Fără a poseda o înclinație specială către gen, am păstrat printre preferințele mele literatura (sau filmografia) științifico-fantastică – pe scurt Sci-fi – nu doar pentru că descrie o lume paralelă, un viitor imposibil și incredibil care totuși ar putea fi definit doar în două cuvinte „și dacă?”, ci și pentru că subiectul în sine mi-a oferit atâtea exemple care ar putea fi exprimate în alte două cuvinte, „se poate”! Există cineva care nu l-a citit pe părintele literaturii Sci-fi (afirm eu!) Jules Verne? Ar fi crezut contemporanii lui că submarinul va fi vreodată posibil de inventat? Pornind de la premiza că acest gen literar folosește și ca predicție umanității în continuă autodistrugere, am căutat să explorez universul unui scriitor foarte apreciat de nord-americani; Costi Gurgu, un nume simplu de român, conștient și mândru de rădăcinile-i carpatice, care mi-a atras atenția la Târgul de carte a autorilor români organizat cu ocazia Zilei Limbii Române de către Consulatul României la Toronto în ziua de 6 septembrie, 2025. De ce standul său mi-a atras atenția în mod deosebit? Cititorul român va afla parcurgând rândurile acestui portret modest, necuprinzător, dar admirator al artei sale. Costi Gurgu s-a născut pe coasta Mării Negre, în frumosul port antic pe care grecii colonizatori l-au numit Tomis, azi Constanța. Avea 24 de ani când a debutat cu prima povestire, Minunata Caoara publicată în Jurnalul SF la București în 1993, scriere care a fost mai târziu premiată. Succesul i-a deschis porțile altor publicații în aceeași revistă, ori Anticipația, pentru ca apoi, primul său roman, Rețetarium (în engleză RecipeArium) să obțină în 1994 premiul Nemira pentru cel mai bun roman nepublicat. Din păcate apariția acestui roman, care ar fi trebuit să se întâmple chiar la editura care l-a premiat, a fost întârziată mai bine de un deceniu, editura Tritonic lansând-o la București în 2006; odată cu apariția sa pe piața Sci-fi a venit și decernarea premiului Vladmir Colin. Între timp, Costi Gurgu mai publicase peste 30 de scrieri la revistele amintite ori Almanahul Nautilus. Culegerea intitulată Ciuma de sticlă este o carte care, sub egida ProLogos a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru „cel mai bun debut în volum” al anului 1999. Costi Gurgu și-a petrecut o parte a vieții în Anglia, unde studia engleza pentru a-și aprofunda limba din perspectiva literară; din acea perioadă, pe care autorul o consideră „doar punctul de început pentru cariera mea internațională” (din scurtul interviu pe care autorul mi l-a acordat la finele lui octombrie al acestui an), datează publicația Hologram Tales. Iar ceea ce este interesant, ani mai târziu, romanele sale Servitude și Green Corrosion au avut parte de cele mai mult vânzări pe insula britanică. Sejurul englez i-a oferit de asemenea șansa împrietenirii cu Bridget Wilkinson, președinta de atunci a Asociației Europene de Science Fiction. Costi Gurgu era deja pe picior de emigrare în Canada, când Wilkinson îl introduce scriitorului Robert J. Sawyer, „considerat încă de pe atunci ca fiind cel mai reprezentativ scriitor de Science Fiction canadian”. Deși fără prea multe speranțe de a atrage atenția unui scriitor consacrat, românul îl vizitează după sosirea în Canada și rămâne impresionat de caracterul prietenos al autorului canadian; după propriile-i mărturisiri, Costi Gurgu devenea un invitat permanent la lansările lui Sawyer, la petrecerile sale anuale de la Ontario ori Buffalo, mai mult, introducându-l și altor scriitori de gen. La întrebarea mea dacă literatura canadianului a contribuit la inspirația sa, Costi Gurgu mi-a mărturisit: „Literatura lui este