Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, este unul dintre cei care va primi ștampila INTERZIS prin adoptarea Legii VEXLER – adoptată de trădătorii de neam din Camera Deputaților. Valeriu Gafencu a fost supranumit „sfântul închisorilor” de către genialul cărturar evreu, convertit la ortodoxie, Nicolae Steinhardt. Era un act de recunoștință pentru Valeriu, care a cedat streptomicina care i-ar fi putut salva viața pastorului evreu Richard Wurmbrandt. Astăzi, sub pretextul luptei împotriva extremismului, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, deputatul Silviu Vexler, printr-un proiect de lege votat în Senat și adoptat și în Camera Deputaților, interzice libertatea de exprimare și promovarea unor personalități marcante ale culturii naționale și ale unor mari trăitori ai ortodoxiei din închisorile comuniste (sfinții închisorilor), doar pentru că ar fi aparținut în tinerețe unor organizații naționaliste, interzise și persecutate brutal de către stat, atât în vremea lor, și în timpul regimului comunist, cât și în timpul regimului antinațional de azi. Rușine tuturor trădătorilor din Parlamentul României, care s-au vândut pe bani murdari, și au cedat la presiuni! Numele voastre vor fi scrise mereu pe lista rușinii neamului. Să le reamintim slugilor corupte și trădătoare din Parlament că dreptul la liberă exprimare este un drept fundamental, pentru care s-a vărsat atâta sânge la revoluție, este clar stipulat în Constituție, ca fiind INVIOLABIL! „ARTICOLUL 30 Libertatea de exprimare. (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă”. Testamentul lui Valeriu Gafencu: „În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui Îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!” A consemnat pentru dumneavoastră Andrei Dincă.

Cuvînt lămuritor Domnule profesor ION COJA, s-a întâmplat un lucru extraordinar în ziua de 15 august, la Mânăstirea Petru Vodă: în faţa a sute de credincioşi, predica despre Maica Domnului aţi ţinut-o dumneavoastră, un laic, un mirean. Povestiţi-ne, vă rog, ce este de povestit. Vă povestesc cu mare plăcere. Vineri, 14 august, am ajuns spre seară la Petru Vodă, ca pelerin, însoțit de preotul Teofil Bradea. Aveam promisiunea unei întâlniri cu părintele stareţ, cerusem favoarea unei discuţii amănunţite şi o aşteptam pentru a mă lămuri într-o chestiune deosebit de importantă pentru mine, dar şi pentru alţii. Spre seară călugării, mai exact fraţii monahi Ieremia şi Teodot, m-au poftit la slujba de prohodire a Maicii Domnului. Eram rupt de oboseală, dar am mers, în strană alături de monahi. M-am văzut cu părintele stareţ preţ de o clipă numai, cât am sărutat Crucea din mâna sa. La sfârşitul slujbei, un călugăr a venit la mine şi mi-a transmis din partea Părintelui Justin că eu voi ţine predica de a doua zi!… Nu mi-a venit să cred urechilor, abia când am înţeles că nu este o confuzie am întrebat: „Despre ce să vorbesc?” Mi s-a răspuns: „Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi despre Maica Domnului!” De când vă cunoaşteţi cu părintele Justin Pârvu? Eu îl ştiu de mulţi ani, din citite şi auzite, dar am stat de vorbă o singură dată în primăvara lui 2009, vreo zece minute, nu mai mult, când i-am cerut binecuvîntarea pentru candidatura mea la preşidenţia României. Nu vreau să spun vorbe mari, dar gestul părintelui a fost pentru mine gest împărătesc, ca împăraţii din basme a procedat, punându-mă la încercare, să vadă dacă sunt vrednic să cer mâna domniţei! Despre ce domniţă este vorba? Eh, vorbesc metaforic, în parabole!