Entries by Patrick Matis

Premiera spectacolului „Luceafărul” are loc la Teatrul Regina Maria din Oradea pe 10 ianuarie 2026

/0 Comments/in , /by

10 Ianuarie 2026 este o zi foarte importantă pentru toți cei care iubim poezia lui Mihai Eminescu. După foarte multe căutări și studii despre poezia „Luceafărul”, studii pe care le-am făcut de-a lungul anilor, pe 10 Ianuarie 2026, la scena Teatrului Regina Maria din Oradea, va avea loc în premiera națională spectacolul „Luceafărul”. Mihai Eminescu, în scurta lui perioadă de viață, a dăruit omenirii o fărâma din creativitatea lui care depășește cu mult nivelul de percepție umană. Luceafărul nu se limitează nici la timp, nici la spațiu, ci ne arată că indiferent cu cât ne depărtăm sau ne apropiem de acel ceva ce ne este interzis, iubirea scoate la iveală că toate-s una și una-s toate.

Dan Puric – Și încă o dată moare ȚARA… (IN MEMORIAM general-maior [rtr.] Radu Theodoru veteran de război)

/0 Comments/in , /by

Și încă o dată moare ȚARA, domnule general Radu Theodoru! Căci pentru noi toți cei care v-am cunoscut, v-am respectat și, mai ales, v-am iubit nemărginit, ați fost ȚARA! Acea țară românească, ce nu dorea nicicum să se dea învinsă! Acea ȚARĂ, care în plin marasm sufletesc, prin glasul dumneavoastră, ne ordona să stăm drepți, cu fața spre ETERNITATEA neamului și cu spatele către istoria cinică, ce ne înconjura și ne lovea din toate părțile. Și de aceea, am să vă port mereu în amintire, așa cum erați, aplecat nu de bătrânețe, ci de suferința nedreptăților care i se făcea acestui neam, dar sufletește, eu vă vedeam mereu DREPT, străbătut fiind de fiorul creștin și tragic al demnitații de-a fi român.   Așa am să vă port eu în inima mea, domnule general! ICOANA NEAMULUI îmbrăcată în haine de soldat! Și văd cu ochii minții că acum ACOLO unde vă duceți, vă va primi cu dragoste și onoruri militare, nu ȚARA aceasta pe care o lăsați însingurată mai mult ca nicicând, ci cea pe care dumneavoastră ați iubit-o și n-ați părăsit-o nicicând! Furtuni cumplite s-au năpustit asupra sufletului ce-l purtați ca un suspin sub tunica dumneavoastră militară, dar eu v-am văzut neclintit, stând drept, mereu cu fața spre CERUL neînvins al acestei patrii însfințite de atâtea suferințe în care credeați infinit și la care simțeam că vă rugați și atunci când călcați cu pas tremurând prin pustia lumii ce ne înconjoară. Așa v-am văzut eu, domnule general, mereu ca o bucată de ICOANĂ ruptă de vitregia istoriei, dar care își caută neabătut CHIPUL întreg. Ca pe o sfântă LUMÂNARE, mergând de una singură, să lumineze cât poate și cum poate biserica îmbeznată și părăsită a neamului românesc de azi.  Și de aceea, văd dincolo de timpul ăsta, domnule general, văd în lumea de ACOLO, spre care ați plecat, cum batalioane întregi de CRUCI sfinte vă vor da onorul! Sunt soldații, domnule general! Lacrimi neșterse de pe obrazul țării! Cei care încă luptă și acum la Mărăști, Mărășești, Oituz, strigând în fața morții: „Pe aici nu se trece!”. Și cei ce au trecut Prutul, făcând din trupurile lor punți către Dumnezeu, ca să pășească Sfânta Basarabie către patria mamă. Așa au murit ei, domnule general, rând pe rând, ca țara aceasta să ÎNVIE și să rămână neatârnată decât de CER! Și poate de aceea, știu de ce ați ales pământul sfânt de la Comana ca să vă fie așternut în ETERNITATE, căci doar acolo și nicăieri în lume, țăranul român a făcut din cămașa de obuz al tunului inamic, CANDELĂ sfântă de biserică! Căci din inima morții a țâșnit mereu ÎNVIEREA din crucea acestui neam răstignit! Și știu și văd cu ochii minții, domnule general, cum prin fața dumneavoastră vor defila regimente și divizii întregi de LUMÂNĂRI veșnic aprinse, pe care nimeni și nimic nu le va putea stinge vreodată! Sunt ei, MARTIRII, domnule general! Sfinții Martiri ai închisorilor comuniste! Ei trec tăcuți, privindu-vă în ochi ca pe o ICOANĂ a recunoștinței lor. E Sfânta Liturghie nesfârșită a neamului, domnule general, ce acum vă dă onorul! Și aud prin zgomotul cumplit al lumii de azi, ceva ce îl sfărâmă, aud cum bate clopotul din Putna, domnule general, ca să vă vadă Sfinții Voievozi ai neamului și să se bucure că ȚARA n-a murit! Și știu că nu e pământ și nici țărână care să vă acopere trupul însfințit de suferințe, domnule general! Căci ETERNITATEA își aruncă departe de ea năframa neagră a UITĂRII în fața celui iubit de Dumnezeu și neam! Și-acum, în ceasul marii despărțiri, vă rog cu inima cutremurată de durere, lăsați lumina lumânării sufletești aprinsă, domnule general, ca să vă pot urma cu neamul după mine! A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric.