într-o continuă evoluție. Este în mod clar o inspirație din acest punct de vedere, cât și ca literatură de idei, el vehiculând idei științifice cu aplicații imediate în realitate, dar dezbătând și latura etică și umană a acestor idei. Și nu în ultimul rând, este o inspirație pentru că într-o literatură care este în mare parte un gen literar de avertizare distopică, el reușește să insufle un optimism și un pozitivism poveștilor sale, care este foarte rar întâlnit.” Revin la decizia de a emigra în Canada, căci este definitorie pentru traiectoria unei cariere literare internaționale pe care puțini scriitori români de Sci-fi o au. Costi Gurgu lucra deja de șase ani ca director artistic pentru revistele Playboy, Tabu, Madame Figaro, ori ca Director creator la MediaPro, soția sa urmându-i la Playboy și Tabu. Deși motivația plecării era pentru consoarta sa, Vali, politica internă a numitelor reviste, cea a autorului era una pur profesională; căuta o piață mai largă, iar cea nord-americană avea capabilitatea de a-i deschide noi orizonturi și posibilități de lansare. Episodul aterizării cuplului Gurgu pe tărâm canadian este inedit și demn de un roman de aventură, după cum îl descrie însuși scriitorul. „Am ajuns în Toronto, Canada, în aprilie 2004. Cinci zile mai târziu, apartamentul ne-a fost spart și calculatorul furat cu portofoliile noastre cu tot. În mod clar, ne-a devenit mult mai dificil să dovedim că avem experiența pe care o pretindeam, și automat mult mai dificil să găsim un serviciu. În septembrie 2004 nici eu, nici Vali nu eram încă angajați și mai aveam bani doar pentru o singură chirie. In octombrie Vali și-a găsit un post de graphic designer la o tipografie. Iar eu mi-am continuat căutările. Primul ei salariu a plătit următoarea chirie și ne-a ținut cu un acoperiș deasupra capului.Primul meu serviciu a fost de graphic designer la LexisNexis, o agenție de marketing din domeniul Dreptului, în luna ianuarie 2005. În septembrie 2005 am început să predau digital design la Humber College și cum spun englezii, ‘the rest is history’.” The rest este mai mult decât atât! Costi Gurgu a continuat să scrie, în paralel cu activitatea de graphic designer care îl aduce chiar la guvernul statului Ontario unde și în prezent lucrează. Pentru că un literat, așa cum el însuși afirma, nu se poate întreține doar din scrierile sale. Dar povestirile sale cuceresc piața nord-americană, apărând în diferite compilații științifico-fantastice (după cum arată profilul său pe wikipedia); Quantum Muse (în Statele Unite), Tesseracts 17 (Canada), The Mammoth Book of Dieselpunk (USA), Dark Horizons (USA), Street Magick (USA), Water

În articolele „Însăilări istorice (1)” şi „(2)”, am făcut o afirmaţie neobişnuită şi anume, că Avram Iancu a avut o activitatea revoluţionară anterioară anului 1848. În toate documentele despre Avram Iancu, nu am găsit nici un singur istoric pe care să-l apuce mirarea, cum un „junişor” de 24 de ani a ajuns peste noapte, conducătorul moţilor. Se ştie că Avram Iancu era fiul unui gornic de pădure (pădurar) şi birău (primar), fiind om înstărit. Avram a urmat şcoala ungurească de la Zlatna, apoi liceul piarist de la Cluj, vorbind limba ungurească mai bine decât ungurii. Apoi la Târgu Mureş a fost trei ani cancelist la cea mai înaltă instanţă judecătorească a „prinţipatului”, ca să devină avocat. Purta şi haine de domnişor de la oraş. Moţii sunt cei mai bănuitori români din câţi există, cărora nu poţi să le câştigi încrederea cu una cu două. Avram Iancu îndeplinea toate condiţiile ca să fie ignorat de moţi. Şi totuşi, venind de la Târgu Mureş acasă la 30 martie 1848, doar după o lună, ajunge conducătorul