… Cert este că s-a mirat şi părintele Teofil Bradea: aşa ceva nu mai văzuse nici sfinţia sa. Tot părintele Bradea mi-a explicat că totuşi este canonic corect ce se întâmplă: eu am primit astfel un soi de delegare de funcţie, am fost înălţat Hipodiacon, singurul grad bisericesc accesibil unui laic, ceea ce presupune că pot să predic, dar, ca o onoare şi obligaţie, numai în veştminte preoţeşti. Le-am îmbrăcat a doua zi cu mare emoţie şi sper că nu le-am făcut de ruşine. Cum au primit predica credincioşii adunaţi la mânăstire? Nu ştiu, la predica ortodoxă nu se aplaudă… Trag nădejde că din ce mi-au spus după slujbă unii şi alţii, necunoscuţi, am dreptul să consider că am trecut încercarea la care m-a supus părintele stareţ Justin Pârvu. Înţeleg că intenţionaţi să publicaţi predica. E promisiunea pe care le-am făcut-o câtorva credincioşi care regretau că nu au putut să înregistreze predica. Las deoparte modestia, ar fi falsă în situaţia de faţă. Acolo, la Petru Vodă, am trăit un moment de graţie, iar ce am vorbit a fost şi din această stare, prin care un om normal, ca mine, nu trece vreodată. Mulţumesc Maicii Domnului şi părintelui stareţ pentru clipele trăite deunăzi. Nu am fost emoţionat decât la început, la miez de noapte, când am primit însărcinarea. După aceea, după ce m-am decis asupra subiectului, cum anume să-l dezvolt, ce anume să spun, am dormit liniştit, un somn de pomină, şi mi s-a umplut inima de o linişte şi o mulţumire din care mai gust şi azi. Şi, probabil, toată viaţa mea! București, decembrie 2009 Predica de la Petru Vodă „România, grădina Maicii Domnului” Prea cuvioase părinte stareţ, Cuvioşi părinţi, Iubiţi credincioşi, Am venit de departe la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului cu bucuria în suflet că voi asista la sfînta liturghie de la Mânăstirea Petru Vodă încununată cu predica, atât de aşteptată şi de dorită de dumneavoastră toţi, a părintelui stareţ Justin. Iată însă că Sfinţia Sa a găsit de cuviinţă să pună pe umerii mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre frumuseţea şi însemnătatea marii sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în acest sfînt lăcaş de trăire şi simţire românească, ortodoxă. Pentru mine, această postură cu totul neaşteptată este momentul cel mai înălţător, mai presus de orice închipuire a mea, cu care bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc pe nimeni cu cele ce are a vă spune despre Maica Domnului nu un teolog, ci un profesor de limba română… Multe se mai pot spune despre Sfânta Fecioară Maria, despre rolul şi însemnătatea Maicii Domnului pentru edificarea noastră sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să mă opresc asupra unui subiect oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra căruia, ca şi mine, nu v-aţi oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub toate aspectele sale. O vom face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să însemne vestita proorocire potrivit căreia România va deveni cândva „grădina Maicii Domnului”. La această proorocire făcea trimitere Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborînd din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că pe acest pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „grădina lui Dumnezeu”. Această proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea. Procedând metodic, va fi să ne punem câteva întrebări şi să căutăm cu bună credinţă răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima întrebare care se naşte în mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica Domnului să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea face pe Sfînta Fecioară să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi, românii, atâta graţie divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor noştri pentru care Maica Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de deosebit? ….Vă împărtăşesc din capul locului părerea, convingerea mea, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, că nu sunt puţine faptele românilor care cu siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului. Voi enumera numai câteva, cu precizarea, iubiţi credincioşi, că acestea sunt fapte pentru care fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru şi fericit