Cristian Horgoș – Anul acesta, fără „Remember Nichita Stănescu” (d. 13 decembrie 1983)

/1 Comment/in /by

Muzeul Național al Limbii Române (MNLR) și-a făcut un punct de onoare din a organiza ediții ale „Remember Nichita Stănescu” în anii 2020, 2023 și 2024, pentru a comemora ziua dispariției dintre noi a poetului Nichita Stănescu, 13 decembrie 1983. Anul acesta însă pe site-ul MNLR nu a apărut încă niciun anunț privind organizarea unei ediții actuale a evenimentului comemorativ și nici nu ne-a răspuns încă la întrebarea adresată compartimentului de Relații Publice pe acest subiect. Nichita Stănescu este considerat un poet al nemuririi, o temă centrală în opera sa, deși el însuși a murit la 50 de ani, iar ultimele sale cuvinte, „Respir, respir…”, simbolizează dorința de a continua să trăiască prin poezie, artă și amintirea lăsată, o nemurire poetică și spirituală, nu fizică, fiind un reper al literaturii române contemporane. Nichita Stănescu nu s-a referit, în opera sa, la o nemurire literală, ci la imortalitatea artistului, prin creația sa, care transcende moartea. Astfel, poezia sa explorează adesea ideea de trecere, de timp, dar și de eternitate, făcând din artă un mijloc de a atinge nemurirea. Ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale incontestabile, lui Nichita Stănescu, laureat de patru ori al Premiului Uniunii Scriitorilor din România, i s-a conferit în 1975, la Viena, Premiul Herder și a fost nominalizat o dată și la Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1980. Astfel, în anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis. Anul acesta însă, și Festivalul Internațional de poezie dedicat zilei sale de naștere pare să fi intrat într-un con de umbră, așa cum s-a titrat și în acest articol al Dada TV. Iată cum începe articolul: „Organizatorii Festivalului Internațional de Poezie Nichita Stănescu par să nu fi înțeles nimic din semnalul de alarmă tras anul trecut, când am vorbit despre organizarea discretă, promovarea modestă și distribuția aproape neschimbată. Ne-am fi așteptat să vedem o viziune nouă, capabilă să redea relevanța acestui festival și să-l readucă, în timp, la prestigiul de care s-a bucurat la primele ediții. Din păcate, și anul acesta singurul aspect notabil rămâne contribuția editorială a lui Nicolae Băciuț, autor prolific și editor al publicației <Vatra Veche>, care, cu eforturi personale și resurse proprii, continuă să aducă în atenție opera și personalitatea lui Nichita Stănescu prin volume și ediții speciale. Fără sprijin consistent, dar cu o pasiune incontestabilă, acesta pare să fie unul dintre puținii care mai cred în menirea reală a festivalului. Vorbim despre un festival care, cândva, transforma Ploieștiul într-o veritabilă capitală culturală, dar care a devenit o activitate bifată anual de autoritățile județene, fără entuziasm sau implicare reală. Un eveniment ce ar fi trebuit să fie un omagiu adus lui Nichita Stănescu și o platformă de promovare a valorilor culturale autohtone s-a transformat într-un exercițiu de rutină, la care participă, în mare parte, aceiași invitați în fiecare an. Premiile, cândva râvnite, și-au pierdut orice relevanță.” Nu ne rămâne decât să amintim un articol al MNLR dedicat un „Remember Nichita Stănescu” anterior: https://mnlr.ro/remember-nichita-stanescu-2/. A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș. P.S.: De asemenea, un film despre ediția de anul trecut poate fi urmărit aici:

Dan Diaconu – Cum a profitat China de know how-ul lui Ceaușescu?

/0 Comments/in /by

România nu avea nicio datorie în 1989. După ce Ceaușescu fusese păcălit cu niște credite dubioase, a plătit accelerat 11 mld. $ în șapte ani, economisind astfel vreo 3 mld. $ și, cel mai important, evitând să bage țara în spirala îndatorării. La finalul efortului uriaș, în timpul căruia unii au suferit de foame, România avea zero datorii și, în plus, trebuia să primească o sumă de aproximativ 7 mld. $ din diversele împrumuturi acordate țărilor în curs de dezvoltare. Care-i istoria? Ca orice țăran curios, Ceaușescu își băgase nasul prin toate cotloanele planetei pentru a înțelege cum funcționează lumea. Ajunsese astfel în cercurile cele mai rarefiate ale puterii mondiale, înțelegând deplin care-s pârghiile de putere și cine le manipulează. După ce a înțeles a început să replice modelul. Dorința sa secretă era aceea de „a le fura jucăria” celor care-l păcăliseră, iar jucăria avea un singur nume: creditul. E adevărat, Ceaușescu era deja bătrân când a avut „iluminarea”, dar și suficient de ramolit încât să creadă că pe fundația unei societăți comuniste înțepenite între stalinism și comunismul radical de tip asiatic putea clădi o structură coerentă de putere la nivel mondial. Culmea, în ultima sa perioadă, Ceaușescu își luase ca aliat principal de constituire a unei alternative la FMI o țară tăcută și, culmea, aflată într-o alianță de circumstanță cu SUA. E vorba de China.  Chinezii au fost de acord, dar în scurt timp au venit evenimentele din 1989, când inclusiv ei erau s-o pățească. Pentru a evita dezastrul, au coborât milităria din pod, dând dovadă de o hotărâre teribilă: „cine mișcă mișcă mort!” – a fost mesajul cât se poate de clar dat de conducerea chineză. În paralel însă, structurile cele mai intime ale PCC au intrat în alertă. S-au făcut grupuri de lucru care au pus cap la cap toate informațiile pe care le aveau pentru a înțelege lumea. Și în acel context s-a pus în discuție inclusiv planul pe care-l agreaseră cu defunctul Ceaușescu. Concluzia la care au ajuns a fost una cât se poate de surprinzătoare. Dar până să ajungem la concluzia lor, vom mai face două halte în alte zone ale lumii. Libia lui Gaddafi, dincolo de ceea ce se speculează, era o țară extrem de prosperă. Dacă mă apuc să înșir beneficiile sociale ale țării veți spune că aberez. Pur și simplu nu vă va veni să credeți! Să faci dintr-o bucată de deșert o țară de o asemenea prosperitate e chiar o minune, pe care Gaddafi o reușise. Țara nu doar că nu avea datorii, dar avea un imens fond suveran de investiții, care accelera prosperitatea țării. Ce s-a întâmplat? Pur și simplu, pe nepusă masă, Gaddafi a fost atacat mișelește. A vrut să se refugieze în mijlocul tribului său, dar a fost omorât pe parcurs, iar corpul mutilat a fost expus într-un mall. Unde, semn de mare inteligență, libienii și-au făcut selfie-uri cu el. Totuși, unde greșise? O să înțelegem imediat. Dar înainte, vom mai face o haltă în… Siria. De asemenea, țară prosperă, în care oamenii trăiau armonios, indiferent de religia avută. Țara nu avea nicio datorie, se dezvolta, iar cetățenii beneficiau de un sistem social extrem de bine pus la punct. Având în vedere că Al Assad era medic, se investise enorm în sistemul medical, care era unul dintre cele mai performante din zonă. În afara meciurilor cu Israelul – care anexase în sfidarea reglementărilor internaționale Înălțimile Golan – Al Assad era prieten cu toate statele arabe. În plus, a încercat să se apropie de SUA pentru a fi lăsat în pace, apelând la băsescu. Partea proastă a fost că băsescu era un papagal care avea relațiile cu SUA prin intermediul Ambasadei din România, astfel încât tentativa sa s-a pierdut între cablograme. Ceea ce a urmat știți: un război radical, în care „statele surori” au complotat cu Israelul și SUA pentru a-l elimina. În final, Al Assad și familia au fost nevoiți să se refugieze în Rusia. Ce a urmat în țările respective este, de asemenea, de studiat deoarece formează un pattern pe care-l cunoaștem: sărăcia! În Libia un război intern surd face ca hălci din țară să fie deținute de diverși indivizi care, în realitate, sun proxy-uri ale unor puteri externe. Populația e sărăcită, iar petrolul este jefuit de companiile occidentale prezentate ca „investitori strategici”. Ce fac companiile străine? Absolut nimic. Sau, mai bine spus în termenii lor, asigură petrolului libian accesul la piață. Adică Libia îl extrage și-l plasează acestor companii care-l vând, păstrându-și grosul profitului. Libienii abia își acoperă costurile, iar când echipamentele le crapă, le înlocuiesc cu unele scumpe, occidentale, pe care le iau prin intermediul creditelor garantate cu petrolul din subteran. Marfă, nu-i așa? În Siria e și mai tragic. Nordul țării e cucerit de Turcia, câmpurile petroliere sunt „sub protecția” SUA, adică americanii fură de acolo în nesimțire, fără să dea nimic Siriei. Asta în timp ce țara e condusă de un terorist care a lăsat costumația tradițională și și-a pus un costum occidental pe el. Culmea, a ajuns să se laude că a electrificat țara. În fapt nu a făcut altceva decât să refacă infrastructura pe care tot el o bombardase. Iar de refăcut a refăcut-o prin intermediul unor credite occidentale care au dus prețul energiei electrice la valori absolut imposibile. Sărăcia este constanta universală a Siriei. În plus femeile sunt violate de teroriștii care acum reprezintă statul, iar bărbații care nu sunt „în linie” dispar în timpul nopții, înfundând pușcăriile mai mult sau mai puțin oficiale.  Dar în România nu e așa, veți spune. Într-adevăr, nu e așa întrucât România a fost rezilientă. În ce sens? Veți înțelege imediat. Spre deosebire de țările anterior menționate, România avea de primit bani din afară, avea o industrie integrată și o populație relativ tânără în 1989. Astfel încât, pentru a destabiliza țara a fost nevoie de timp. Imaginați-vă că doar jefuirea datoriilor pe care le avea de încasat Ceaușescu a durat până până la planul de „reconstrucție” a Irakului. Astfel, de la datoriile

Povestea celor aproximativ 100 de tone de aur pe care România le-a trimis în Rusia pentru „păstrare sigură”

