De multe putem fi acuzați noi, românii că nu avem, dar de un singur lucru nu: îngăduința! Și o ducem la extrem, din nefericire. Atât de extrem încât îngăduim și să ne autodistrugem prin imbecilizare. Atât de extrem încât devine păcat. Îngăduim să fim conduși de cine nu trebuie, de cine nu ne iubesc, de cine nu avem nevoie, de cine nu provin dintre noi, de orbi, ignoranți, psihopați și delincvenți socio-politici, personaje sinistre ce ne țin mințile fascinate cu ale lor propagande fie subtile, subversive, fie pe față, directe și agresive. Îngăduim să fim mințiți, furați și înșelați. Îngăduim să ni se promită un viitor ce nu se va întâmpla niciodată, sacrificându-ne generațiile viitoare aproape ireparabil. Îngăduim să ne dăm țara cu toate bogățiile lor pe gratis, cu tot pământul pe care ar trebui să-l protejăm, să o donăm degeaba unora care nu au iubire față de pământ, nici măcar recunoștința față de el. Îngăduim, mai ales, să ne lăsăm copiii să fie spălați pe creier, pervertiți și dresați să urle, să înjure, să se drogheze și să urască România întru totul, umflându-se în pene pentru că – nu-i așa? – ei sunt frumoși, valoroși, iar vorba românească spune din străbuni că prostul până nu e și fudul, parcă nu e prost destul. Îngăduim să fim imbecilizați și să ne autoconsiderăm proști, idioți, nevrednici de o viață normală – nu mai spunem de bunăstare –, iar toată această îngăduință a noastră devine păcat. Nu mai trasăm limite și granițe de morală și etică. „Pe aici nu se trece!” a devenit „Veniți toți că aici e cald și bine!”. Iar apoi românul prostindu-se pe sine spune, „lasă că merge și așa.. nouă să ne fie bine”. Însă, nouă nu ne mai este bine.. de fapt, niciodată nu ne-a fost, măsurând gradul de fericire de pe fețele noastre lipsite de zâmbete, din orașele gri ale fostei Românii socialiste. Problema se pune în termenii broaștei fierte. Aceasta, după cum știm, nu se aruncă în apa deja clocotită, ci întâi în apa la temperatura camerei, un ambient bun în care poate trăi fără să-și dea seama ce urmează, cu memoria total anulată pentru trecut și viitor, ca apoi, la foc mic, în doze homeopatice, cum s-ar zice, să i se administreze minunata încălzire către fierbere unde totul, însăși existența și identitatea sunt anulate. Însă, atragem atenția punctului de fierbere în care biata broască, s-o numim România – pentru că există români, există limba română și o vorbim, o scriem, o mărturisim – nu mai simte că este fiartă și, astfel anesteziată, nu mai reacționează. Pentru ea este totuna, adică moartea a survenit pe nesimțite. Vă este cunoscut scenariul? Aici îngăduința devine păcat, complice cu delictul. Atunci când lăsăm ca alegerile să ne fie anulate de către abuzatori de funcții constituțional-juridice care ne spun pe cine să alegem și pe cine să nu, ce avem dreptul și ce nu, și nu reacționăm apărându-ne acest drept constituțional de a alege, se numește că suntem de acord cu acest grav delict și cu batjocura de după. Atunci când permitem ca patrioții noștri, concetățeni dragi nouă cu Steagul românesc în mâini și grăitori de cuvânt ce face istorie, nu politică, să fie abuzați de funcționarii din instituțiile de forță și nu reacționăm apărându-i, atunci se numește că suntem de acord ca ei să fie abuzați fizic, poate chiar uciși de către excesul de zel al acelor delincvenți în uniforme. Nimeni nu are vreun drept vreodată să abuzeze de ceilalți, indiferent ce funcție deține! Atunci când permitem impostorilor politicianiști să ne confiște statalitatea și instituțiile statului, comițând uriașe abuzuri și trădări