moţilor, plecând la Adunarea de la Blaj din 30 aprilie, alături de Ioan Buteanu. Cum de moţii l-au acceptat ca „ductore” şi Ioan Buteanu i-a acordat prietenia? Am arătat deja că Ioan Buteanu a ajuns la Abrud cu ajutorul unei comunităţii româneşti. Iar organizatorul venirii lui la Abrud a fost Avram Iancu, fiindcă altfel Buteanu nu avea niciun motiv ca să-l accepte lângă el. Asta s-a putut petrece şi fiindcă Avram Iancu era deja cunoscut printre „ductorii” moţilor pentru o activitate revoluţionară anterioară anului 1848, dar necunoscută nouă. Şi aceasta a putut lua naştere doar printr-o colaborare cu „Doamna noastră”, Ecaterina Varga. Sunt dovezi că ei s-au cunoscut. O mărturiseşte Constanţa Hodoş, în amintirile sale, pe când era doar o copilă: „Tatăl meu fusese între anii 1866-1871 subprefectul Hălmagiului. În fiecare sâmbăta, coborau moţii din Vidra cu ciubere şi doniţi peste muntele Găina. Venea şi Iancu cu ei. Tata îl aducea la noi. Îl priveam cu evlavie. Mama îi făcea baie. Îl primenea şi-i punea smântână în cafeaua cu lapte. Şi el zâmbea mulţumit. Sorbea cu poftă. Într-o dimineaţă, îmi aduc aminte, se uita lung la mama. ‘Semeni cu Doamna Noastră!’. Apoi, întunecându-se deodată, zise: ‘Ce, n-o ştiţi? Apoi s-o ştiţi! Că nu eu, ea a apărat munţii. Sufletul ei! Fără ea, nu făceam noi nimic!’” Tot Constanţa Hodoş povesteşte altă întâmplare cu Iancu: În anul 1869, în septembrie, se pregătea dezvelirea monumentului lui Ioan Buteanu la Iosaşi. Îl văd pe Iancu intrând sfios pe uşă. Tata sări la el şi-l îmbrăţişă cu bucurie. De trei zile îl aştepta. În ziua hotărâtă, se adunară în Hălmagiu fruntaşii Zarandului. Trei trăsuri înghesuite, plecară dis de dimineaţă din curtea noastră. Iancu era cu noi în trăsură şi tot drumul mă ţinu de mână. Aveam nouă ani. Coborâm în valea Crişului. Pe mal, la câţiva paşi, pe albia râului, era aşezat monumentul, învelit în postav negru. Simion Balint, Sever Axente, însoţiţi de Gheorghe Bariţiu, sosiră şi ei de la Sibiu, în vreme ce preoţii începură parastasul. Apoi am ascultat între cei mari, cuvântările fruntaşilor neamului. Dar fiindcă toţi auziseră că Iancu era acolo, l-au chemat la tribună. Dar Iancu, nicăiri. Tata alerga prin mulţime să-l caute. Dar nimeni nu-l văzuse, nu-l recunoscuse. Târziu de tot se aşeză la masă, trista adunare. Nu se mai ţinură cuvântări, iar paharele cu vin neatinse au rămas. Doar tribunul Corcheş din Câmpeni cuteză să învioreze tăcerea ca de plumb. „Apoi aşa a fost el, Avram Iancu, întotdeauna şi în tinereţe: sălbatic. Se ducea de capul lui, dar nu-i plăcea să fie dus. Doar o singură femeie s-a priceput să facă din el ce-a vrut!” S-au combătut cele afirmate de Corcheş. Prietenii lui Iancu susţineau că el niciodată n-a avut o legătură mai strânsă cu o femeie. „Aşa credeţi voi? a răspuns Corcheş. El nu se destăinuia nimănui. Dar cine l-a văzut în faţa Caterinei Varga, cum îi dă ea porunci şi el se ducea orbeşte după vorbă ei, acela ştie că ‘Doamna Noastră’ era şi Doamna lui.” Pentru mine, aceaste mărturii sunt convingătoare. Insistenţele lui Bariţiu de a demonstra că nu s-au cunoscut, nu m-au convins. El voia să-i ţină partea prietenului Andrei Şaguna, care a jucat un rol în arestarea Caterinei Varga în ianuarie 1847 la Bucium Isbita. Asta l-a determinat mai întâi s-o facă pe Caterina intrigantă, apoi să nege că Iancu ar fi cunoscut-o. Iancu era elev la Zlatna şi uneori mergea acasă la Vidra. Cum putea el trece pe lângă Bucium unde locuia Caterina, fără să afle de „Doamna Noastră”? Evident că nu avea cum, fiindcă de ea vorbea toată lumea. Şi cum putea Iancu, care de pruncuţ visa o stare mai bună pentru moţi, să nu ardă de dorinţa de