochi de jaguar, jaguarul în anaconda, anaconda în piranhas – cu asta pot trăi.

Dar ritmul devine din ce în ce mai rapid, viziunile din ce în ce mai intense (şi încă îmi dau seama că şamanul ştirb stabileşte ritmul, grăbindu‑şi incantaţiile), deja nu mai sunt animale văzute când mai de aproape, când mai de departe, deja e junglă, sunt plante şi gândaci şi viermi, liane, văzute când de foarte aproape, când de foarte departe. Văd Comejenes, Râul-termitelor pe care fusesem până unde omul alb nu mai pusese piciorul. Dar văd şi alte zone, nemaivăzute vreodată. Le văd cu claritate, le văd în detaliu, aş putea să le desenez la o adică. Cum le văd? Le văd, pur şi simplu, când mă «ridic» deasupra junglei, înainte de a replonja, până la nivelul termitei şi mai apoi, mai adânc, în măruntaiele ei. Din câte realizez e un soi de tiribombă, sau de pendul, care oscilează între infinitul mare şi cel mic. Pe la faza asta nu mai rezist şi vomit. […]  În timpul ăsta, surprinzător, viziunile îşi văd de‑ale lor. Tiribomba îşi vede de‑ale ei. Ba încă începe să‑mi pară că‑şi intensifică amplitudinea. […] Acum, când mă «ridic», nu mă mai ridic deasupra junglei la înălţimea la care (îmi imaginez) ar survola‑o un elicopter, ci tot mai sus. Crampele din stomac devin insuportabile. Văd deja America de Sud de undeva, de sus. […] La următoarea înălţare văd deja Pământul, cum cred că l‑au văzut cosmonauţii. La următoarea coborâre intru, cred, până la nivel molecular. La faza asta încep să mă sperii. Când, la următoarea înălţare, încep să pierd Pământul, ca planetă, din vedere, ceva din mine urlă că, dacă nu mă mai întorc acum, nu mă mai întorc niciodată.

[…]

[Dacă Florin nu mi‑ar fi confirmat ulterior nu aş fi garantat că am pronunţat aceste cuvinte cu voce tare.] «Nu mă face tu pe mine! Io‑s oltean! Io‑s moţ! Nu mă face pe mine o buruiană sau un şaman! Eu am familie, eu am copii! Eu nu pot pleca aşa, când vrei tu!» Mergeam sus şi jos, în infinitul mare şi cel mic, mă simţeam ca un hopa mitică la scara universului”.

În blogul său, Fumurescu revine asupra episodului, cu o postare din 17 octombrie 2009:

„Nu pot merge în junglă așa, doar ca sa merg în junglă. Asta fac turiștii. Mie îmi trebuie un pretext. Ceva de care să mă agăț. Acum doi ani, cu Florin, am mers, chipurile, să studiem ayahuasca și să ajungem până unde omul alb n-a mai ajuns. Ne-a ieșit. (În fine, partea cu ‘studiul’ ayahuasca a fost doar un experiment, dar am mai experimentat și veninul de Phyllomedusa bicolor (o specie exotică de brotac care trăiește în Amazon, care mai este numit și broasca-maimuță-uriașă, care poate avea o lungime și de 11 cm), așa că tandea pe mandea a fost reușită. Dar, repet, nu ‘reușita’ mă interesează, ci pretextul”.

Subliniez și eu fraza lui Fumurescu:

„Mergeam sus şi jos, în infinitul mare şi cel mic, mă simţeam ca un hopa mitică la scara universului” întrucât pe România Culturală am publicat articolul „Coloana Infinitului (a lui Brâncuși), posibilă cheie spre Teoria Universală”.

Iar concluzia articolului bazat pe intuiția magistrală a lui Brâncuși e că:

„Dacă spiritul, câmpul nostru energetico-informațional sau conștiința noastră, oricum vreți să îi spunem, oglindește proprietățile materiei – după cum dealtfel e de așteptat –, atunci fiecare ‘atom’ de conștiință pulsează necontenit, aproape instantaneu, de la o dimensiune extrem de mică la una uriașă.”

The Expanding World Ayahuasca Diaspora: Appropriation, Integration and Legislation, de Bia Labate and Clancy Cavnar

The Expanding World Ayahuasca Diaspora: Appropriation, Integration and Legislation, de Bia Labate and Clancy Cavnar

Având o astfel de „aură” pulsatorie, conștiințele individuale ar avea atât posibilitatea să comunice cât și să perceapă universul mic și deopotrivă mare. Altfel, e imposibil ca un om, să zicem din Filipine, să fie în legătură subconștientă cu un om din Târgu-Jiu sau să „vadă” Amazonia-de-sus.

Și în studii precum „Vitalitatea Religiilor Indigene”

În studiul „Vitalitatea Religiilor Indigene – Integrarea și legislația privind însușirea fondurilor de către diaspora Ayahuasca în expansiune mondială”, autoarele Beatriz Caiuby Labate și Clancy Cavnar scriu, la pagina 144:

„O conexiune între nivelul micro al celulelor și nivelul macro al ordinii cosmice a fost demonstrată spectaculos în documentarul ‘DMT, Moleculă Spirituală’, regizat de Mitch Schultz în 2010 și inspirat de perspectiva și cercetarea psihiatrului și psihofarmacologului Rick Strassman. În cadrul unui interes mai larg pentru dialogul dintre știință și spiritualitate, Strassman propune o conexiune între viața celulelor și viața universului și, procedând astfel, tinde să ignore importanța straturilor intermediare în care apar istoria, societatea și cultura.”

Dealtfel, la minutul 10:56 din filmul citat „DMT the spirit molecule”, unul dintre intervievați relatează:

Urmăriți de la minutul 10:56

„Îmi amintesc că aproape aveam senzația că era ca un fel de ‘bungee jumping’ psihedelic, o săritură nesăbuită în acel mediu în rapidă schimbare. Acum ești într-un loc și bum! – Ești pe în alt locul doi, bum din nou! și iată-te din nou unde ai fost”.

Descrierea este destul e asemănătoare cu cea a scriitorului Alin Fumurescu, „bungee-jumping”-ul fiind un pendul de ridicare și coborâre alternativă.

AI Overview e mai rezervat în ce privește legătura din microcosmos și macrocosmos în filmul citat și sintetizează astfel:

„Declarația susține că documentarul ‘DMT: Molecula Spiritului’ demonstrează o legătură între celulele la nivel micro și ordinea cosmică la nivel macro, dar acesta nu este un fapt științific larg acceptat sau demonstrat. În schimb, filmul explorează efectele drogului psihedelic N,N-Dimetiltriptamină (DMT), concentrându-se pe experiențe anecdotice și interviuri cu utilizatori și cercetători despre stările alterate de conștiință. Deși filmul prezintă aceste idei, nu ‘demonstrează’ științific o legătură directă între structura celulară și ordinea cosmică.”