naționale față de noi, furând funcțiile într-un mod fraudulent, cu concursul agenților serviciilor externe care se vor a fi mufați și înșurubați la resurse, acest lucru se numește că noi înșine devenim trădători de neam și de țară, fiind complici tâlhăria lor de rang înalt împreună cu șefii lor din culise. Iar atunci când acceptăm ca resursele naturale, companiile de stat, industria, economia cu tot ce conține ea de la firul ierbii, până la active de stat, să fie descompuse și vândute pe nimic de către ei, se numește că devenim criminali, ucigași ai propriilor noștri cetățeni tineri și viitori cetățeni ai țării, distrugându-le viitorul și destinele, punându-le, astfel, în pericol viețile. Permițând ca economia țării să fie furată și distrusă, contribuim la înfometarea propriilor generații viitoare și practic ne distrugem viitorul țării. Astfel, țara piere pentru că o facem direct și indirect să piară. Dacă vi se par toate acestea exagerate, aflați de la noi că alimentația publică, hrana noastră cea de toate zilele, este un bun de importanță strategică pentru popor și țară, stabilită chiar constituțional. Un popor hrănit este un popor sănătos și viața îi este asigurată. Dar nu vă limitați doar la constituție ca literă de lege, mergeți mai în profunzime, în respectul față de viață și bunăstarea fiecăruia dintre noi, dincolo de drepturi și libertăți stabilite internațional. Unde suferă hrana oamenilor, suferă viața fiecăruia dintre noi. Un alt bun de importanță strategică este reprezentată de apa, sau apele române – nu instutuționalizate, căci este greșit față de Dumnezeu ce ni le-a oferit liber ca să ne adape viața, ci apele care ne sunt proprietate divină de drept liber consfițite –, care dacă sunt redirecționate greșit, nu către oameni, nu pentru uzul de zi cu zi, are de suferit și hrana pe care avem nevoie s-o mâncăm ca să trăim, drept fundamental pe care cu toții îl avem. Dacă permitem ca apele, aceste proprietăți ale noastre divine, ale tuturor ce facem parte din popor, să fie ori concesionate altcuiva, ori vândute și exploatate de mari companii străine, în nici un caz folosite de noi, ne vom trezi că vom plăti biruri pentru a bea din ele, pentru a ne uda pământul ca să cultivăm hrana zilnică, pentru a ne face hrana zilnică, pentru igiena personală etc., pentru a ne spăla hainele cu care ne îmbrăcăm, sau ne vor fi date cu rația după bunul lor

Povestea distanțării supraomului de subom ne-a fost vândută de un geniu al gândirii ce nu se lasă ușor prins cu păcăleala. Să încercăm totuși isprava, încurajați de exemplul lui Păcală și de credința-i nestrămutată în șansa outsider-ului împotriva celor cu palmares bine stabilit. Să căutăm să surprindem momentul exact în care mâna scriitoare a lui Nietzsche face trecerea de la negru la alb (aluzia la jocul de alba-neagra e intenționată), lăsându-ne cu gura căscată și credința că ni s-a împărtășit o mare taină, de înghițit fără un rumegat prudent și prelungit. Suspiciunea noastră e că în orice supraom pândește timorat subomul și invers, după cum în orice adevăr ce vrea să rămână adevăr oriunde pe lume ar fi rostit—pur și dur, curat ca lacrima, inatacabil ca prestigiul celui ce-l enunță—se ascunde o strașnică păcăleală de denunțat fără întârziere. În faimosul episod al funambulului din Așa grăit-a Zarathustra („Prolog”, 6), Nietzsche e silit să recurgă la o dedublare euristică a omului spre a-și expune ideea directoare de transvaluare (abandonul vechilor valori în favoarea altora noi, create de supraom c-un rar simț al anticipației). Pe frânghia umanului