Entries by Patrick Matis

Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Izvoare mitologice de la începutul timpurilor în toponime românești

/0 Comments/in /by

Atât timp cât miturile și eposul popoarelor ne vorbesc de realități primordiale putem să-i numim pe acei locuitori ai Terrei, atlanți. Urmașii lor au fost popoarele pelasgo-hyperboree, din care au purces semințiile traco-geto-dace, cei mai numeroși după inzi, cum spunea istoricul Herodot. Toponimele care au păstrat memoria unor reprezentări ancestrale, ca și zidurile ciclopice și pietrele mari (bucăți tăiate în stâncă) ruinate, vorbesc despre așezări-orașe cetate, turnuri (multe cu rol de observatoare astronomice), toate mărturii despre o mare civilizație antediluviană, i-am putea spune megalitică. Câteva dintre toponimele din munții Buzăului care au conservat izvoare mitologice de la începuturile timpurilor, cu care memoria Terrei a fost contemporană: Istrița, Urgoaia și cele trei movile de la Urgoaia, Ochiul Boului, Colarea și muchiar Grebănul unde eu localizez, în amfiteatrul dealului, templul și sanctuarul Zeiței Artemis Istriana, sora geamănă a Zeului Apollo, Urma de Uriaș sau Pasul Jidovului (bătrânii din Năieni așa îi spuneau Urmei de Uriaș), Jidova (cetățuia de la Haleș), cetatea Uriașilor de la Pragu (Monteoru), cetatea pelasgă de la Cârlomănești, sanctuarul de la Vârful Mălin (Jugureni), zidurile de la Bordari spre Perșinari (comuna Tohani) etc. Misteriile traco-geto-dace au supraviețuit în calendarul tradițional precreștin și apoi creștin, manifestându-se în arealul Istriței, până în timpurile mileniului trei d.Hr. sub forma sărbătorii precreștină a Nedeilor și a sărbătorilor pascale. La Vârful Crucii, la Proșca, localnicii organizau Târgul de Paști de la Năieni. Pentru distracția tinerilor se făcea Dulapul și Scrânciobul – sărbătoarea era creștină. Pe platoul urmelor cetății pelasge din Vârful Istriței, se făcea, la Armindeni, Sâmbra Oilor – sărbătoare precreștină, ce marca plecatul turmelor și al ciobanilor în golul alpin. Târgul de Ispas de la Vispești (sat de sub platoul Istriței): sărbătoare precreștină („Moșii de Ispas”), preluată de calendarul ortodox. „Moșul Ispas” este un personaj mitic care ar fi asistat la Înălțarea Domnului Iisus, de aceea Ispasul sărbătorește Înălțarea Domnului în împărăția de unde a fost trimis. În același timp este și o sărbătoare a Moșilor noștri, adică înălțarea sufletelor morților la cer, prin înălțarea Mântuitorului nostru la cer, celebrată în joia din săptămâna a șasea după Paște. La Ispas se țin în toate satele românești, vestite târguri și nedei. Este vestită sărbătoarea Joimari când abundă, mai ales, obiceiurile legate de cultul morților, de Moșii de Ispas. În calendarul tradițional, ziua de Ispas era una de hotar pentru diferite activități gospodărești: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii și juncanii la pășunile montane, se creștează urechile mieilor (ca să fie însemnați). Drăgaica de la Buzău: sărbătoare precreștină închinată divinității Soarelui și Luminii, celebrată în ziua Solstițiului de vară (21 spre 22 iunie), în calendarul tradițional românesc celebrată de Ziua Sânzienelor, pe 24 iunie. Este închinată și memoriei strămoșilor noștri, este marele praznic de pomenire a lor, la Sărbătoarea Moșilor de vară, cunoscutul Târg al Drăgăicii ori, la București, Târgul Moșilor. Cele mai multe nedei, pe munții noștri sacri, sublimi, aveau loc de Sărbătoarea Sânzienelor (în Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureș) sau a Drăgăicii, cum era numită în Dobrogea, Moldova de sud și centrală, Muntenia). Este de presupus că Sânzienele, ori Drăgăicile, sunt preotesele zeițelor Ceres și Diana. În noaptea magică de Sânziene se deschideau cerurile și toate viețuitoarele vorbeau o limbă comună, iar temerarii plecau să culeagă temuta iarbă a fiarelor, urmărind ariciul care pleca în acea noapte s-o culeagă. Doi mari scriitori români, Mircea Eliade în „Noaptea de Sânziene” și Mihail Sadoveanu în „Nopțile de Sânziene” vor imortaliza această magnifică noapte cosmică, dar noapte și zi hotărâtoare în destinul tinerilor (aruncatul cununilor de Sânziene pe casă), precum și în calendarul tradițional pastoral. A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Călin Kasper – Însăilări istorice (partea I)

/0 Comments/in /by

Istoria noastră, a românilor, este atât de plină de evenimente excepţionale, încât multe dintre ele au scăpat ochiului vigilent al istoricului. Pentru asta sunt încă multe completări de făcut. Când m-am documentat pentru romanul „De la animă spre ceriu”, referitor la evenimentele din 1848-49 din Transilvania, am descoperit că la 15 mai 1848, la adunarea de la Blaj, atunci când românii aflaţi pe Câmpia Libertăţii au depus jurământul pentru naţie, au salutat cu „salutul legionar”, adică au dus mâna la inimă şi apoi au înălţat-o spre cer. Fiindcă deja folosisem titlul „De la inimă spre cer” în romanul despre istoria Mişcării Legionare, am folosit acelaşi titlu, dar arhaizat, ca să nu se confunde cele două cărţi şi ca să ştim despre ce vorbim. (Mai sunt şi alte asemănări frapante între Mişcarea Legionară şi evenimentele de la 1848-49 din Munţii Apuseni.) În romanul despre evenimentele „răsturnătoare” din anii 1848-49, numiţi şi „anii degheneraţiunii”, am făcut câteva descoperiri, care ar putea completa unele găuri negre din istoria noastră. Una dintre ele se referă la Ioan Buteanu. Despre el, scria istoricul Silviu Drgomir în lucrarea sa „Ioan Buteanu Prefectul Zarandului” editată în anul 1928 de editura „Casa Şcoalelor” următoarele: După ce a studiat „drepturile” la Pesta, Buteanu dă de necaz: „Stabilindu-se ca practicant la comitatul Maramurăşului, el nu-şi mai ascunde sentimentele româneşti, fu arestat însă de două ori pentru îndrăsneala de a le fi manifestat şi în urmă, desmoştenit de tatăl său, fu silit a abandona ţinutul în care s-a născut şi a-şi căuta refugiu într-o regiune românească din Ardeal.” Când am citit aceste rânduri ale istoricului Dragomir, m-am mirat de două ori: Prima dată că nu-l ştiam pe Buteanu fricos. Apoi, dacă voia o zonă „românească”, nu avea ce căuta la Abrud, unde zona numai românească nu era. Trăiau acolo şi destui unguri astfel că, dacă erau adevărate părerile lui Dragomir despre el, ar fi trebuit să evite zona cu orice preţ, dacă nu voia să cadă din lac în puţ. (Arestarea şi maltratarea lui Simion Balint la Abrud în primăvara lui 1848 de soldaţi secui este cea mai bună dovadă.) Rămas cu această nedumerire, am cercetat mai departe diferite documente istorice, care mi-au format convingerea că Buteanu a fost adus la Abrud de Avram Iancu. Nu am găsit nicăiri în lucrările studiate o astfel de ipoteză, de asta o cred originală. Am căutat în continuare dovezi că Iancu şi cu Ioan Buteanu se cunoşteau fie de la Cluj din perioada piaristă a Iancului, fie de la Târgu Mureş din cea cancelistă. Dar nu am dat de nicio dovadă că se cunoşteau direct. Ştefan Manciulea afirmă însă într-o lucrare de-a lui că „În acelaşi an, 1846, Ioan Oros începe practica de cancelist la Tabla Regească din Târgu Mureş, alături de mai vechii colegi Alexandru Papiu Ilarian şi Avram Iancu, dar şi de cei noi Ladislau Basilu Pop, Florin Micaş, Vasile Vespasian, Avram Precup, Ladislau Buteanu.” Dacă nu este o coincidenţă de nume, Ladislau Buteanu este fratele lui Ioan Buteanu. Deci, nu este de neconceput ca Avram Iancu să fi aflat de soarta lui Ioan de la Ladislau şi să fi intervenit în destinul acestuia, aducându-l la Abrud, unde avea nevoie de un român verde, care să întărească rândurile naţionaliştilor români, fiindcă acolo, spre deosebire de Roşia Montană sau Câmpeni, românismul era în suferinţă. Dacă documentele româneşti nu ne sunt de prea mare ajutor, ne ajută mult un document maghiar, intitulat „Ancheta Kozma din Munţii Apuseni. 1848”, apărută şi în ediţie românească, sub coordonarea lui Gelu Neamţu şi Ioan Bolovan, în 1998. Datorită unui memoriu trimis la Guberniul transilvan de către Consiliul orăşenesc Abrud în mai 1848, prin care cerea 200 de soldaţi secui pentru că românii erau pe picior de răscoală, gubernatorele Transilvaniei trimite o comisie în Munţii Apuseni, care ia declaraţii de la 293 de cetăţeni din zona muntoasă a Apusenilor. Este un document de o excepţională valoare, pe care m-am străduit să-l valorific cât mai complet în „De la animă spre ceriu”. Iată ce declara martorul nr. 23, Farcas Tamas, de 54 de ani, avocat de profesie: „Aici la Abrud, avocaţii sunt în număr aşa mare, încât toţi laolaltă, nu cumulează un venit care să ajungă măcar pentru doi pentru a putea trăi în mod onorabil. Totuşi, românii şi-au adus în anul precedent pentru ei un alt avocat. Numele lui este Ioan Buteanu. Acestuia i-au promis un salariu anual, prin colectă, de 60 de florini de aur. După ce s-a instalat la Abrud la Popa Amos în gazdă, preoţii au anunţat în fiecare biserică că cei care au procese, să se adresele lui. Acest avocat român, aparent s-a comportat bine. Odată însă, s-a angajat într-o dispută cu colegii săi, pretinzând că uniunea (Transilvaniei cu Ungaria) este periculoasă, fiindcă tinde să oprime naţiunea română. Ori românul trebuie să se ridice la mare cinste, deoarece Ardealul a aparţinut românilor. Acest lucru este atestat de domnia lui Gelu. Ioan Buteanu a petrecut câteva săptămâni la Cluj ( La Florian Micaş) şi cum s-a întors de acolo, în ajunul Paştelui, membri români ai gărzii cetăţeneşti (maghiare), au părăsit garda în mod brusc, cu gândul de a înfiinţa o gardă românească prin Gherasim Muncaci, dar directorul de poliţie Dioszegi a curmat acest lucru.” Mă opresc aici, ca să tragem concluziile din mărturia avocatului Tamas. Zice el, că Buteanu a venit la Abrud anul trecut (1847). A primit o retribuţie anuală (adunată prin colectă) ca să poată trăi, ceea ce presupune că el ajuta împricinaţilor români care aveau nevoie de avocat în mod gratuit. A fost găzduit la Popa Amos, un preot greco-catolic înstărit din Abrud, iar preoţii ortodocşi şi cei uniţi i-au făcut publicitate în biserici. Vi se pare cumva că Ioan Buteanu a venit la Abrud ca refugiat, fugit din zona Carei-ului de frica ungurilor? Este evident că el a fost aşteptat de un comitet de organizare, care i-a găsit gazdă şi i-a asigurat mijloacele de trai. Cine a putut fi organizatorul şi de ce a hotărât ca Buteanu să pledeze fără bani?

INVITAŢIE LA VALS – Concert în paşi de dans, cu tenorul ŞTEFAN von KORCH şi invitaţii, pe 12 decembrie 2025 la Teatrul Tănase – Sala Savoy

/0 Comments/in , /by

Pe 12 decembrie tenorul Ştefan von Korch îmbină muzica învăluitoare a sărbătorilor cu eleganţa şi rafinamentul unui bal de la curţile regale ale Europei secolului trecut, în spectacolul-emblemă al ierii: „Invitaţie la Vals”. Pe scena Teatrului de Revistă Constantin Tănase se va cânta, se va dansa şi orice grijă se va topi în paşi de vals, în concertul extraordinar, cu selecții din Strauss, Lehar și Shostakovich. Tenorul Ştefan von Korch, solist gazdă a stagiunii Musical Extravaganza detaliază: „Prin această ‘Invitaţie la vals’, deschidem porţile sufletului către un univers muzical şi cultural aparte, cel al selectelor serate muzicale, ce îmbogăţeau viaţa culturală din Germania, Austria şi Elveţia la sfârşitul secolului trecut, orizont cu care şi eu mă identific prin origine. Vom evoca această lume elegantă printr-un un concert unic în Bucureşti, cu repertoriu somptuos şi strălucitor, preponderent interpretat în limba germană.” Îndrăgitului tenor gazdă i se va alătura soprana Daniela Bucşan, cu o prezenţă caldă şi tehnică vocală impresionantă. Concertul programat la Teatrul de Revistă Constantin Tănase – Sala Savoy – pe 12 Decembrie de la ora 19.00 va aduce pe scena bucureşteană fastul şi strălucirea unui bal de sărbători. Evenimentul face parte din stagiunea Musical Extravaganza, ce aduce repere ale artei lirice mai aprope de public, sub îndrumarea artistică a tenorului Ştefan von Korch. Biletele se găsesc pe Ticketstore.ro, Biletlateatru.ro, DynamicTicket.ro şi Sartickets.ro.

Cezar Manole – Nu reușim să ne percepem valoarea lăsată moștenire de înaintași

/0 Comments/in /by

Cum ne tăiem noi craca de sub picioare nu ne-o taie nimeni, pentru că atât de mici am ajuns. În poza atașată este statuia unui nobil dac flancat de două statui ale nobilimii romane. Ansamblul stă la loc de cinste în muzeul Vaticanului. Dacă urmărim proporțiile ansamblului vedem cum nobilul dac se impune mai ales prin mărime, comparativ cu cele doua doamne. Ca să trecem la subiect, cred ca trebuie sa observăm următoarele. – Dacii și nobilimea dacă sunt la loc de cinste în capitala învingătorului, noi îi ponegrim și oricine îndrăznește să zică ceva este tratat cu eticheta de „dacopat”. Ne cinstesc ăia istoria și moștenirea, noi o aruncăm la gunoiul „dacopatiei”. – Ne place să ne renegăm trecutul, uitând că tocmai el ne oferă rădăcini și identitate. Asta să o înghită toți cei care bat monedă doar pe latinitatea noastră, dar le pute la nas moștenirea dacă. Dacă le stă în gât moștenirea dacă, eu zic să tragă un gât de Mister Muscolo gel, îi desfundă garantat. – De ce avem un complex de inferioritate față de străini? Păi poate tocmai din cauza faptului că nu ne cunoaștem istoria și automat nu avem mândria trecutului nostru. Nu reușim să ne percepem valoarea lăsată moștenire de înaintași. Suntem fierți pe Halloween dar ne put la nas dacii cu varză, viezure, ițari, opinci sau alte moșteniri etno-lingvistice dacice. Ca o încheiere. Dacă SUA aveau moștenirea noastră, filmele cu daci câștigau premii Oscar pe bandă rulantă, ale noastre sunt moștenire ceaușistă. Și cred ca asta zice destul. A consemnat pentru dumneavoastră Cezar Manole.

Legendarul lingvist american Allan R. Bomhard despre prof. lingv. Mihai Vinereanu, o recenzie de excepție a Dicționarului Etimologic al Limbii Române

/0 Comments/in /by

Textul de mai jos reprezintă recenzia lui Allan Bomhard la Dicționarul etimologic al limbii române al lui Mihai Vinereanu. Mihai Vinereanu. Dicţionarul Etimologic al Limbii Române [Dicționar etimologic al limbii române]. Ediţia a revăzută și adăugită [ediție revăzută și extinsă]. Bucureşti: Editura URANUS, 2023. Două volume. Vol. 1, 808 p., voi. 2, 781 pp. ISBN: vol. 1: 978-606-699-039-4, voi. 2: 978-606-699-040-0. Cartea analizată aici este ediția a doua, revizuită și extinsă a Dicţionarului Etimologic al Limbii Române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică (București, 2008, 2023), al lui Vinereanu. Noua ediție a fost mult extinsă de la unul la două volume. Atât ediția anterioară, cât și ediția nouă sunt scrise exclusiv în românește. Cu toate acestea, autorul are în pregătire o versiune în limba engleză a noii ediții. Deși versiunea în engleză este încă o lucrare în curs de elaborare, am avut  privilegiul de a vedea părțile ediției în limba engleză care sunt în mare parte terminate. Mai degrabă decât să evaluez etimologiile individuale, aș dori să abordez lucrarea în această recenzie din perspectivă indo-europeană. Acest lucru înseamnă practic să avem o privire critică la ipotezele teoretice (adică metodologia) care stau la baza lucrării lui Vinereanu și la rezultatele pe care le obține în două domenii principale prin aplicarea acelor ipoteze: (1) pe lângă evaluarea a ceea ce lucrarea lui Vinereanu adaugă la cunoștințele noastre despre etimologia românească în general, de care sunt deosebit de preocupat (2) și ceea ce acest dicționar ne poate spune despre daci şi traci (mai ales daci), respectiv despre două extrem de slab documentate limbi indo-europene vorbite în Balcani în antichitate. Limba dacă se vorbea în general în ceea ce este astăzi România modernă, în timp ce traca era vorbită aproximativ în ce este Bulgaria actuală (cf. harta dată în Duridanov 1985:149). Vinereanu începe dicționarul cu o Introducere destul de lungă (Argument, pp. 9-124), în care discută în detaliu despre metodologia care stă la baza etimologiilor individuale care formează cea mai mare parte a lucrării – restul dicționarului (ambele volume) este dedicat acelor etimologii. Voi începe prin a oferi o rezumat foarte scurt al trăsăturilor esențiale ale metodologiei lui Vinereanu și voi comenta pe marginea acesteia. Vinereanu arată că aproximativ 86% din lexicul românesc nu are cognați în alte limbi romanice. Prin urmare, el susține că cea mai mare parte a acestor 86%, și anume partea care nu se datorează împrumuturilor mai recente din limbi precum turca și slavele de sud, de exemplu, este cel mai probabil derivată din tracă și dacă (denumită în continuare traco-dacă), limbile indigene pre-romane vorbite în Balcani, după cum s-a menționat mai sus. Pentru a sprijini acest lucru, Vinereanu compară lexicul românesc de origine necunoscută (cele 86% menționate mai sus) cu alte limbi indo-europene non-romanice. Dacă găsește o potrivire, consideră asta drept dovadă că articolul în cauză este în cele din urmă de proveniență indo-europeană şi poate fi atribuită traco-dacei. Metoda pare să funcționeze destul de bine, iar Vinereanu este capabil să ofere etimologii rezonabile pentru o bună parte din lexicul românesc considerat anterior ca fiind de origine necunoscută. Acesta este un progres major asupra muncii predecesorilor lui (Brâncuș, Candrea-Densușianu, Cihac, Ciorănescu, Hașdeu etc.). De remarcat aici că Vinereanu nu este primul care încearcă să demonstreze originea traco-dacică a elementelor necunoscute ale vocabularului românesc: de evidențiat în special eforturile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, de la sfârșitul secolului al XIX-lea (Hasdeu 1887-98). În urma studiului său, Vinereanu demonstrează că traca și daca erau cel mai probabil limbi centum și nu limbi satǝm așa cum se credea anterior (cf. Dečev 1960; Duridanov 1985 și 2011; Georgiev 1983; și Yanakieva 2018) și că au fost îndeaproape înrudite cu limbile celtice și italice. Vinereanu consacră o lucrare ulterioară (Vinereanu 2023) pentru a elabora aceste opinii. De asemenea, aș dori să spun câteva cuvinte despre structura etimologiilor individuale în dicționar, în măsura în care urmează un format standard. Fiecare intrare începe cu un cuvânt principal urmat de definiția acestuia. Se fac apoi referințe la literatura relevantă despre etimologia românească respectivă. Dacă este de origine indo-europeană, este dată protoforma indo-europeană reconstruită. Intrarea se termină cu o listă a formelor românești înrudite și/sau derivate. Unde este relevant, afirmația finală este „origine traco-dacă”. În plus, viitoarea traducere în engleză este și mai meticuloasă. În concluzie, Dicționarul Etimologic al Limbii Române al lui Vinereanu este o realizare monumentală și poate servi drept model pentru cum ar trebui scris un dicționar etimologic. Referințe: Brâncuş, Grigore, 1983, Vocabularul autohton al limbii române [The Indigenous Vocabulary of Romanian], 1983, Bucureşti: Editura Ştiinţifică Enciclopedică. Candrea, Ion-Aurel, and Ovid Densușianu, 1907-14, Dicţionarul etimologic al limbii romîne: Elementele latine. [Etymological Dictionary of the Romanian Language: Latin Elements], (a-putea.). Bucureşti: Librăria Socec. Cihac, Alexandre de, 1870, Dictionnaire d’étymologie daco-romaine: I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes [Daco-Romanian Etymological Dictionary: I. Latin Elements Compared with the Other Romance Languages]. Frankfort: Ludolphe St-Goar. Dictionnaire d’étymologie daco-romane:, 1879 II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne, et albanais [Daco-Romanian Etymological Dictionary: II: Slavic, Hungarian, Turkish, Modern Greek, and Albanian Elements]. Frankfort: Ludolphe St-Goar. Cioranescu, Alexandro, 1958-59, Diccionario etimológico rumano [Romanian Etymological Dictionary]. (Universidad de la Laguna, Secretariado de Publicacioness: Biblioteca filologica.) Madrid: Editorial Gredos. Dečev, Dimităr (Dimiter Detschew), 1960, „Characteristik der thrakischen Sprache” [Characteristics of the Thracian Language], Linguistique balkanique 2:146-213. Densușianu, Ovid, 1902, Histoire de la langue roumaine: Tome premier, les origines [History of the Romanian Language: Volume I, the Origins]. Paris: Ernest Leroux. Duridanov, Ivan, 1985, 2011, Die Sprache der Thraker [The Language of the Thracians]. Neuried: Hieronynous Verlag. The Language of the Thracians. English language version: https://www.kroraina.com/thrac_lang/thrac_1.html. Georgiev, Vladimir I., 1983, Book Review „Thrakisch und Dakisch” [Thracian and Dacian], in: Aufstieg und Niedergang der römischen Welt [Rise and Decline of the Roman World]. Part II, 29.2:1148-1194. Hașdeu, Bogdan Petriceicu 1887-98, Etymologicum magnum Romaniae [Greater Romanian Etymology]. București: Stabilimentul Grafic I. V. Socecŭ. Paliga, Sorin, 2006, Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian / Lexicul etimologic al elementelor autohtone (traco-dace) ale limbii române. Bucharest / Bucureşti: Editura Evenimentul. Vinereanu, Mihai, 2008, Dicţionar Etimologic al Limbii

Ernest Bernea – A fi superior

/0 Comments/in /by

A fi superior înseamnă astăzi a fi situat pe o treaptă socială înaltă. Acesta este semnul cel mai obișnuit al superiorității. Pentru cei dedați artelor și științelor, adică pentru intelectuali, a fi superior înseamnă a fi inteligent și instruit. Adevărata superioritate – aceea a valorilor morale – este cu totul ignorată astăzi. Dacă se mai află printre noi vreun om superior în acest înțeles, îl privim cu milă, ca pe o ființă sărmană, ca pe un naufragiat pe marea zbuciumată a vieții. Superioritatea înseamnă depășire, înseamnă a avea însușiri de conținut. Ceva este superior când a trecut în cuprins altceva, este superior când are însușiri creatoare, când este deasupra în înțelesul moral, nu social. A fi superior cuiva înseamnă a-l întrece în dragoste, în libertate, în înțelegere ca act moral complex, în putere de jertfă, a-l întrece adică în bogăție spirituală. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 91.

„Jurnal de colorat: Desene, dulciuri și democrație” – Expoziție de Andreea Băban pe 7 noiembrie 2025 la Habitat B1, Timișoara

/0 Comments/in , /by

Habitat B1 găzduiește, începând cu 7 noiembrie 2025, expoziția „Jurnal de colorat: Desene, dulciuri și democrație”, semnată de artista Andreea Băban. Vernisajul va avea loc la ora 18:00, iar publicul este invitat să exploreze o colecție de ilustrații, artefacte și instalații care readuc în prim-plan copilăria din România anilor 2000. Pornind de la o carte de colorat narativă, proiectul oferă o întoarcere lucidă, dar jucăușă, către o perioadă de tranziție între moștenirea comunistă și impactul globalizării. Expoziția reunește elemente de cultură pop, reclame, jucării, mileuri sau blocuri comuniste reinterpretate în culori vii, invitând vizitatorii să interacționeze și să completeze povestea prin desen și culoare. Prin această abordare, Andreea Băban propune o arhivă afectivă și interactivă, care invită la reflecție asupra modului în care gusturile, obiectele și cultura copilăriei au modelat identitatea unei generații. Expoziția ridică întrebări despre ce am pierdut și ce am dobândit în România anilor 2000, din perspectiva unui observator cu ochi proaspeți. Despre artistă: Andreea Băban (n. 1998, Baia Mare) activează în domeniile ilustrației, designului grafic și al artei vizuale. A absolvit Facultatea de Arte și Design din Timișoara, licența în Artă grafică și masteratul în Grafică publicitară și de carte. Prin practica sa, Andreea explorează identitatea colectivă, viața cotidiană și influența culturii asupra individului, dezvoltând un limbaj vizual narativ și minimal inspirat din experiențe subiective. Proiectul a fost realizat prin Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Această creație nu reflectă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte și acesta nu este responsabil de conținutul sau modul de utilizare al lucrării.

Mihai Vinereanu – Din nou despre originea limbii și a poporului român

/0 Comments/in /by

Paleogenetica este o știință nouă care a făcut progrese mari de vreo două decenii încoace, în special în ultimii 8-10 ani. Aceată știință nouă încearcă să elucideze în primul rând originea popoarelor indo-europene, în mod special a celor din Europa, dar desigur nu numai. Astfel de cercetări se fac în cele mai mari laboratoare de genetică din Statele Unite și din Europa, de colective largi de cercetători. Asupra acestui subiect cercetătorii au căzut de acord că genetic vorbind europenii provin din trei populații diferite care au ajuns în Europa în trei perioade de timp distincte. Primul grup este reprezentat de vânători-culegătorii care au migrat din Africa în Europa cu cca 50.000 de ani în urmă, în perioada paleoliticului târziu (sau superior). După ultima glaciațiune din Europa, cca. 40.000 de ani mai târziu, mai exact cu aproape 9.000 de ani în urmă, intră prin Balcani  în Europa o populație neolitică de agricultori din Asia Mică. Aceasta se răspândește treptat în toată Europa, asimilându-i pe cei deja existenți aici. În fine, începând de pe la 3500 î.H., au venit din nordul Mării Negre în câteva valuri în Europa Centrală și de Vest, triburile migratoare ale așa-zișilor proto-indo-europeni sau ale purtătorilor culturii kurganelor, teorie susținută de Marija Gimbutas și de adepții aceleiași teorii. Totuși, arheologul britanic Colin Renfrew a arătat în deceniile 7-8 ale secolului trecut că primii proto-indo-europeni au ajuns în Europa cu mult mai devreme, ei fiind acele triburi neolitice de agricultori venite din Asia Mică, și nu triburile așa-numiților purtători ai culturii kurganelor. Ipoteza lui Renfrew pare să fie cea corectă, după cum vom vedea mai jos. Argumentele în favoarea acestei teorii sânt mult mai solide decât cele care ar putea susține venirea proto-indo-europenilor din stepele Europei de răsărit. Cu toate acestea, mai sânt încă destui arheologi și geneticieni care vor să ne convingă de faptul că vechea teorie a Marijei Gimbutas are mai multe șanse de a fi corectă.  Menționăm că după o analiză temeinică în tot ansamblul punctelor constituente, atât din punct de vedere lingvistic, cât și arheologic și genetic reiese că mai multe familii de popoare și limbi s-au răspândit din răsăritul Anatoliei și vestul Iranului, cu peste 12000  mii de ani în urmă sau chiar mai mult. Aceste familii de limbi fac parte din macro-familia nostratică, fiind șapte la număr, anume: familia indo-europeană, cea afroasiatică (sau hamito-semitică), kartveliană (sau caucaziană), precum și familiile dravidiană, uralică, altaică, și în ultimă instanță, limba sumeriană care reprezintă o familie aparte în cadrul acestei macro-familii. Lingvistul american Allan Bomhard are ample lucrări prin care demonstrează existența acestei macro-familii de limbi a căror răspândire poate fi explicată doar din estul Anatoliei și vestul Iranului. În aceeași manieră, geneticienii italieni Guido Barbujani și Andrea Pilastro (1993), precum și un grup multinațional condus de Iosif Lazaridis de la Universitatea Harvard (2016) arată că din punct de vedere arheologic și genetic toate aceste familii de popoare și limbi s-au răspândit tot de aici, după ce a apărut agricultura la popoarele de vănători-culegători din aceeași regiune. Prin urmare, ipoteza a lui Colin Renfrew este reconfirmată de cercetările mai noi de lingvistică și genetică. Revenind la originea poporului și a limbii române, cercetările de paleogenetică (cf. M. Netea, 2022) arată că românii moștenesc cca 25% din genele lor de la populația de vânători-culegători, 45-50% de la populația neolitică, iar alte 25-30% de la popoarele care au invadat Europa venind din nordul Mării Negre. Este destul de evident că populația neolitică a asimilat treptat atât cultural cât și lingvistic pe cea de vânători-culegători și prin urmare moștenim limba maternă de la populația neolitică răspândită încet și sigur în toată Europa. Astfel avem convingerea că aceste triburi neolitice sânt primii indo-europeni care au ajuns în Europa. Limba română nu este rezultatul romanizării, cum cred cercetătorii din România sau de aiurea, pentru care elementele de origine latină ar totaliza 20-25% din lexicul limbii române, iar elementele slave din limba română ar atinge 30-35%, o disproporție care dă de gândit oricărui cercetător lucid. Dicționarul Etimologic al Limbii Române, în curs de apariție, corectează foarte mult aceste procente. Pe de altă parte, diverse studii de paleogenetică efectuate pe populația din Sardinia arată că sarzii provin cca 95-99% din  populația neolitică ajunsă în Europa acum 9.000 de ani. Datările cu C14 arată că cel puțin o parte din strămoșii sarzilor au ajuns în Sardinia pe Marea Mediterană pe la 4000 î.Hr., când au găsit insula pustie sau aproape pustie. Pe de altă parte, o serie de indicii istorice arată că prin secolul 12 î.Hr. navigând pe marea Mediterană, triburi aparținând popoarelor mării au ajuns în Sardinia și s-au așezat peste vechea populație indo-europeană de aici. Noii veniți pare să fi creat cultura nuragică din Sardinia. Acești războinici de temut aparținând popoarelor mării sânt menționați pentru prima oară pe vremea faraonului Merenptah, la anul 1208 î.Hr., dar și mai târziu pe vremea lui Ramses III (cca 1186-1155, î.Hr.). Această ipoteză este întărită și de faptul că numele  unui anumit trib aparținând popoarelor mării, menționat în diverse documente istorice ca Sharden (în egipteană), Shardana sau Sherdanu (în akkadiană) pare să stea la baza toponimului Sardinia. Pe de altă parte, anumite caracteristici fonetice păstrate în limbile română și sardă, carateristici moștenite din traco-ilira secolelor 12-13 î.Hr. (perioadă istorică ce coincide cu epoca desfășurării popoarelor mării, respectiv cu așezarea tribului Sharden [Shardana] pe insula numită mai târziu Sardinia), indică o relație directă între limbile sardă și română, pe această filieră și nu o proveniență latină a acestor două limbi. Cu alte cuvinte, un trib tracic numit Sharden s-a așezat peste un alt popor care vorbea o limbă indo-europeană similară, dar căreia i-a impus anumite transformări fonetice specifice limbii traco-dace de la acea vreme. Prin urmare, după toate aparențele, popoarele mării erau triburi traco-ilirice. Vom vedea mai jos cum această ipoteză este justificată din punct de vedere lingvistic. Trebuie să mai amintim că de-a lungul timpului, lingviștii s-au străduit să găsească elemente de substrat în limba sardă, dar nu au venit cu nimic palpabil, cu excepția

Lucian Ciuchiță – Paleologu și cretinii

/0 Comments/in /by

Recunosc: și eu am folosit, de nenumărate ori, cuvântul „cretin”. Uneori în glumă, alteori cu o amară precizie, ca un diagnostic social. Dar atunci când îl aud rostit de Theodor Paleologu, fiu de tată celebru și moștenitor al unei dinastii de titluri și favoruri, parcă ecoul devine fals, aproape caricatural. Să ne înțelegem: Paleologu este un eseist. Atât. Un spirit care se joacă elegant cu ideile altora, care se plimbă printre concepte și citate precum un diletant rafinat printr-o galerie de artă. Dar între un eseist și un romancier, între un comentator de idei și un creator de lumi, distanța e uriașă — aceea dintre un cititor cultivat și un demiurg al cuvântului. Realizările sale profesionale sunt adesea legate de politică, și știm prea bine ce înseamnă asta în România: o plasă de interese, o scară urcată pe spinarea altora. A fost ministru al culturii — numit, firește, politic — și ambasador, tot cu sprijinul sistemului. A fost, pe scurt, un răsfățat al vremurilor, un produs de salon al establishmentului, care s-a obișnuit să primească totul de-a gata, inclusiv respectul. Nu vreau să-l judec prin prisma tatălui său — ar fi nedemn. Vreau însă să-l privesc în lumina propriei sale opere, să văd ce lasă în urmă un om care a avut toate ușile deschise. Iar bilanțul, sincer spus, e modest. Câteva volume, fără prea multă autenticitate, fără freamătul creației… Eu, dimpotrivă, am fost un luptător. Am crescut la marginea sistemului, nu în miezul lui. N-am avut sprijin politic, n-am avut un nume de moștenit. Tot ce am clădit, am făcut prin propriile forțe — cu trudă, cu demnitate și, mai ales, cu coloană vertebrală. Am absolvit o facultate de prestigiu, am un doctorat în Cibernetică, am predat ca profesor universitar, am cercetat sub egida Academiei Române. Iar peste toate, am scris. Treizeci și cinci de cărți — câteva lucrări de specialitate la început, urmate de o literatură autentică, născută din experiență, suferință și luciditate. Așadar, cine este, cu adevărat, intelectualul autentic? Cel care moștenește un nume și se lasă purtat de curentul sistemului, sau acela care, înotând împotriva lui, a construit totul prin propriile forțe? În mod ideal, intelectualii ar trebui să se respecte între ei, să se recunoască reciproc după semnele discreției și nobleței spiritului. Dar uneori, trebuie să spui lucrurilor pe nume. Iar în cazul de față, adevărul este simplu: Theodor Paleologu ar face bine să se privească mai atent în oglindă, înainte de a-i numi pe ceilalți „cretini”. Pentru că, în reflexia oglinzii, s-ar putea să descopere nu chipul unui intelectual, ci al unui om protejat, modelat în laboratorul sistemului, convins că rafinamentul poate înlocui autenticitatea. Și atunci, întrebarea devine inevitabilă: unde sunt, de fapt, cretinii despre care vorbește? Afară — sau chiar acolo, în spatele zâmbetului ironic, în fața propriei conștiințe? Poate că „idioți” sunt cei care și-au transformat aroganța într-un fel de carte de vizită și moștenirea unui nume într-un titlu nobil autoînscăunat. Cei care confundă eleganța limbajului cu profunzimea gândului și cred, cu o inocență oarecum naivă, că simpla apropiere de cărți poate suplini lipsa unei opere autentice. În timp ce unii au scris, au zidit și au sângerat pentru o idee, alții au fost așezați comod în fotolii moi, învăluiți de aerul condiționat al autosuficienței intelectuale, predicând morală mulțimii de la o distanță sigură. Aroganța lor miroase a hârtie veche și praf de bibliotecă, iar cuvintele — aceleași lozinci reciclate — nu mai păcălesc pe nimeni. Acești „intelectuali” sunt, uneori, cei mai vulnerabili la propria iluzie a superiorității. Unii își poartă titlurile ca pe niște decorații obținute într-o competiție imaginară, convinși că simpla recunoaștere formală le garantează valoarea. Iar ironia este deplină: atunci când un privilegiat îi numește „cretini” pe ceilalți, nu face, poate, decât să-și descrie fără să știe propria rătăcire în oglinda vanității. A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Adriana Vitan Balint – În Brașov, cartierul Șchei adăpostește lupta de veacuri a neamului românesc pentru identitate națională și pentru credința ortodoxă

/1 Comment/in /by

În Brașov, nu Biserica Neagră trebuie să fie punctul de atracție atunci când vizitați orașul, ci cartierul Șchei, cartierul care adăpostește lupta de veacuri a neamului românesc pentru identitate națională și pentru credința ortodoxă. Chiar în inima cartierului Șchei este Piața Unirii, iar în Piața Unirii este Biserica Sf. Nicolae, atestată documentar prima oară în 1392, ea fiind mult mai veche, centrul spiritual al românilor din zonă, cei care, deși majoritari, erau alungați din cetatea Brașovului in suburbia Șchei, la apusul soarelui, asta zi de zi, secole de-a rândul. La un moment dat, pe la 1500-1600, sașii care se credeau stăpâni și pe ținut și pe oamenii ținutului, care nu le recunoșteau niciun drept românilor, nici măcar dreptul de a aparține unei națiuni (drept regnicolar), le-au băgat românilor în biserică, gândindu-se că așa îi modernizează, bănci de lemn și scaune, astfel incât românii să stea așezați la slujbă, nu în picioare. A doua zi, fără să stea pe gânduri, românii au scos în piață toate scaunele și băncile afară din biserică si le-au dat foc, spunând: „În fața lui Dumnezeu, noi nu stăm pe scaune! În picioare stăm la rugăciune, iar jos ne așezăm doar când mâncăm pâinea noastră, câștigată cu trudă!” Această scenă a rămas în memoria Șcheilor ca un act de demnitate națională și credință ortodoxă, arătând evlavia românilor în fața lui Dumnezeu, pentru că în ortodoxie nu se cuvine să te așezi comod, ca la o judecată lumească, decât daca ești bolnav sau neputincios. Românii nu se așază in biserică nu din mândrie, ci din conștiință și respect pentru sacru. Lecția asta, din păcate, precum și toata tradiția noastră de veacuri din toate bisericile ortodoxe, s-a uitat duminică, atunci când au fost aduse 2500 de scaune ca să stea comod unii care habar nu au despre subtilitățile și simbolistica unei slujbe ortodoxe, pe care numai un român crescut în românism și in dragoste de neam românesc le poate înțelege. În curtea bisericii Sf. Nicolae este, pe lângă prima școală românească, și mormântul lui Nicolae Titulescu, diplomatul român născut la Craiova și decedat la Cannes, care a lăsat cu limbă de moarte să ii fie aduse osemintele pentru odihna veșnică la Brașov, în curtea bisericii românești care reprezintă simbolul luptei de veacuri al unui neam milenar pentru păstrarea intactă a identității naționale si a neatârnării spirituale. A consemnat pentru dumneavoastră Adriana Vitan Balint.