a o vedea şi asculta, când vorbea în biserici moţilor despre drepturile lor pierdute? În vremea Ecaterinei Varga s-au produs câteva altercaţii între munteni şi instituţiile statului, care nu puteau să nu aibă legătură cu ea. Dar ca femeie, nu putea să conducă moţii pe teren, în acţiuni armate. De asta avea nevoie de un bărbat hotărât şi inteligent, care putea s-o facă în numele ei. Ea l-a cunoscut pe Iancu şi şi-a dat seama de talentul lui de strateg, încredinţându-i conducerea şi organizarea acţiunilor pe care ea le-a iniţiat. Una dintre ele a fost alungarea husarilor conduşi de Menyhart Foszto, care au însoţit nişte ioabagi români aduşi de la câmpie, ca să împădurească un loc care aparţinea de drept satului Bucium, la 6 mai 1842. Organizatorul acestei acţiuni a fost foarte priceput, fiindcă opoziţia buciumanilor deşi nonviolentă, dar ameninţătoare, a dus la întreruperea acţiunii. Şi distrugerea construcţiei lui Hoheder a fost tot o acţiune condusă de cineva care ştia ce face. Acest om, nu am nicio îndoială, că a fost Iancu. Moţii ştiau de legătura dintre Ecaterinei Varga şi Iancu şi văzându-l cât de priceput i-a condus în cele două acţiuni descrise anterior, au trecut dragostea faţă de „Doamna noastră” după arestarea ei, în mod natural asupra

Se întâmplă uneori, ca memoria să-ţi joace feste. În Însăilări istorice (partea I) am făcut-o de oaie, afirmând că revolta numită „Spargerea buţilor armenilor de la Câmpeni”, ar fi avut loc în anul 1846. Fiindcă tot în acel articol am afirmat că în Apuseni moţii aveau Frăţii de Cruce, m-am gândit că dacă tot corectez data, n-ar fi rău să lămurim şi chestiunea Frăţiilor. În anul 1995, la editura „Viitorul românesc”, a fost publicată cartea lui Alexandru Şterca Şuluţiu, (episcop greco-catolic de Făgăraş din 1850 şi mitropolit din 1854), cărturar şi mare patriot român, numită „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă în anul 1860. Iată ce scria mitropolitul Şuluţiu în lucrararea lui: „Când toată românimea din câmpiile Transilvaniei gemeau sub zbiciul iobăgiei, în Munţii Apuseni moţii aveau încă în proprietate, pe la 1747, propriile lor terenuri de semănturi de grâu, secară orz sau fâneţe, pentru care nici în ziua de azi (1860) n-au făcut robote şi nici n-au dat decime. (zeciuiala, a 10-a parte din recoltă). Aveau dreptul târgului, al crâşmăritului, al pescuitului şi vânatului. Aveau păduri întinse, plutărind buştenii pe Arieş, Mureş, Tisa, ajungând până la Dunăre, aveau propriile lor fireze (ateliere de făcut scânduri), care abia pe la 1820 au început a fi oprite. Aveau şi mori de făcut făină şi păşuni întinse, care au început a le fi răpite prin anii 1830. Moţii nu dădeau nici principelul ţării, nici statului vreo contribuţiune, doar ca dar, puţine vedre de unt şi de miere, sau la încoronarea craiului, sau când i se năştea un fiu, dădeau câte un bou şi altă nimic contribuţiune.” Mitropolitul se miră singur de relativa libertate şi de proprietăţile pe care le aveau moţii până prin 1830, pe care-i compară cu poporaşul saşilor. Dar cauza acestei stări materiale bune, în raport cu iobagii de la câmpie, deşi o descrie, nu pune accentul pe ea: „Ba ce este mai mult şi apriat sămn al imunităţiunei muntenilor, ei să cârmuiau în celea politiceşti sânguri, alegându-şi din sânul său biraiele (primarii). Acolo în munţi varmeghia (statul feudal) niciodată nu şi-a trimis, nici n-au cârmuit trebile politice prin tisturile sale (oamenii săi).” Această „imunitate” a muntenilor, le-a permis să-şi formeze organizaţii puternice, pe care eu le-am numit Frăţii de Cruce, fiindcă în cadrul lor era prezentă legea disciplinei şi a ajutorului, jertfa şi jurământul. Să