întinsă, după cum bine știm, peste abis, evoluează nu unul, ci doi acrobați, personificând tendințe contrarii existente în același individ: pe de-o parte, o prudență calculativă, crispată și șovăitoare, echipată sugestiv cu un balansier ajutător, iar pe de alta, o voință de putere riscantă și impetuoasă, însoțită doar de un discurs pronunțat persiflant. Venind din urmă, cel de-al doilea protagonist—„un glumeț pestriț asemănător unui bufon”, scrie Nietzsche—îl acuză pe cel dintâi că-i blochează drumul, mai înainte de a sări, acrobatic și destabilizant, peste el. Supraomul îl surclasează pe subom subminându-i încrederea în fire—mai exact, făcând frânghia comună de sub ei să vibreze în acord cu batjocura lansată. În lupta interioară a individului, câștigă versiunea de sine cea mai rezonantă cu fibra identitară a respectivului. Căci aceasta vibrează neasemenea la diferitele lui glasuri lăuntrice, părând că se scutură de cel mai slab și-l prăvălește în neant. Însăși viața—coarda vocal-existențială a individualității—face departajarea între subom și supraom, ea acordându-și favorul rezonant numai alesului ei. Amestecul nedistinct de unic și oarecare, sau de creator și imitator, din fiecare se scindează de la sine la auzul chemărilor individuante ale firii, ce ne moșesc mai departe în felul devenirii și după ieșirea din pântecul matern. De remarcat însă că subomul, deși dezinteresat de mari realizări, s-a lansat deja afară din turn, pe frânghie, și fără intervenția celuilalt, ce se miră: „ce cauți tu aici, între turnuri?” Cât e el de slab, subomul și-a învins totuși singur inhibițiile, aventurându-se modic în văzduh. De partea sa, supraomul se simte lucrat de subom, din moment ce îl acuză de obstrucție: „tu blochezi calea unuia mai bun ca tine”. Nesiguranța de sine (amestecul virtual al subomului în viața sa) îl silește pe supraom la competiție; dacă n-ar fi ros de îndoieli apropo de diferența dintre ei, n-ar înscrie-o în piatră, încarcerându-și mental rivalul spre a-l împiedica să mai difere de imaginea atribuită lui: „locul tău e în turn, ar trebui să fii închis în el”. Subomul e pus la punct tocmai fiindcă își bântuie seamănul; el n-are astâmpărul și starea atribuite lui—nu stă unde „trebuie”, mișcă în front, diferă de sine, îndrăznește să iasă din pătrățica sa, surprinde, dezminte; pe scurt, păcălește. Realul joacă feste supraomului, dându-i iluzii și apoi deziluzionându-l. Un soi de Păcală hiperbolic își bate joc de el, un maestru iluzionist (Descartes îl numește geniu rău) îi împiedică percepția să coincidă cu lucrul perceput, prin asta dând cu tifla și negustorilor de adevăruri care „rămân adevăruri oriunde pe lume ar fi rostite”. O stare caracterizată de Heraclit ca, „naturii îi place să se ascundă”; și să se țină de șotii, am adăuga, să-i dea de gol de cei ce pretind a o ține ferm în strânsoarea formulărilor lor conceptuale. Dintr-odată, Păcală ne apare în toată demnitatea-i metafizică de preot al realului însuși și, prin rebeliunea sa împotriva ordinii existente, de supraom în fașă. Vasăzică, natura—umană și altminteri—e un Păcală ce-și preface glasul când în supraom, când în subom, când în cuc, când în altă pasăre cântând lugubru pe casa celor prematur edificați, luminați, realizați, ajunși pe cele mai înalte culmi. Un șuvoi confuz de glasuri drenează fundația ființei românești, făcând-o să rezoneze într-un polifonic pandemoniu. Constatarea că totul curge (heracliteanul panta rhei versificat de Eminescu ca „râul este demiurg”) împinge puterea politică să instaureze un regim de simulacru generalizat, menit să împiedice deriva imprevizibilă a lumii pe apele virtualității. Incorigibilul geniu rău ce animă realul e „corijat” prin decret: „și totuși, nu se mișcă!” Împotriva insolențelor lui se ridică o mână de glasuri lezate-n orgoliu, cerând aprioric ascultare fără crâcnire, supunere oarbă. Viziunea lor asupra lumii se substituie ideologic realului tocmai fiindcă posibilitatea de confirmare/infirmare independentă de limbaj lipsește. Asaltată de un real ce nu se lasă dat pe brazdă, clasa politică încearcă să-și apere pretențiile de șefie printr-o simulare cât mai fidelă a controlului asupra lui, ceea ce înseamnă cu un efect de realitate maxim. Trăim rupți de real, într-un ireal realist (simulacru) doar cu aparență de real. „Totul decurge conform planurilor”, anunță la fiecare buletin de știri cârmuitori versați în păcăleli, sau mai bine zis în contra-păcăleli de explicat crăpăturile ce strică imaginea promovată oficial. Decât să se recunoască incapabili de control asupra realului, ei preferă să acuze opoziția de mașinații subversive, ca și cum nu realul le-ar da serios de furcă, ci doar tertipurile unor rivali pizmași. Într-o lume condusă magistral, pasă-mi-te, de narcisiștii ei manageri, răul nu poate veni decât din direcția unor cârtitori ingrați, ce le refuză celor „mai buni” o binemeritată recunoaștere. Gândirea dizidentă e demonizată, iar indignarea publică redirijată spre ținte „corect” identificate. Astfel, Păcală sfârșește confiscat de tagma păcălitorilor cu state ai obștei—sustras ei pentru a-i fi redat sub formă de… corectitudine politică. Să recunoaștem că o asemenea păcăleală, în măsura în care reușește, atinge totuși un remarcabil nivel de virtuozitate. Fiindcă realul ne păcălește copios pe toți, unii se simt chemați

Cine își mai aduce aminte, stimabililor, de acel obiect sacru al crâșmei – țoiul, din care se trăgea cu nesaț, pe vremuri, rachiu de prune cu iz de politică internațională? Ah, țoiul! Cât de filosofic era sunetul lui când se ciocnea de-un frate de pahar! A fost partener de gândire geostrategică pentru nea Gheorghe și tovarășii lui de la birt. Între o înghițitură și-un oftat, se punea problema rachetelor din Cuba, se rezolva criza Berlinului și se redesena Cortina de Fier – toate în tihnă, la umbra sticlei și a fumului gros de tutun național. Analist geopolitic? Moft! Țăranul nostru avea țoiul. Ei bine, să nu credeți că vremurile acelea s-au dus. Nicidecum! Într-o splendidă metamorfoză dâmbovițeană, țoiul s-a reinventat, ba chiar a pătruns în sferele înalte ale diplomației. Cum? Simplu. Nu știm ce gust are politica externă în cancelariile lumii, dar la noi e cu aromă de prune fermentate. La noi, prostia și simbolul se îmbrățișează tandru — chiar pe marginea paharului. Astfel, birtul a fost oficial acreditat ca ambasadă a spiritului național. Se ciocnește în numele țării, cu țoiul ridicat spre stelele NATO, și se discută relații bilaterale cu aceeași pasiune cu care se certau bătrânii despre cine a dat foc Reichstagului. Așadar, trăiască politica externă cu accent de crâșmă și gramatică de han! Să avem parte de tratate semnate cu buza paharului și analize de securitate recitate între două oftaturi de mahmureală. Că, la urma urmei, ce e diplomația dacă nu un lung șir de toasturi prost înțelese? Iar țoiul, acel mic păhărel de adevăr distilat, e acum simbolul perfect al unei țări în care politicienii confundă diplomația cu ciocnitul la agape, iar politica externă cu bârfa de crâșmă. (Acesta este un pamflet) A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.