Totuși putem nota că Wikipedia acordă un întreg articol sub titlul „Microcosm–macrocosm analogy” cu referințe încă din antichitate, începând de la Platon.
Apoi se poate citi online și lucrarea „Relația dintre Microcosmos și Macrocosmos, așa cum este exprimată în Principalele Upanișade”, de Pauline Mary Milton Jones.

La fel, în lucrarea „În Tantra există o paralelă perfectă între microcosmos (om) și macrocosmos”, autorul Erik Langkjer observă:

Șarpele magic de la Gobekli Tepe și Caduceul

Șarpele magic de la Göbekli Tepe și Caduceul

„În templele preistorice săpate de Klaus Schmidt la Göbekli Tepe, găsim șarpele urcând și coborând de-a lungul unei brazde în stâlpii antropomorfi de piatră și pe un cap de calcar găsit în apropiere de Nevali Cori, odihnindu-și capul deasupra craniului (jos stânga). Există în tantra o paralelă perfectă între microcosmos (om) și macrocosmos. Șarpele-piton mort este văzut încolăcit în jurul omfalosului pe o frescă pompeiană, cf. șarpele care se încolăcește în jurul oului de aur (cosmosul primordial). Când este ridicat și stă în picioare pe coadă, este un simbol al viziunii extatice” (vezi foto Snake_Erik_Langkjer).

Există și un articol care vizează cartea „În mintea Neolitică: conștiință, cosmos și tărâmul zeilor”.

Astfel, în articolul „Mintea, proprietățile macro ale liniilor psi și structura universului” autorul Jeffrey Keen afirmă:

„Microcosmosul și macrocosmosul sunt opuse, dar complementare și interdependente.”

În fine, readuc în atenție articolul publicat pe România Culturală „Predicții cosmice descifrabile în cheie Cucuteni”, cu fraza de încheiere:

„Iar, ca și concluzie, simbolurile Cucuteniului și Hilmei af Klint lansează posibilitatea ca sub-conștientul să poată reflecta nu doar micro-cosmosul, precum în cazul pictorului Jackson Pollock, cât și macro-cosmosul, adică Astronomia”.

Aceasta cu mențiunea că mistica Hilma af Klint a fost printre puținii oameni moderni capabili, doar prin meditație intensă, să atingă stări alterate de conștiință.

Interogat pe tema „Hilma af Klint, micro-cosmos, macro-cosmos”, AI Overview precizează:

„Arta Hilmei af Klint explorează conceptul de microcosmos și macrocosmos, sugerând că individul și universul sunt interconectate și non-dualiste. Influențată de spiritism, teosofie și descoperirile științifice ale timpului său (cum ar fi razele X), ea a creat un limbaj vizual simbolic pentru a reprezenta o realitate spirituală unificată, adesea androgină, care stă la baza atât a fizicului, cât și a spiritualului. Picturile ei, precum ‘The Ten Largest’, descriu această ordine cosmică complexă și căutarea eternă a plenitudinii, unde microscopul oglindește macroscopicul.”

„Suntem parte din ceva enorm, mult mai mare decât orice individ”

În cartea sa „Mitul Normalității – Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică” (Editura Herald), psihoterapeutul Gabor Maté – intervievat deseori de presa românească –, îl citează, în capitolul „Isus in Tipi. Psihedelice și vindecare” pe dr. Rick Doblin, fondator și președinte ale „Asociației Multidisciplinare pentru Studii Psihedelice” (MAPS). Iată cum e citat în carte președintele MAPS, dr. Doblin:

„Avem tendința să credem, cu egoul nostru, că suntem Centrul Universului. Substanțele psihedelice pun asta în mișcare și putem vedea că suntem parte din ceva enorm, mult mai mare decât orice individ, și că această unitate merge înapoi în timp și înainte în timp. Ne pot scoate din tiparele noastre obișnuite. Când încetezi să privești lucrurile din perspectiva lui, simți că se eliberează un nou potențial și un sentiment de conexiune.”

Dealtfel, apartenența la ceva mai măreț e o trăire comună a celor care au experimentat psihedelice.

Dar e de notat și un oponent, neurologul Andrew Newberg.

Andrew Newberg

Andrew Newberg

Am mai citat în România Culturală cartea „Ipoteza Fericirii – armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune” (Editura Humanitas) grație faptului că autorul Jonathan Haidt l-a elogiat repetat pe Eliade. Dar acum citez de la pagina 314:

„Din perspectiva lui Wilson, experiența mistică este un buton de ‘dezactivare’ a sinelui, prin care oamenii devin o celulă într-un corp mai mare, o albină într-un stup. Nu e de mirare că efectele ulterioare ale experienței mistice sunt previzibile: oamenii devin mai devotați divinității sau ajutorării celorlalți, adesea prin aducerea lor mai aproape de Dumnezeu.

Andrew Newberg, specialist în neuroștiințe, a studiat creierul celor care au trăit experiențe mistice, de regulă în timpul meditației, și a descoperit astfel unde s-ar afla acel buton de dezactivare a sinelui. În zona posterioară a lobilor parietali (sub partea din spate a vârfului craniului) există două regiuni ale cortexului numite de Newberg ‘zone de asociere a orientării’. Regiunea din emisfera stângă pare să contribuie la senzația mentală a posedării unui corp mărginit și delimitat fizic, ținând astfel evidența limitelor noastre corporale. Zona echivalentă din partea dreaptă formează o hartă a spațiului din jurul nostru. Aceste două regiuni primesc impulsuri de la simțuri pentru a ne ajuta să menținem o reprezentare permanentă a configurației propriului corp și a spațiului în care ne aflăm. În clipa în care oamenii raportează că au atins stări mistice, aceste două zone par să fie complet deconectate. Numărul impulsurilor din alte părți ale creierului este redus, iar activitatea generală a acestor centri de orientare este redusă la rândul ei. Însă Newberg crede că regiunile respective încearcă în continuare să își facă treaba: cea din stânga se străduiește în zadar să stabilească limitele corpului, iar cea din dreapta caută tot în zadar să identifice poziția sinelui în spațiu. individul are experiența pierderii sinelui combinată cu o paradoxală expansiune a acestuia în spațiu, fără a avea însă parte de o localizare precisă în lumea obișnuită a celor trei dimensiuni. Persoana simte că este unită cu ceva mai vast, mai mare decât sine.”

Înclin să cred că dr. Newberg nu atinge complexitatea unor relatări precum cea a lui Alin Fumurescu.

Aceasta fiindcă dacă recitim vedem că nu e vorba doar de „defectări a GPS-ului personal” prin percepția unor dimensiuni diferite ci e vorba și de vizualizări detaliate a unor locuri diferite. În plus, diferențele de percepții ale dimensiunilor sunt colosale și poziția sinelui e identificabilă în spațiu.

P.S.: Nu consum nici măcar alcool. Am primit în 2007, la Ateneul Român, premiul național de mass-media al Agenției Naționale Antidrog așa încât se deduce ușor că nu sunt un promotor al drogurilor recreaționale. Dar cum meditațiile intense, de tip tibetan, nu sunt la îndemâna oricui, practic rămân la dispoziție, pentru atingerea stărilor vizionare, doar hipnoza regresivă și substanțele psihedelice, despre care se înmulțesc studiile clinice în ultima perioadă.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Ofelia.Afterlife, spectacolul Antoanetei Cojocaru, revine la Teatrul Metropolis pe 25 septembrie 2025

/0 Comments/in , /by

Ofelia din Hamlet își spune povestea așa cum ar fi spus-o dacă vocea ei ar fi fost vreodată ascultată. Spectacolul-concert, creat de Antoaneta Cojocaru, pe textul scris de Dan Coman, aduce în fața publicului perspectiva Ofeliei din povestea celebra a lui Shakespeare. O rescriere curajoasă, care îi reda vocea și o aduce în prim-plan.  Biletele sunt disponibile pe bilet.ro. „Ofelia.Afterlife” este mai mult decât teatru, este un univers, o fuziune spectaculoasă între arte: Antoaneta Cojocaru, alături de muzica cantata live a trupei Beethoven Crises și de Diana Dancu, Vladimir Turturică – decor, Ioana Marchidan – coregrafie, Iolanda Mutu Jr. – costume, Alin Popa – lumini, Dorel Mihăilă – proiecții, aduc pe scenă o ipostază nouă a Ofeliei: vulnerabilă dar și curajoasă. Povestea ei, spusă cu sensibilitate și sinceritate până la capăt, rezonează cu temerile, dorințele și căutările fiecăruia dintre noi. Într-o lume copleșită de cinism, tăcerea Ofeliei devine un strigăt poetic.  Spectacolul, pe lângă emoția pe care o trezește în fiecare spectator, atrage atenția asupra problemelor actuale în societate: lipsa de comunicare, abandonul, frica, izolarea, anxietatea.  Fiecare replică, fiecare gest al Antoanetei Cojocaru poartă spectatorul mai adânc în sufletul Ofeliei. Este un spectacol despre întrebări nerostite, despre curajul de a te regăsi chiar și atunci când lumea pare să nu-ți lase loc să exiști. Ofelia.Afterlife – Un spectacol-concert hipnotic, pe un text ce dă glas Ofeliei să ne spună și povestea ei. O reinterpretare modernă, intensă, tulburătoare.  Reacții la premiera spectacolului: „Mergeți să vedeți Ofelia.Afterlife, vă așteaptă, pe scena de la Metropolis, un ghem de emoție și imaginație creatoare!” – Sanda Vișan. „Prin mișcări grațioase și o interpretare frustă, Antoaneta Cojocaru pune în scenă toate metaforele și subtilitățile textului, într-un decor feeric creat de Vladimir Turturică, pe coregrafia Ioanei Marchidan și pe muzica uluitoare a trupei Beethoven Crisis, compusă special pentru acest spectacol. […] Mulțumesc pentru ce am luat cu mine, de acolo din interiorul Ofeliei.” – leana Andrei. „Un one woman show sensibil și plin de simboluri al Antoanetei Cojocaru, cu o coloană sonoră originală absolut incredibilă, semnată și interpretată live de trupa Beethoven Crisis. […] Vizual, cred că este cel mai FRUMOS spectacol văzut de mine anul acesta. Este un spectacol creat pentru și în jurul Antoanetei ca artist complet: totul se construiește pe sensibilitatea ei și pe fizicalitatea ei absolut extraordinare, de o grație ieșită din comun.[…] M-am regăsit mult de tot în poveste și cred că multe femei se vor regăsi în multe idei și emoții. E un spectacol de receptat cu sufletul și inima, nu doar cu mintea.” – Diana Cosmin, Fine Society. „Cu fiecare spectacol după o partitură a sa, Dan Coman se dovedește a fi un redutabil cunoscător al psihologiei feminine. A fost revelația copleșitoare din „La câțiva oameni distanță de tine” (montat de Radu Afrim la TNB) iar acum ne oferă o nouă lovitură de maestru cu această Ofelie pe care Antoaneta Cojocaru o trăiește pe scena Teatrului Metropolis. Pentru că asta face Antoaneta Cojocaru: își trăiește rolurile.” – Gabriela Hurezean, Muze și Arme.  „Nebunia Ofeliei, redată scenic cu o finețe aproape hipnotică, nu este simptom, ci formă de comunicare. Prin cântece, gesturi, flori, corp și poezie, ea strigă ceea ce lumea a amuțit. Spectacolul este o construcție multisenzorială de mare rafinament: decorul (Vladimir Turturica), costumele (Iolanda Mutu Jr.) muzica originală (Beethoven Crisis / Maria Bucur), proiecțiile (Dorel Mihăilă), coregrafia (Ioana Marchidan), lumina (Alin Popa) si prezenta copilului alter-ego (Diana Maria Dancu). Dan Coman o reconstruiește pe Ofelia ca pe un simbol social. Ea vorbește din perspectiva celor vulnerabili, a celor care, deși invizibili, susțin lumea din umbră. Spectacolul “Ofelia.Afterlife” de la Teatrul Metropolis este o experiență scenică profundă și tulburătoare, care merită nu doar văzută, ci și simțită cu toată ființa.” – Elena Loreta Popa , Ofelia AfterLife. O bataie a inimii scenei. „Cînd vine toamna, că vine ea și anul ăsta, vă rog mult să mergeți s-o vedeți pe Antoaneta Cojocaru în spectacolul-concert „Ofelia Afterlife”, alături de trupa Beethoven Crisis. La Teatrul Metropolis. Textul, splendid, cum altfel?, e scris de Dan Coman și picurat în cuvînt și mișcare, în cafea și țărînă, în floare și borangic, în răsuflare și-n așezare de Antoaneta, căci ea o însuflețește, nu, n-o încarnează, o să vedeți de ce, pe Ofelia, da, Ofelia cea atît de bine știută de noi toți, de ei toți, cei din Shakespeare, dar mai puțin de ea însăși. Căci asta face Antoaneta Cojocaru, în acest spectacol diafan și răscolitor deopotrivă, ne spune cum numai ea știe să spună povestea Ofeliei din inima Ofeliei, locul cel mai necunoscut din toată nemurirea ei.” – Ana Barton. „Ofelia.Afterlife – un text memorabil al unui prozator care se dovedește deopotrivă un poet și un dramaturg fascinant: Dan Coman. Ofelia.Afterlife – un prilej de a pătrunde în mintea, gândurile și sufletul Antoanetei Cojocaru pentru a descoperi cheia tehnicii bucuriei. Pentru că, nu-i așa?, – Bucuria e o chestie care ține de tehnică. Ofelia.Afterlife – un joc de-a viața, un joc de-a moartea, o pendulare constantă între vis și realitate. Ofelia.Afterlife – o uriașă creație de echipă pe care orice teatru ar fi invidios, o montare care are merita să stea alături de oricare altă mare creație scenică contemporană.” – A fi sau a nu fi Ofelia sau despre tehnica fericirii, de Tudor Costin Sicomas, Bucureștii vechi si noi. 25 septembrie, ora 19:00, la Teatrul Metropolis Bilete disponibile pe platforma bilet.ro. Ofelia.Afterlife de Dan Coman 

LECȚIA DE ISTORIE: „Emisarul Arhanghelului Mihail” – Un istoric evreu despre Corneliu Zelea Codreanu (13 Septembrie 1899 – 30 Noiembrie 1938)

/0 Comments/in , /by

„Legionarii erau totdeauna conștienți de marea diferență dintre ei, pe de o parte, și naziști sau fasciști, pe de altă parte. Unul dintre intelec­tualii lor de vârf, Mihail Polihroniade, explica: ‘fascismul proslăvea statul, nazismul, rasa și națiunea. Mișcarea noastră nădăjduiește nu nu­mai să îndeplinească destinul poporului român – noi vrem să-l înde­plinim mergând pe calea mântuirii’.” – NICOLAS M. NAGY-TALAVERA, istoric american de origine ungaro-evreiască sefardă. „Emisarul Arhanghelului Mihail” E bine să fii cinstit, dar totodată e foarte important să fii și drept. (Winston Churchill, vorbind despre Stanley Baldwin) Deziluzionate de clișeele politicianismului, plictisite de promisiuni și programe, masele sperau că va veni un om care va fi în stare să unifice toate aceste năzuințe într-un singur curent creator, care să înlocuiască apatia maselor cu o putere nou găsită. (Goga, Mustul care fierbe, p. 28, „Politicianismul”) Când Goga a scris aceste cuvinte, în 1925, se afla deja în formare o mișcare al cărei lider urma să devină conducătorul a milioane de oameni, o adevărată încarnare a lui Nemesis, care lua o atitudine dură față de tot ce constituia o adoptare superficială a ideilor Occidentului în România, a „formelor fără fond” transplantate în viața românească. Numele lui era Corneliu Zelea Codreanu. Deși foarte tânăr, în acele vremuri, autorul își amintește cu claritate zilele tulburi din toamna lui 1937, când au avut loc cele mai aprinse și contestate alegeri din Transilvania, în perioada interbelică. Fiind copil de opt ani, am vizitat, cu părinții mei, niște rude și prieteni de familie într-un sat ascuns în Munții Apuseni, inima Transilvaniei române, vatra moților si locul nașterii legendei lui Avram Iancu. Seara, când intelectualii s-au adunat în salonul proprietarului joagărului din localitate (un evreu ungur), venerabilele matroane din „lumea bună” a satului discutau numai despre un singur subiect: apropiata vizită a lui Codreanu, temutul căpitan al Gărzii de Fier, care urma să aibă loc a doua zi. Nu exista nici o limită privind oroarea cu care discutau despre el acești unguri de credință creștină sau mozaică. Una dintre doamne care îl văzuse la Târgu Mureș cu un an înainte, vorbea de el ca si cum or fi văzut monstrul pe care nu îndrăznea să-l descrie. Având spirit aventurier, am hotărât că trebuie, cu orice preț, să văd de aproape această făptură fabuloasă. A doua zi am pornit să-mi pun planul în aplicare. Cel mai bun prieten al meu, fiul preotului ortodox din localitate, care era mai mare decât mine cu patru ani, mi-a dat un costum țărănesc și astfel, ca doi conspiratori, ne-am îndreptat spre curtea bisericii unde urma să aibă loc adunarea legionară. Mica piață din fata bisericii era plină de țărani îmbrăcați cu hainele lor colorate, de duminică. Mulți dintre ei au venit pe jos de la distanțe de zeci de mile. Erau acolo mulți jandarmi de la circa de jandarmi din localitate. Chiar prea mulți. Prefectul districtului Turda, așa cum procedează funcționarii unor regimuri ineficiente și corupte, i-a interzis lui Codreanu să vorbească mulțimii dar nu a declarat ilegală adunarea, deci a cauzat o mică problemă, fără a-i da o lovitură decisivă. Iar mulțimea formată din țărani simpli și săraci tot creștea, până ce curtea bisericii a devenit neîncăpătoare. Deodată s-a produs o rumoare prin mulțime. Un bărbat chipeș, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte, călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstruos sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros sincer radia asupra mulțimii celor săraci si părea să fie una cu mulțimea și, totodată, în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forța stranie emanată de acest om. Poate el aparținea pur și simplu pădurilor, munților si furtunilor de pe culmile Carpaților acoperite cu zăpadă, sau lacurilor și vânturilor. Si astfel stătea în mijlocul mulțimii în tăcere. Nu era nevoie să vorbească. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O țărancă bătrână cu părul alb si-a făcut cruce și a șoptit catre noi: „E trimis de Arhanghelul Mihail”. Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată și slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu. Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu. Fragment extras din Capitolul IX al lucrării O ISTORIE A FASCISMULUI ÎN UNGARIA ȘI ROMÂNIA, publicată de Editura Hasafer cu sprijinul Guvernului României și al Institutului Hoover, Stanford, California, USA În imaginea de deschidere: Fotografie de la nunta Căpitanului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu (născut la 13 Septembrie 1899 și asasinat la 30 Noiembrie 1938), cu brăileanca Elena Ilinoiu, Focșani, 14 iunie 1925.

Artist on the Go – primele trei rezidențe au deschis dialogul dintre cuvinte, ziduri și comunități

/0 Comments/in , /by

Arta este un limbaj comun, pe care cinci artiști implicați în proiectul Artist on the Go, organizat de Asociația buchARTest, îl poartă în cinci orașe europene. Întrebarea „How real is REAL?” a prins deja forme noi în primele trei rezidențe, după cum urmează: Hamburg (Millerntor Gallery #13) – 27 iunie-4 iulie (Artiști Alex Baciu și OCU) Pilsen (Wallz Festival) – 23-27 iulie (Artiști Roper și Delia Cîrstea) Lecce (167B Street) – 2-6 august (Artist Dmitri Potapov) Acolo unde zidurile au devenit pagini deschise, artiștii OCU, Alex Baciu, Delia Cîrstea, Roper și Dima Potapov au propus comunităților locale din Germania, Cehia și Italia o întâlnire cu puterea cuvintelor. Însă nu cu acele cuvinte rostite, ci cu acelea rescrise în forme vizuale, încărcate de sensuri. Nu, care în română înseamnă negație, dar în olandeză înseamnă acum, sau tot, care înseamnă complet în limba română, dar mort în germană sunt exemple de porți semantice care leagă, dar și despart. Inspirată de textul „Fake looks real. Real feels fake”, lucrarea Deliei Cîrstea arată cum media transformă falsul în verosimil și face autenticitatea greu de distins, invitând publicul să-și regândească raportarea la adevăr. Roper a explorat, într-o formă abstractă descompunerea vizuală a cuvintelor fake news. Pentru toți artiștii participanți în proiect, fragmentele de culoare și formă sugerează simplu distorsionarea și fragmentarea realității. În jurul acestor lucrări s-au creat dialoguri între artiști și trecători, între realitatea locală și cea adusă de artiști în aceste noi țări. Procesul creativ a constat atât în realizarea unor lucrări murale, cât și în invitația de a experimenta modul în care arta urbană poate coagula comunități și poate deschide reflecții despre ceea ce înseamnă „real”. Drumul nu se oprește aici. În luna septembrie, Artist on the Go continuă cu alte două rezidențe: Helsinki (Helsinki Urban Art) – (Raluca Ilaria Demetrescu și IRLO) Amsterdam (ASA – Amsterdam Street Art) – (Denis Nanciu și Alex Baciu) Această experiență colectivă va fi împărtășită publicului printr-o expoziție finală și o conferință în București, pe data de 12 septembrie 2025. Artist on the Go este un program-pilot co-finanțat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir, care își propune să creeze punți între culturi și să arate cum arta stradală poate transforma cuvintele în acte de comunitate și de cunoaștere. Acest proiect este cofinanțat de Institutul Cultural Român, prin Programul Cantemir – program de finanțare pentru proiecte culturale destinate mediului internațional. Institutul Cultural Român nu este responsabil de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Corvin Lupu – Aspecte privind relațiile dintre Rusia și România (IV)

/0 Comments/in /by

Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a patra. Raporturile dintre România și Rusia Sovietică s-au compromis de la începutul existenței statului comunist din Rusia. A fost un start ratat, care a marcat pentru multă vreme, până astăzi, comunicarea politică între cele două țări. Clasa politică românească, formată exclusiv din reprezentanți ai proprietarilor, profund anticomunistă, aflată sub influență occidentală foarte mare, nu accepta colaborarea cu bolșevicii și nu credea în posibilitatea menținerii lor la putere în Rusia. Faptul că toată conducerea bolșevică din Rusia era compusă din evrei și kazari era un fapt care frâna și el cooperarea, având în vedere marile probleme pe care România le-a avut cu evreimea internațională după 1866 și având în vedere comportarea dușmănoasă a evreilor în anii 1916-1917, în timpul războiului, când, în cea mai mare parte s-au poziționat advers față de români, atât în România, cât și în Basarabia.1 Conflictul româno-evreiesc a fost o realitate istorică, vreme îndelungată, la toate nivele societății românești. Lipsei voinței românilor de cooperare cu bolșevicii i se adăugau abuzurile rușilor și necesitățile lor din perioada primului război mondial, în care luptau pe teritoriul dintre Carpați și Prut cu inamicul comun german și austro-ungar. Aproape un milion de ruși au pătruns în Moldova în lunile dezastrului din 1917. Comportarea armatei țariste a fost una brutală, tipică armatelor imperiilor autocrate din Asia. În Delta Dunării, locul strategic visat o întreagă istorie de Rusia, de Polonia, de Ungaria, de Austria, de Franța și de alte țări, autoritățile române au fost desființate, jandarmii arestați, iar populația românească alungată. Doar lipovenii și alți minoritari au mai avut voie să rămână pe loc. La Iași, ofițerii de diverse etnii din armata rusă cumpărau case, sau le închiriau pe mai mulți ani, semn că aveau de gând să rămână în România și după război. Rușii trebuiau bine hrăniți și îngrijiți. La cele mai mici nemulțumiri, militarii ruși amenințau cu părăsirea frontului și cu retragerea la est de Prut.2 Această situație a agravat criza alimentară din România și a consolidat sentimentele antirusești, care au ajuns să depășească rațiunea necesității întreținerii unor raporturi foarte bune cu această mare putere și să minimalizeze conștiința opiniei publice și politice că România avea în Rusia mari interese. Pentru aceste mari interese era nevoie să se facă mari sacrificii, de care nu era dispusă nici clasa politică românească și nici elita societății. Acest lucru va fi plătit scump. Ajutorul militar rusesc, mult așteptat, a adus cu sine nu numai contribuția la șansa salvării militare a țării, ci și un munte de nemulțumiri față de ruși și încordări politico-diplomatice. Contribuția Rusiei la menținerea existenței statului român a fost recunoscută doar parțial de români și aceasta cu „jumătate de gură”. În analiza implicării armatei ruse pe frontul din Moldova, s-a reținut în cea mai mare măsură faptul că rușii nu luptau cu dăruire, erau indisciplinați, dezertau sau se predau inamicului, destabilizând porțiunile de front unde luptau. Cu toate acestea, este cert că prezența în linia I-a a unui număr atât de mare de militari ruși a pus dificultăți majore în fața armatelor germană și austro-ungară, ajutând armata română să reziste presiunii militare și să apere micul teritoriu din Moldova care mai era stăpânit de autoritățile române. În noiembrie și în decembrie 1917, în toată Moldova, a început un proces de descompunere a forțelor armate rusești și, totodată, s-a întrerupt fluxul de aprovizionare al armatei. Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse din Moldova, a cerut ajutor guvernului României. În prima fază, prim-ministrul Ionel I.C. Brătianu a refuzat să se amestece în luptele interne ale Rusiei. Dar, situația a degenerat. Unitățile militare rusești, rămase fără aprovizionare, au început să jefuiască localitățile Moldovei, să comită violuri, tâlhării și omoruri. Elemente bolșevice conduse de internaționalistul comunist francez Simion Grigorovici Rochal, cunoscut pentru masacrele comise în cetatea Kronstadt de lângă Petrograd, au plănuit o lovitură de stat împotriva regimului regal român. De aceea, în finalul primului război mondial, de cum a început războiul civil din Rusia, armata română a primit ordine în sensul acționării, în întreaga Moldovă, împotriva Gărzilor Roșii, uneori alături de Gărzile Albe. Cu toată obiectivitatea unora dintre măsurile politice și militare românești, este greu de înțeles lipsa unor măsuri sporite de prevedere politico-diplomatică a guvernanților români, pentru eventualitatea că bolșevicii se vor menține la putere în Rusia. Această eventualitate nu a fost luată în calcul de guvernanții români. România avea interesul ca Rusia să recunoască alipirea Basarabiei și a Bucovinei la România și, de asemenea, avea interesul de a recupera tezaurul național, adăpostit la Moscova, la sfârșitul anului 1916 și în prima jumătate a anului 1917. În ciuda acestor interese foarte mari, istorice, clasa politică românească a acționat orbește, chiar cu fanatism, împotriva guvernului bolșevic rus, excluzând orice perspectivă de colaborare. De altfel, în istoria României, au existat și alte momente în care diplomația a dat dovadă de amatorism și a acționat în conformitate cu sentimente, simpatii, antipatii, interese de grup ale liderilor, sau la cererea unor forțe politice și financiare din străinătate, care au influențat, uneori decisiv, diversele regimuri politice din România contemporană. La această poziție anti-sovietică, pe de o parte, România a dorit să adere din convingere, pe de altă parte, a fost mult încurajată, atât în perioada primului război mondial, cât și în perioada interbelică, cu deosebire în primul deceniu și jumătate după război, de Franța și de Marea Britanie. În cursul anului 1917, cu deosebire în lunile septembrie-decembrie, eventuala desprindere a Basarabiei de Imperiul rus și, implicit, a posibilei sale alipiri la România, a reprezentat o problemă de tot mai mare interes pentru spațiul românesc și pentru raporturile româno-ruse. În 8 noiembrie 1917, în fața Congresului Sovietelor, Lenin s-a adresat printr-un Apel popoarelor și guvernelor țărilor beligerante și vecine, propunându-le pacea și încheierea cu ele a unor tratate redactate cu toată claritatea și cu renunțarea la diplomația confidențială. El a mai spus că intenționează să facă publice toate tratatele secrete semnate între/cu diverse

Cristian Horgoș – „Apuseni – Serbările Memoriei” grupului de rezistență Teodor Șușman, cu principesa Sofia

/0 Comments/in , /by

Asociația Clubul Monarhiștilor Clujeni în parteneriat cu Administrația Parcului Natural Apuseni și cu „Versantul Partizanilor din Apuseni” organizează cea de-a doua ediție a evenimentului „Apuseni – Serbările Memoriei”, ce va avea loc între 20 și 21 septembrie, pe pitoreasca culme a Muncelului, în comuna Mărgău, județul Cluj. Alteța Sa Regală Principesa Sofia, pasionată de drumeții, peisaje montane și arte vizuale, va participa la drumeția memorială și la expoziția de icoane. Serbările Memoriei se dorește a fi o manifestare dedicată muntelui și moților – prin recursul la datini și cântece, respectiv memoriei – prin multipla reliefare a uimitoarei istorii a grupului de rezistență anticomunistă Teodor Șușman). „Ne-am bucura ca participanții la această experiență să revină de pe munte cu o stare de armonie, obținută din întâlnirea recreatoare cu splendida natură montană și cu revelațiile memoriei, care pot limpezi frământările trecutului și orizonturile viitorului. Dimensiunea memorială a evenimentului este subliniată și de donațiile care se vor putea face, având scopul de a sprijini obiectivul reconstrucției Casei Memoriale Șușman”, anunță organizatorii. Sâmbătă, 20 septembrie, de la ora 10.00 va porni o drumeție cu poveste pe Calea Partizanilor din Apuseni, singurul traseu memorial-tematic din România, inspirat din lupta dramatică a Grupului „Șușman”. Experiența drumeției va fi îmbunătățită prin audierea ilustrațiilor audio online, dar și prin informațiile suplimentare despre partizani și confrutările lor cu Securitatea, oferite de organizatori. De la ora 14.30, va fi oficiată o slujbă de pomenire pentru eroii luptei anticomuniste (rit greco-catolic), urmată, la ora 15.00, de expoziția iconografică „Teodor Șușman jr. – icoane ale rezistenței anticomuniste din Apuseni”, autor – artistul plastic Mirela Ungureanu. Exponatele vor fi așezate pe trunchiurile mai multor copaci, spațiul expozițional fiind însăși pădurea, acolo unde autorul-partizan și-a imaginat icoanele. Vor mai discuta despre conceptul și conținutul expoziției preotul greco-catolic Cristian Borz, Răzvan Gheorghe (jurnalist) și Cornel Jurju (istoric). Alături de contemplarea esteticii și mesajului icoanelor, participanții vor afla cum și unde și-a pictat Teodor Șușman icoanele în timp ce era urmărit zi și noapte de Securitate. De la ora 16.00, va fi muzică și foc de tabără. Vor concerta: Semnal M, Raul Bochiș (interpret folk orădean) și tinerii de la High Velocity. Evenimentul va continua duminică, 21 septembrie, de la ora 10.00 cu dezbatere sub coroana unui brad, intitulată „Rezistență anticomunistă și nostalgii totalitariste în România de azi”; semnal editorial: „Șușmanii – epopeea anticomunistă din Apuseni (1948-1958)”, autor Cornel Jurju, Editura Ratio et Revelatio, 2025. Moderator: Cosmin Budeancă (Fundația Culturală Memoria). Invitați: Alin Moș (director Parcul Natural Apuseni); Valentin Orga (conf.univ., director al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”; Sidonia Grama (lector, Facultatea de Istorie, Universitatea Babeș-Bolyai); Ionuț Țene (scriitor). Duminică de la ora 12.00, va avea loc o slujbă de pomenire (rit ortodox), iar de la ora 13.00, Cântecele moților. Vor urca pe scenă artiștii: Nicolae Furdui-Iancu și Crai Nou; Răzvan Roșu și Glasul Moților; Ansamblul Folcloric Mărțișorul; Florin Bota, precum și tinerele talente: Anamaria Fițigău (Răchițele), George Jidoi și Grupul Flori din Apuseni: Adania Abrudan, Catinca Crișan, Raluca Revnic, Ioana Tomoș. După-amiază va cânta inclusiv Nicolae Furdui Iancu și grupul instrumental-folcloric „Crai Nou” din Alba Iulia dar și Răzvan Roșu cu formația „Glasul Moților”. În ambele zile, participanții vor putea degusta preparate specifice Apusenilor: plăcinte moțești, ceaunul partizanilor, balmuș și alte bunătăți locale. Nota bene: Potrivit documentelor Securităţii, Teodor Şuşman s-ar fi sinucis trăgându-şi un glonţ în cap la 15 decembrie 1951. Inves­tigaţiile arheologice ale CICCR au schimbat însă datele problemei. În urma cercetărilor criminaliştilor, reprezentanţii Parchetului Militar din Cluj au declarat că nici unul dintre cele şase gloanţe identificate nu ar fi provenit din arma lui Teodor Şuşman. Dintre fiii săi, Traian a fost arestat şi condamnat, Toader şi Avisalon au murit (potrivit documentelor Securităţii) arşi de vii într-o şură, căreia i s-a dat foc pentru a-i determina să se predea. Catrina Şuşman, soţia lui Teodor Şuşman, a murit „de inimă rea”, iar cei doi copii mai mici, Emilian şi Romulica, au ajuns cu domiciliu obligatoriu la sute de kilometri de satul natal. Teodor Şuşman a fost o figură contestată de către adversarii săi, pentru că i-a executat pe o serie de colaboraţionişti, după instaurarea regimului comunist. Printre aceştia s-a numărat şi unchiul fostului premier, Emil Boc. A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Cristian Horgoș – Nu doar Eminescu ci și Eliade e țintit de „Narco-cultura” lui Andrei Oișteanu

/0 Comments/in /by

Mă leg iarăși de ușurința cu care Institutul  Cultural Român (ICR) a promovat pe propriul site cartea „Narcotice în cultura română: Istorie, religie și literatură”. Nu e prea transparent cum își umplu ziua de lucru slujbașii ICR din mai toate țările lumii. Dar dacă luăm de bune toate cele scrie de Andrei Oișteanu privindu-l pe Mircea Eliade, toată armata noastră de atașați culturali și alți angajați diplomatici are vreme berechet să se dedea la narcotice. Aceasta bazându-ne că Mircea Eliade a lucrat în diplomație, la Legațiile (ambasadele) României din Londra și Lisabona iar Oișteanu dedică, de pildă, un întreg capitol „Eliade în Portugalia: Metamfetamine”, pagina 477. La rândul ei, ar fi frumos din partea Uniunii Scriitorilor din România să precizeze că e o carte cel puțin parțial de pură ficțiune și nu o carte eminamente documentaristică. Dar nu e obligatoriu, fiindcă USR nu o o asociație de cercetare științifică ci vizează lucrări scriitorești, preponderent imaginative. Cert e că în urma cărții lui Oișteanu s-au propagat articole, mai mult sau mai puțin documentate, pe diverse site-uri, despre scriitori români care ar fi apelat la narcotice inclusiv, fără suport, despre Eminescu. Dar și lui Eliade i se dedică mai multe capitole. Și iată un exemplu grăitor despre cum pune Oișteanu problema. „În numele unui «prototrăirism»  (căci nu suferise încă influenţa lui Nae) – remarcă Ion Vianu – Eliade privilegiase, în India, fierbinţi experienţe erotice [şi narcotice, adaug eu – A.O.] în detrimentul trecerii doctoratului în sanscrită”, citat la pagina 462. Subliniez emfaza cu care Andrei Oișteanu își asumă adăugitura „şi narcotice, adaug eu – A.O.” Andrei Oișteanu, prin teleportare, levitație metempsihotică sau vrăjitorie „pesemne” s-a transportat la data și locul evenimentului pentru a fi unicul martor la „drogarea” lui Eliade. „În condiţiile în care Andrei Oişteanu privilegiază de fiecare dată, inclusiv prin ipoteze şi supoziţii repetate (‘probabil’, ‘desigur’ etc.), narcotizarea efectivă” – observă și cercetătorul Dan Dana (n. 1975) este doctor în istorie al l’École des Hautes Études en Sciences Sociales Paris. Pe de altă parte, autorul pune mult accent pe viața erotică a lui Eliade, ceea ce nu cadrează cu titlul cărții dar denotă o goană după subiecte de senzație. „Prin 1932, fiind într‑o cabană de la Poiana Braşov, Mircea Eliade s‑a culcat cu Sorana Ţopa de zece ori într‑o singură zi. ‘Am îmbrăţişat‑o de zece ori’, îşi va aduce aminte cu mândrie masculină Eliade, surprinzând‑o pe actriţă cu virilitatea sa”, scrie Oișteanu la pagina 475. Am dat un singur exemplu dar sunt foarte multe. Încă o dată, Oișteanu își asumă să eticheteze “mândrie masculină” la Eliade pe baza unei serii lungi de citate erotice. Atât Eliade cât și Eminescu au fost exponenți ai naționalismului românesc. Ori Oișteanu, ca om de cultură de origine ebraică, își asumă o oarecare poziție de incompatibilitate în a-i „picta” pe Eminescu și Eliade după bunul plac. Dealtfel în cartea sa face referiri la Holocaustul evreiesc. Dar și fragmentul în care îi descrie pe criminalul Hitler și Statul său Major ca fiind drogați cu Pervitin e bazat doar pe observația că „aveau ten pământiu și ochi ficși”. Dat fiind că episodul e când armata hitleristă era în dificultate e logic că înalt-ofițerii nu avea fețe senine sau zâmbitoare. Deci e prea puțin ca din observația „aveau fețe pământii și ochi ficși” să afirmi că obligatoriu erau drogați și că în condițiile acestea (vezi la pagina 491) armata mareșalului Antonescu a pierdut 150.000 de soldați români în bătălia de la Cotul Donului și în Stepa Calmucă (Bătălia Stalingradului). „’Colaboratorii intimi ai lui Hiler’ aveau  ‘feţele  crispate’, ‘tenul  pământiu’ şi ‘ochii ficşi’, fiind ‘cufundaţi într‑un fel de prostraţie’. «Pervitinomania» Marelui Cartier General german – scrie Gh. Barbul în memorii – ar trebui să formeze un capitol al istoriei acestui război”, îl citează, la pagina 490, Andrei Oișteanu pe Gheorghe Barbul, secretarul  mareșalului Ion Antonescu. Sigur, nu se poate exclude că s-ar fi drogat camarila groaznicului Hitler, dar și să afirmi cu certitudine doar pe baza „citirii feței” e puțin zis diletantism. Prin strecurarea de neadevăruri printre adevăruri cartea lui Oișteanu riscă să devină un amalgam toxic. Deci e de recomandat prudență și discernământ la eventuala lecturare a ei. Nu mai insist cu analiza prezentării altor scriitori prezentați în carte fiindcă sper că e de ajuns cazurile celor mai de seamă exponenți ai culturii române. A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Lucian Ciuchiță – Ați picat din nou testul inteligenței!

/0 Comments/in /by

Întreg internetul forfotește de indignare după gestul josnic al unui român care a atacat un muncitor asiatic. Toate titlurile urlă: „barbaria românească lovește din nou”. Și, ca de fiecare dată, corul televiziunilor – flașnetele Sistemului – așteaptă momentul cu ochii sclipind de satisfacție, pentru a proiecta la ore de maximă audiență imaginea unui popor primitiv, incapabil de conviețuire. Dar, stați o clipă! V-ați întrebat, măcar pentru o secundă, dacă acel om – da, acel român hulit acum de toți – nu și-a pierdut serviciul chiar din cauza muncitorilor aduși din Asia, importați pe bandă rulantă pentru a-l înlocui? Ați încercat să priviți dincolo de spectacolul moralizator al televiziunilor? Sau, dacă n-a fost decât un simulacru jalnic – o farsă ieftină, regizată după un scenariu ticluit cu grijă de oamenii sistemului –, atunci totul capătă o nuanță și mai amară. Un spectacol menit să pună în scenă prostia românească, s-o aducă în lumina reflectoarelor, să ne arate cât de ușor acceptăm minciuna, cât de repede ne închinăm unui fals cu aer de adevăr. Ni se repetă obsesiv: „România nu mai are forță de muncă”. Și atunci, ce fac „strategii” sistemului? În loc să ofere salarii și condiții decente propriilor cetățeni, aduc valuri de muncitori străini, pe care îi plătesc adesea mai bine decât pe români. Paradoxul este grotesc: românii sunt forțați să plece în exil, iar în locul lor, se aduc oameni care nu au nici o legătură cu acest pământ. Am scris de curând despre șoferul Mohamed, pe care l-am întâlnit conducând pentru Bolt. Îi vezi cu zecile, cu sutele, așteptând în stațiile de metrou din București. Îți vine să crezi că ești într-o altă țară. Și mă întreb: oare chiar nu vedeți? În Italia, în Franța, în Germania, există de asemenea tensiuni, chiar ostilitate față de valurile de străini, tocmai pentru că aceștia iau locurile de muncă autohtonilor. Numai noi, românii, am ajuns să venerăm străinii și să ne disprețuim propriul neam. De aceea vă întreb: când televiziunile insistă cu încăpățânare asupra acestui incident izolat, nu cumva e un scenariu atent pregătit? Nu cumva așteptau de mult momentul pentru a striga, triumfători, că românii sunt primitivi și intoleranți? Priviți puțin în viitor: doi ani, poate trei. Veți constata că toate locurile de muncă vor fi ocupate de asiatici. Ei își vor aduce apoi familiile – cu câte zece copii fiecare – și atunci veți întreba, târziu și inutil: „Cum de am ajuns aici?”. Răspunsul este simplu și crud: pentru că suntem un neam de slugi, și slugilor le este scris să-și piardă țara. Nu, nu susțin violența. Nu cred că acești oameni, veniți cu aprobarea Sistemului, trebuie bătuți sau umiliți. Dar afirm răspicat: primul care trebuie protejat este cetățeanul român. El trebuie să aibă prioritate la muncă, la salariu, la demnitate. El nu trebuie împins să emigreze, pentru ca apoi să fie înlocuit cu străini. În 2019, la o ședință a Băncii Naționale, la care am participat ca invitat, s-a spus apăsat: „Este bine că cinci milioane de români au plecat din țară. Așa vrea globalismul.” Atunci am simțit un fior rece. Astăzi, iată dovada: suntem pe punctul de a rămâne fără țară. Și totuși, nu globaliștii poartă vina cea mai grea, ci voi – cei care aplaudați străinii și scuipați în obrazul românilor. Voi, cei care v-ați obișnuit să urâți tot ce este românesc și să idolatrizați tot ce vine din afară. Iar atunci când veți deschide ochii, va fi deja prea târziu: nu vom mai avea nici pământ, nici limbă, nici țară – doar rușinea de a fi înțeles prea târziu că ne-am născut liberi, dar am trăit ca slugi. A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

LECȚIA DE ISTORIE: 11 septembrie 1877, Războiul de Independență – A treia mare bătălie de la Plevna

/0 Comments/in , /by

În urma căreia trupele române ocupă reduta Grivița 1: S-au luptat ca niște lei copiii Carpaților La 11 septembrie/30 august 1877 a avut loc a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii ale Războiului de Independență a României, informează Istoria Zilei. După o eroică încleștare, trupele române ocupă puternica redută Grivița I. Au cazut în luptă maiorul Gheorghe Șonțu, căpitanul Valter Mărăcineanu și aproape 800 de soldați. Bătălia de la Plevna a fost o confruntare decisivă, între armatele româno-ruse și cele turcești, în timpul Razboiului pentru Independenta Roamaniei (1877 – 1878). Inițial atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna și puternicul sistem de fortificații din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiții, la 31 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea și se angajează în operațiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldați, 7.170 de cai și 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Rușii aveau și ei la Plevna 52.000 de soldați și 316 guri de foc. Forțele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste 100 de tunuri. Conducerea operațiunilor ruso-române pentru a treia bătălie pentru Plevna, a fost încredințată domnitorului României, Carol I, șef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov. Atacul asupra Plevnei a început prin focuri de artilerie care au durat câteva zile (26 august/7 septembrie — 30 august/11 septembrie), iar la 29 august/10 septembrie Consiliul de război, la care au participat domnitorul Carol I, marele duce Nicolae I, împăratul Alexandru al II-lea și șefii de stat major, a hotărât declanșarea atacului la 30 august/11 septembrie. În dimineața zilei stabilite a fost executat foc de artilerie până la amiază, iar la orele 15.00 a fost declanșat atacul general. Corpurile de armată rusești, cu toate că au dus atacuri violente, au fost respinse. De cealaltă parte, Detașamentul Imeretinski a reușit cucerirea a două redute, însă nu a fost sprijinit de forțele de rezervă și a fost respins, precizează Radio România Cultural. Primele trei atacuri succesive ale Diviziei 4 au fost respinse, însă cea de-a patra ofensivă, susținută de două batalioane din Corpul 9 armată rus și de efective ale Diviziei 3 infanterie române, a dus la cucerirea redutei Grivița 1. Pe fondul desfășurării atacului, s-a observat că de fapt reduta Grivița avea în spate încă o redută, fiind vorba de două redute Grivița. Cucerirea acestui obiectiv nu a rămas fără urmări, forțele otomane lansând în cursul nopții câteva contraofensive pentru recuperarea redutei, însă forțele române s-au apărat eroic. Cucerirea redutei Grivița 1, singurul succes înregistrat în acea zi sângeroasă de sfârșit de august, a fost plătit de Divizia 4 cu 1.327 de morți și răniți, din care 27 erau ofițeri, menționează volumul „Istoria Militară a Românilor”. Potrivit sursei citate, succesul privind cucerirea Grivița 1 a fost oglindit de presa vremii, amintim cu acest prilej ziarul România Liberă, care titra la 3/15 septembrie 1877: „S-au luptat ca niște lei copiii Carpaților”.