—în onoarea lui Călin Georgescu— La panoul de onoare al marilor recalcitranți din tradiția românească, „mutul” călușarilor figurează pe o poziție marginală, incomparabilă ca popularitate cu a unui Păcală. Lucru deloc de mirare, din moment ce chiar porecla lui îl recomandă ca exponent al rezervei. Și totuși, cu cât el își ține gura mai ferecată în virtutea jurământului făcut, cu atât scandaloasele-i acte ne ating mai irezistibil, practic smulgându-ne o reacție și compromițându-ne astfel controlul de noi înșine, ce marchează prezența normativă a societății în individ. Vedem în provocările „mutului” un demers esențialmente maieutic—scoaterea individului afară din „pântecul” de îngrădeli prin care obștea îl revendică; mai simplu, o renaștere a omului de către om. „Muțenia” bizarului personaj reprezintă o emancipare a comunicării de limbajul vorbit și, în același timp, o incitare a publicului la descoperirea logosului dincolo de expresia-i verbală, ca de pildă în gestica somptuos elaborată de călușarii dansatori. Raționalul s-ar putea să nu dispară acolo unde păstorii turmei bipede îi cântă prohodul, iar așa-zisul irațional s-ar putea să nu fie rău văzut de ei decât pentru că în el se pierde controlul social, lăsând individul să se confrunte direct cu forțe obscure nu neapărat intractabile, nu complet anarhice. Și de partea iraționalului întâlnim tot chibzuință și măsuri, chiar dacă diferite, pe care „mutul” le impune haosului spre a-l aduce în scenă. Să remarcăm că grosolăniile lui sunt stilizate, fățuite după convențiile artei: conformismul social e atacat numai cu grijă, printr-un alt conformism—ce-i drept, mai incisiv, însă nu excesiv. În orice caz, interpretarea de față acordă o importanță crucială constatării că libertățile „mutului” în raport cu normele de civism vădesc încă un bun-simț ce le situează în domeniul rezonabilului artistic. „Mutul” nu e antisocial, ci (re)creator de social—propunător obștei spectatoare de un alt joc împreună, cu noi reguli în locul celor vechi. „Călușul” prezintă admirabilul control de sine al dansatorilor împreună cu aparenta lipsă de control a turbulentului lor conducător. Ceea ce înțelegerea de rând a fost învățată se respingă, în urma unei judecăți valorice, din sfera comportamentelor acceptabile—dezordinea ce irumpe în intervențiile „mutului”—se găsește reunit cu ordinea în spectacolul călușarilor. De parcă învățul convențiilor sociale s-ar cere asortat cu un dezvăț prelucrat artistic, iar individul deprins să joace ca ursul pe lanț în majoritatea timpului ar avea neapărat nevoie de un respiro spre a se regenera și a putea funcționa social cu bătaie lungă. Asta cel puțin după logica socială arhaică, ce îi îngăduie prin felurite licențe revenirea la haosul originar pe perioada sărbătorilor, când ordinea obișnuită e răsturnată. În jocul călușarilor regăsim străvechea grijă pentru un echilibru între aservirea individului de către societate și eliberarea lui, licențele având rostul să refacă, după cum spuneam, ceea ce s-a uzat prin funcționare: interesul pentru lume, pofta superlativă de viață. Altfel spus, să relanseze jocul social. Din aceleași rațiuni, duminica, sabatul, vacanța, festivalurile din societățile orientale au fost scoase de sub exigența productivității, dând astfel răgaz individului să se reconecteze la o ordine mai complexă și mai ușor confundabilă cu dezordinea pentru ochiul needucat. Dar cel mai adesea activitățile recreative nu sunt și subversive, iar fără distrugere noul nu are loc de venire pe lume. Dogma așa-zisului progres adoptată naiv de modernitate ne-a văduvit de forța transgresivă, destructivă și regeneratoare a ordinii numai grație distrugerii, pe care însă „mutul” călușarilor o redă de gândit audienței. Mișcările admirabil sincronizate ale dansatorilor contrastează flagrant cu dizarmonia ce le generează și debordează, în ansamblu tensiunea creată având un efect la limita dintre amuzament și învățătura serioasă. Faptul că divertismentul a sufocat orice încercare de deslușire a unui mesaj mai serios are prea puțin de-a face cu „Călușul” propriu-zis și infinit mai mult cu nevoia acută de uitare a spectatorilor, ei înșiși jucați în picioare de vârful piramidei sociale mai ceva ca pământul de călușari. Lumea râde de necaz la provocările „mutului” pentru că a lua aminte la posibilele lor tâlcuri e prea exorbitant pentru ea. Nu mai trebuie evidențiat că hazul de necaz e o strategie puțin costisitoare și expedientă, ce scutește individul de căutarea unor soluții mai exigente—un pact al sinelui cu pasivitatea subumană, ce îl precede și fondează pe cel încheiat de călușari între ei. Știu ei bine cu cine au de-a face… A-i da crezare lui Marin Preda, „mutul” are rol de regizor, sau director de scenă1. Poziție de autoritate, ce-i permite să administreze dansatorilor mai delăsători lovituri cu sabia-i de lemn, fără însă a primi riposta lor cu ciomegele frumos împodobite. Bărbați tineri, viguroși și înarmați își fac de lucru coregrafic cu niște instrumente de lovit dezafectate, deturnate de la violența ce le dă rostul în cotidian și sublimate în recuzită artistică—iată ceea ce frapează spectatorul ca insolit mai înainte de toate în dansul călușarilor. Taina învăluie nefireasca asimetrie a violenței, dar fără de care trupa n-ar putea evolua artistic, iar spectacolul ar degenera în încăierare: zurbagiul ei șef nu răspunde de libertățile luate la adresa celorlalți pentru simplul motiv că… e „mut”. Evident, a trage la răspundere pe cineva constitutiv incapabil de răspuns nu are sens. Și, fiindcă nu are cum să dea socoteală, „mutul” tace și face lucruri strigător de anapoda; „muțenia” îi scuză nespășitele încălcări. Vasăzică, el monopolizează violența conform unei prealabile învoieli cu dansatorii, după modelul lesne de recunoscut al pactului social în ansamblul său. Ca pentru a ne risipi îndoiala în legătură cu rolul jucat de el, turbulentul conducător se abate și asupra spectatorilor într-o serie de agresiuni simbolice: intimidarea celor mai slabi și mai puțin susceptibili să-i dea replica meritată, împroșcatul lor cu ouă clocite—semnătura sulfuroasă a puterilor infernale?—, ca și împunsul cu un falus de lemn ascuns pe sub costumația sa de damă. E limpede, transgresorul nu se sinchisește de diferența dintre masculin și feminin mai mult decât de celelalte produse ale convenției sociale. Ghici, putere politică, ce e? Important e că spectacolul își debordează cadrul și că „mutul” nu doar conduce jocul, ci îl și extinde în direcția audienței. Între călușarii ce sar (ca) de frica „mutului” și cei ce

Cea mai cunoscută biserică din Europa ridicată din oasele oamenilor răpuși de ciuma neagră este Biserica cu Oase de lângă Kutná Hora din Cehia. Ciuma neagră din Evul Mediu s-a reflectat și în arta creștină românească. Iată câteva exemple: „Statuia Ciumei” din Cluj Napoca, picturi din Palatul Episcopal Romano-Catolic din Oradea, icoana „Sfântul Haralambie pe tron, legând ciuma”, pictura cu ciuma călare din biserica maramureșeană din Orţaţa și lista poate continua. „Statuia Ciumei” din Cluj Napoca Primul monument public al orașului Cluj-Napoca, Statuia Sfintei Maria protectoarea, numită și „Statuia Ciumei”, a fost realizat în 1744, la inițiativa contelui Anton Kornis. Monumentul, opera sculptorului austriac Anton Schuchbauer (1719-1789), din tipologia coloanelor ciumei, este caracteristic stilului baroc. Acest tip de monument s-a răspândit la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiind ridicat în semn de mulțumire divinității pentru eradicarea epidemiei de ciumă. Palatul Episcopal din Oradea În Capela Palatului Episcopal Roman-Catolic din Oradea se află picturi ale bavarezului Johann Nepomouk Schöph. Astfel, în pânza de deasupra altarului e pictat sfântul Carol Boromaeus rugându-se în timpul epidemiei de ciumă. Iar în Sala festivă a Palatului se află o pictură reprezentând Moartea adusă de ciumă. Icoana „Sfântul Haralambie pe tron, legând ciuma” Ciuma a lovit Moldova, Transilvania și Țara Românească, unde a fost cunoscută ca „Ciuma lui Caragea”. Speranța românilor se lega de Sfântul Haralambie, cunoscut în tradiție ca izbăvitorul epidemiei de ciumă, căruia i-au fost înălțate zi și noapte rugăciuni întru salvare. O icoană pe sticlă, realizată într-un atelier transilvănean la începutul secolului XIX, al cărei vizual, îl reprezintă pe Sf. Haralambie legând de grumaz reprezentarea ciumei cu un lanț greu de fier, pentru a nu mai face rău oamenilor. Icoana a ajuns în colecția familiei ieșene Sculy Logothe. Ciuma călare din biserica din Orțața De pe site-ul Muzeului din Baia Mare (https://www.muzeubaiamare.ro/camasa-ciumei/) aflăm că: „În Maramureş, în biserica din Orţaţa cu hramul ‘Sfinţii Mihail şi Gavril’, pictorul a redat ciuma mergând călare, purtând pe umăr o greblă si o mătura,; în faţa ei se află moartea cu coasa, iar în spatele ei un personaj feminin ciudat, dezbrăcat, care toarce, acţiune care poate trimite la ritualul legat de realizarea cămăşii ciumei.” De asemenea, din același articol găsim detalii despre cămașa ciumei. „Mijloacele de apărare împotriva ciumei, de natură magică, au cunoscut numeroase forme de manifestare. Când exista pericolul izbucnirii epidemiei de ciumă, femeile bătrâne sau fetele tinere, în număr de 3, 9 sau 12, confecţionau din zdrenţe o păpuşă, apoi ţeseau şi coseau într-o singură noapte aşa-numita ‘cămaşă a ciumei’, lucrând în linişte deplină, cu părul despletit, în anumite cazuri dezbrăcate, după care îngropau păpuşa îmbrăcată cu ‘cămaşa ciumei’ lângă troiţa satului sau la o răspântie de drumuri, bocind-o ca pe un mort. Condiţia terminării într-o singură noapte are valenţe deosebite în credinţele poporului, deoarece orice act condensat în timp asigură obiectului o anumită singularitate, încărcându-l cu energii suplimentare de origine transcendentă. Numele de ‘cămaşa ciumei’ era utilizat în Transilvania şi Banat, iar în Oltenia şi Muntenia se folosea numele de ‘cămaşa de izbândă’.” Aceeași cămașă a ciumei a ocazionat o expoziție la Muzeul Țăranului Român (https://muzeultaranuluiroman.ro/show-item/camasa-ciumei/). Cum „alungau” sătenii ciuma Un ritual ciudat pentru alungarea ciumei, din secolul XVII, era practicat de femei şi bărbaţi dezbrăcaţi: „Bărbaţi foarte demni de credinţă povestiră că într-o noapte obscură 10 fete bătrâne (în vârstă), despueate, alergară de mai multe ori împrejurul satelor, gesticulând cu săltături şi jocuri cu cântece, cari aruncau din mână beţe aprinse; acestora le ieşeau înainte 10 flăcăi tot despueaţi, înarmaţi cu lănci sclipitoare, salutându-se în tăcere unii pe alţii”. Explicaţia acestui obicei, conform autorului, era că de ruşine, ciuma nu îi va afecta pe oamenii dezbărcaţi: „Făcând-o aceasta, Românii cred că Ciuma nu se va atinge de oamenii goi, ci va avea ruşine şi va cruţa pe acei de etate tânără. Şi nici era aceasta sfârşitul prostiilor, căci tot acei 10 goi într-o altă noapte traseră în acel loc un plug cu boi, brăzdând pământul în jurul satelor, pe cari flăcăi tot pe atât de multe fete îl precedau amestecându-şi cântecele cu râsul. Locuitorii înarmaţi cu ghioage stăteau cu faţa întoarsă înspre Transilvania, la brazdă, ca să se lupte în contra Ciumii”. A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.