vedem deci cum descrie mitropolitul Şuluţiu, evenimentele din 14/16 august 1780, din târgul Câmpenilor: „După ce fişcul nu de mult, luasă de la munteni dreptul târgului din Câmpeni şi al crâşmăritului, avu totuşi acea sfială, că le ierta atâta, cât oamenii fără restrăngere, puteau vinde la târg băuturile lor, miedul (vin din miere) şi acoviţa (rachiu îndulcit cu miere şi dres cu plante aromatice). Însă fişcul nu ţânu mult timp crâşmăritul sub nemijlocita sa manipulaţiune, ci îl slobozi sub arândă, prin liţitaţiune.” Muntenii s-au organizat ca să participe la „liţitaţiune, însă spre cel ma greu năcaz al lor, la arendarea crâşmăritului s-au îmbulzit armenii, care fiind avuţi foarte în bani, bătură la liţitaţie comunităţile românilor. Această neaşteptată întâmplare îi răni până la suflet, astfel că toate comunităţile muntene se înţăleasără, ba să legară şi cu jurământ, că nici un muntean, beutură de la armeni nu va bea, nici nu va cumpăra, nici pentru trebuinţa caselor, nunţilor sau ospeţelor lor, nici de aldămaş în vânzările lor, ci vor bea numai acoviţă şi cu mied de la românii lor. Cu aceste măsuri, de care românii din munţi, îndemnaţi şi cu pilda căpeteniilor lor să ţânea foarte strâns, dederă o lovitură de moarte crâşmăritului armenilor din munţi, care începură să facă românilor multe nedreptăţi, confişcându-le miedul şi cu acoviţa.” Deci românii adunaseră deja multă ură pe armeni, pentru felul lor ticălos de a se purta, ură care avea să se transforme într-un „tumult” la Câmpeni. În acea zi de târg, atât muntenii cât şi armenii, ocupaseră încă de la crăpatul zorilor, poziţii în târgul din Câmpeni. „După ce se adună târgul, se ivi la berbinţele cu acoviţa şi miedul românilor o îmbulzală de beutori, când la buţile armenilor, sau nime nu se apropia, sau de totului rari, streini dar nu români. Aceasta făcu sânge rău arândaşilor armeni. Însă deşi crepau de mânie, totuşi au aşteptat că mai pe la amiazăzi doară se va întoarce lucrul vânzării”. Dară cum lucrul după amiazăzi nu s-a schimbat şi băutura lor nu o căuta nimeni, armenii n-au mai putut răbda şi au năvlit cu servitorii lor asupra berbinţelor românilor, spărgându-le cu securile si vărsând miedul şi acoviţa în praful drumului. Atât le-a trebuit românilor, care s-au unit într-un val viforos şi au început ai fugări pe armeni prin tot târgul. Şi findcă nu au putut prinde pe nici unul, românii au spart toate berbinţele şi butoaiele armenilor din târg, apoi s-au dus pe la casele acestora şi au distrus tot ce le-a ieşit în cale, dar mai ales butoaiele din celarii, de curgea vinul şi vinarsul pe străzi pâraie, de adunau oamenii beutura cu blidele sau chiar cu pălăriile de prin gropile drumului. După toate astea, armenii au tras în judecată pe români pentru a-şi acoperi paguba şi toate satele muntene au fost obligate să plătească o sumă de vreo zece ori mai mare decât pierderile reale ale armenilor. Iar fiindcă mulţi n-au vrut să plătească, guberniul a trimis ostaşi secui, care au prădat satele şi pe bieţii munteni, pe lângă că îi necinsteau nevasta sau fata. Şi acum, să vedeţi de ce iobagii români aveau încredere în „drăguţul de împărat”, că le va face dreptate: „Fiind informat despre toate acestea iubitorul de dreptate Iosif al II-lea, au dat porucă fişcal-directoratului, să tragă pe armeni în judecată, pentru că armenii, mai mare drept decât cel dat de fişc din arenda crâşmăritului n-au putut avea, decât acela de a vinde beutură, nu şi dreptul de a-i opri pe români de a vinde beutura lor şi mai cu samă acea nelegiuire, când le-au spart muntenilor berbinţele.” Fiţi acum atenţi, ce concluzie trage Alexandru Şuluţiu în urma acestor evenimente: