Pe 15 august 2025 a avut loc Summit-ul dintre SUA și Federația Rusă în Alaska, mulți dintre noi am urmărit „cu sufletul la gură” evenimentul, chiar de Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare creștin-ortodoxă de maximă importanță care ne aduce aminte de faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a numit România ca fiind Grădina Maicii Domnului, tărâmul binecuvântat de Sfânta Maria Mamă a Domnului nostru Iisus Hristos, atunci când ne-a vizitat, a îngenuncheat și a sărutat solul, care este în continuare la răscrucea de drumuri dintre vest și est, dintre Occident și Orient, chiar dintre Marile Puteri. Însă, importanța acestei întâlniri a avut o simbolistică aparte, scăpată ușor din vedere de mulți pretinși analiști și comentatori politici. Anunță, totodată, schimbarea profundă de sistem care nu poate fi făcută fără rafinamente diplomatice și mutări din culise. Să ne imaginăm că și România ar fi fost prezentă la această întâlnire, și ar fi făcut parte din negocierile pe mai departe. Nu este o autoconsiderație supraevaluată, ci vrem să explicăm de ce îi dăm și importanță națională, nu doar internațională. Alaska nu ne este străină, căci am contribuit la vinderea acestui teritoriu intermediind între SUA și Rusia Țaristă în 30 martie 1867. Să ne amintim de vestitul și mult onoratul general, consul al Americii la Sankt Petersburg, Gheorghe Pomuț, sărbătorit în SUA de Ziua Recunoștinței și Memorial Day (Ziua Eroilor), și cum a reușit să cumpere Alaska de la țarul Alexandru al III-lea vânzând-o apoi Statelor Unite, diplomat prin excelență, militar prin talent, în special după ce a luptat cu bravură în Războiul de Secesiune, român și american prin vocație. Iată că avem o contribuție poate lesne uitată de unii, sau ignorată, nu și de noi patrioții, cu privire la această chestiune a Summit-ului SUA-Federația Rusă din Alaska. O contribuție istorică și iată și simbolistica sa, comemorând-o. Dar rolul de mediator între statele națiuni prin diplomația păcii ar fi trebuit să fie exercitat de către România și delegația sa, dacă ar fi existat aceasta, nu doar în cadrul acestei întâlniri, dar și în următoarele prin Pacea de la București. Nu este un eufemism, nu ne imaginăm prostii care nu s-ar întâmpla niciodată, nu ne îmbătăm cu apă rece și nu ne considerăm buricul Pământului. Propagandiștii rău-voitori și mincinoși de serviciu minimizează în continuare aceste aspecte ale diplomației internaționale. Chiar dacă România azi este ignorată, aparent, după părerea noastră, total de către Marile Puteri, cu toate acestea se pare că a fost pomenită în cadrul acestei întâlniri, sau sunt doar zvonuri răspândite pe surse. Nu întâmplător o delegație a Departamentului de Stat SUA, împreună cu cei de la ambasada americană la București, au descins, mai apoi, la AEP pentru a-i întreba despre motivul anulării alegerilor în data de 6 decembrie 2024 și mai ales de ce l-au demis ulterior pe magistratul Toni Greblă, cel care lua în calcul continuarea turului doi al alegerilor prezidențiale de la noi. Lucrurile nu sunt din pură coincidență, dragi cititori, au o explicație bine întemeiată și vom vedea continuările în această toamnă. Cei doi mari lideri și-au dat mâinile și s-au vorbit. Semnalul a fost diplomatic, istoric și simbolic de-o potrivă. Diplomatic prin schimbarea de paradigmă politică atunci când, după atâta timp, cele două mari puteri, cândva făcând parte din fosta lume bipolară, cu doi centri de putere, și-au dat mâna din nou reînnoindu-și relațiile internaționale. Gurile rele ale patocraților propagandiști ai neomarxismului și-au scuipat veninul în lumea media murdărită de ceva timp încoace asupra acestui subiect epocal. Evident că cei doi lideri au fost demonizați de către demagogii neoconi ai hub-ului statului profund („mlaștina” din D.C.) cu tentacule în Europa. But lo and behold! Cum ar spune americanii… Istoric deoarece demult nu s-a mai întâmplat ca cele două Mari Puteri să se întâlnească din nou pe scena lumii în acest fel. Vorbim despre o Mare Putere eminamente creștin-ortodoxă, cu o societate închisă față de oligarhia globalistă unipolară a neomarxiștilor sioniști, dar deschisă față de normalitate, deglobalizată în mare măsură și cu o economie protecționistă care a fost satanizată de media demagogică plină de minciuni. Și vorbim, la antipozi, de o Mare Putere a democrației libere, a societății drepturilor și libertăților naționale garantate și respectate, creștină și ea dar de diverse confesiuni, cândva Mare Putere a economiei capitalist-antreprenoriale reale. Ambele au fost penetrate de agenții globalismului unipolar, dorind să le unească într-un pol de putere mondial. Însă, în urma penetrării acestora, mari ravagii sociale, economice și culturale au fost înfăptuite prin asasinări economice, îndatorindu-le cartelurilor finanțist-bancare cămătariale din centrul Europei, prin amestecarea societăților lor cu elemente indezirabile de tip woke, anticreștine, antiumane și anormale, prin minciuni și înșelăciuni ale propagandiștilor care lucrau neîncetat să le devieze atenția, prin tentative repetate și agresive de a distruge culturile lor prin anulare și deconstruire, destructurare, degenerare, dar și prin arătatul cu degetul către cei care mărturiseau adevărul despre situația reală. Toate ca să adăpostească lăcomiile lor tâlhărești de nivel ultraînalt. Totul prin minciună și fină manipulare. Dar minciuna – nu-i așa? – se grăbește, iar adevărul așteaptă. Cele două Mari Puteri încearcă să se vindece de aceste elemente machiavelice care le-au infestat profund, se străduiesc să se deglobalizeze, însă drumul este greu, anevoios, mlăștinos, cu teribile complicații, atât politice, dar și economice. Însă astăzi, cartelurile mafiilor profunde nu mai au atât de multă putere și au fost încercuite în Europa, continent pe care vor să-l distrugă civilizațional, într-un țarc ridicol al patocrațiilor. Azi, Europa este aproape terminată, degradată, degenerată, decadentă, cu o economie pe moarte. A crede că mai putem să susținem un război cu vreo Mare Putere, este nu doar absurd, dar sinucigaș chiar pe termen scurt. Pentru ca cele două Mari Puteri să se refacă este nevoie de o profundă deglobalizare aici și acum, și să îmbrățișeze inevitabilul multipolarității. Acum sunt mai multe centre de putere, semn grozav al descentralizării. Asta înseamnă relaxarea tensiunilor societale, economice și culturale, educaționale, înseamnă larga răspândire a valorilor, acelea care încă au mai rămas, și trezirea conștiințelor popoarelor. Sună utopic? Nu! Este chiar realitate, care chiar se

Articolul este extras cu permisiunea autorului, profesorul universitar doctor Corvin Lupu, din cartea sa Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024. Gânduri ale autorului Textele pe care le propun cititorului în prezenta carte au fost scrise în perioade diferite, pentru a fi prezentate sau publicate cu ocazia unor manifestări științifice. Secvențial, disparat, aceste texte creează doar clișee. Am considerat că adunându-le, determinându-le și clasificându-le, într-un tot unitar ele pot fi mai expresive. Primele rânduri din cuprinsul acestei cărți au fost scrise în anul 2002, pentru un studiu dedicat problematicii pierderii Basarabiei de către România, pe care l-am publicat într-unul din volumele dedicate unui congres mondial de istorie și l-am prezentat într-una din secțiunile acestuia. În anul 2002, subsemnatul am fost delegat al Academiei Române la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Buenos Aires. Am abordat un subiect pe care istoriografia românească nu l-a clarificat și l-a ocolit, respectiv problematica pierderii Basarabiei în 1940 și din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României. În general, fără să ne propunem să enumerăm cărți, studii și articole, menționez că vinovăția pierderii Basarabiei de către România, în vara anului 1940, a fost aruncată, în cea mai mare parte, pe seama agresiunii Uniunii Sovietice. Acest fapt este incontestabil pe fond, dar necesită, după părerea noastră, o privire mai atentă asupra ansamblului acțiunilor și atitudinii guvernului regal al României față de Rusia Sovietică, în perioada imediat următoare preluării puterii în Rusia de către bolșevici și în alte momente istorice. Pentru a clarifica această problemă, am abordat problematica de la începuturile ei, respectiv de la 1812. Cu prilejul Congresului Mondial de Istorie Economică de la Buenos Aires (2002) m-am referit și la aceste aspecte, dar privindu-le în cadrul mai larg al influenței apartenenței statale a Basarabiei asupra ansamblului relațiilor dintre Rusia Sovietică/Uniunea Sovietică și România.1 În rândurile prezentei cărți am reluat o parte dintre aceste idei și le-am completat cu alte rezultate ale cercetării și cu o perspectivă formulată prin prisma unor puncte de vedere rezultate din actualele relații internaționale și din necesitatea unor proiecte politice și geostrategice ale Republicii Moldova racordate la realitățile zilelor noastre, realități privite în afara intereselor internaționale de dominație, din vest și din est și în afara unor tipare create și întreținute vreme îndelungată de diverse forțe interne și externe interesate în a fractura cât mai adânc relația României cu marele ei vecin de la Răsărit. Fără să doresc să dau verdicte, punându-mi mereu semne de întrebare, dând voie îndoielii să mă frământe, apreciez ca necesară o revedere a problematicii și prin includerea în cercetare și în analiză a unor măsuri și atitudini politico-diplomatice românești, care, privite din anumite perspective, pot fi apreciate și ca erori, unele dintre ele grave. În orice caz, discuția specialiștilor pe aceste probleme nu poate fi decât benefică. De aceea, rememorez o serie de evenimente în fața cărora guvernul României a acționat lipsit de prevedere, poate și fără tactul necesar și animat doar de resentimente, fie ele și obiective. Raportând aceste erori la situația din epoca post-sovietică din Republica Moldova și din regiune, se pot contura unele idei care pot fi folosite în practica politică de la Chișinău și de la București. La ora scrierii acestor rânduri, proiectele naționale românești din Basarabia au eșuat în demersurile de implementare și este neproductiv a se continua pe liniile politice perdante promovate până în prezent. Abordând cadrul relațiilor româno-sovietice/ruse din ultimii aproape o sută de ani, în paginile prezentei cărți am abordat și problematica relațiilor dintre România și China, de după anul 1949, relații care au influențat decisiv relația României cu Uniunea Sovietică, în perioada Războiului rece. Pe aceeași linie de gândire, relațiile foarte bune ale României cu China au trezit interes major și au catalizat relațiile României cu SUA, cu deosebire în perioada în care România a fost mijlocitor al relațiilor SUA cu China, SUA cu URSS, SUA cu Vietnamul și al relațiilor Israelului cu unele state arabe și cu palestinienii. În acea perioadă, exercitând acest rol de mijlocitor de cel mai înalt nivel mondial, România a devenit o importantă putere diplomatică a Lumii și a acumulat cel mai înalt prestigiu din întreaga sa istorie. Contestarea acestor realități și propaganda politică a regimului iudeo-euro-atlantic căruia îi este arondată România la ora scrierii acestor rânduri, nu pot anula realitatea afirmațiilor din rândurile de mai sus, în ciuda unor eforturi intense în acest sens. Este cert că de-a lungul timpului, România a avut relații importante cu toate cele trei cele mai mari puteri ale lumii de astăzi și aceste relații nu au fost importante doar pentru România, ci, indiscutabil, în anumite momente istorice, au fost importante și pentru cele trei state la care ne referim, URSS/Rusia, China și SUA și pentru mediul politic internațional din acele perioade. Relații ruso-române, până la formarea statului național român Pe măsură ce Imperiul Otoman, cel alături de care s-au cristalizat statele feudale românești, a intrat într-o lungă criză generală, Rusia a jucat un rol din ce în ce mai mare în spațiul românesc. Rusia avea să devină moștenitoarea din sud-estul Europei a unei importante părți din influența de jumătate de mileniu a Imperiului Otoman, pe care acesta o pierdea încet, teritoriu după teritoriu, pe măsură ce criza generală a imperiului s-a accentuat. Domnitorii români au înțeles de timpuriu că rolul Rusiei este în creștere și că acest rol nu trebuie nici desconsiderat, nici neglijat. Domnitorii Țărilor Române, cu deosebire cei ai Moldovei, au văzut în creșterea puterii Rusiei din sec. al XV-lea, pe de o parte, apariția unui rival al Poloniei și al Imperiului Otoman, puterile în cleștele cărora erau ele nevoite să existe și să se dezvolte, pe de altă parte, apariția acelei forțe capabilă să alunge puterea tătarilor, cei care au jefuit sute de ani teritoriile românești. Ștefan cel Mare este cel care a gândit și a realizat o alianță matrimonială cu Cnezatul rusesc al Kievului, căsătorindu-se cu Evdochia, fiica marelui cneaz al Kievului, Simion Olelcovici.2 Ulterior, decăderea Kievului și creșterea puterii rusești în jurul