/0 Comments/in , /by

Povestea celor aproximativ 100 de tone de aur pe care România le-a trimis în Rusia pentru „păstrare sigură”, dar care nu s-au mai întors niciodată, rămâne unul dintre cele mai controversate episoade din istoria noastră modernă. Nu este doar un conflict diplomatic, ci un caz unic: o țară își predă bunurile unui aliat, în baza unor documente oficiale, iar aliatul — după schimbarea regimului — păstrează totul. În toamna anului 1916, România se afla într-o situație militară critică în Primul Război Mondial. Trupele germane și austro-ungare avansaseră în Oltenia și Muntenia, iar Bucureștiul era amenințat. Guvernul, Casa Regală și instituțiile statului s-au retras la Iași, convinse că teritoriul românesc ar putea fi ocupat complet. Pentru a proteja averea națională, s-a luat decizia trimiterii tezaurului în Rusia Țaristă, considerată atunci un aliat de încredere, sprijinit de Marea Britanie și Franța. Primul transport a plecat în decembrie 1916, din gara Iași: 17 vagoane încărcate cu 1.738 de casete pline de lingouri și monede de aur — napoleoni, lire sterline, coroane austriece. Totul a fost inventariat cu precizie. Reprezentanții Băncii Naționale a României și ai Băncii de Stat a Rusiei au semnat 3 exemplare ale protocolului prin care aurul era declarat „sub garanția guvernului imperial rus”. Valoarea totală era de 314.500.000 lei aur. În iulie 1917, pe fondul intensificării conflictelor, România a trimis al doilea transport. De data aceasta, trenul avea 24 de vagoane și conținea nu doar rezervele de aur ale BNR, ci și o parte importantă a patrimoniului cultural românesc: arhive ale Academiei Române, picturi de Grigorescu, Aman și Luchian, documente domnești cu vechime de secole, manuscrise, odoare mănăstirești, bijuteriile Reginei Maria și economiile cetățenilor depuse la Casa de Economii. În octombrie 1917, bolșevicii au preluat puterea în Rusia. Relațiile cu România s-au deteriorat rapid, mai ales după intrarea armatei române în Basarabia. În ianuarie 1918, Lev Troțki a rupt relațiile diplomatice cu România și a anunțat că tezaurul românesc devine „intangibil”, confiscându-l în numele noului guvern revoluționar. De-a lungul secolului XX, România a primit înapoi doar o mică parte: În 1935, URSS a restituit aproximativ 1.443 de lăzi cu documente și arhive, fără aur. În 1956, Hrușciov a înapoiat câteva bunuri culturale, printre care tezaurul de la Pietroasele și mai multe opere de artă. Însă componenta esențială — cele 93,4 tone de aur ale Băncii Naționale — nu a fost returnată niciodată. Rusia a invocat pe rând datorii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pierderi provocate de evenimentele revoluționare sau imposibilitatea localizării tezaurului. Cu toate acestea, protocoalele semnate în 1916 și 1917 rămân documente juridice valide, constituind dovada unei creanțe istorice de miliarde de euro.

Cartografii Sonore: Noise Linguistix vine la Muzeul Hărților vineri, pe 12 decembrie 2025

/0 Comments/in , /by

UCIMR – Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România împreună cu Muzeul Hărților vă invită la un nou recital din cadrul stagiunii „Cartografii Sonore”: grupul bulgar de jazz, Noise Linguistix, vineri, 12 decembrie, orele 18:00. Bilete: https://eventbook.ro/music/bilete-concert-cartografii-sonore-recital-noise-linguistix. Lucrarea serii: Harta Dunării, N. Visscher, Amsterdam, cca. 1680 Această hartă de mari dimensiuni a fost publicată de N. Visscher la finalul secolului al XVII-lea și ne prezintă cursul fluviului, considerat pe atunci cel mai mare din Europa, în integralitatea sa, de la izvoare până la vărsare și cu regiunile pe care le traversează. Lucrarea impresionează prin decorația bogată, cu scene alegorice cu mesaje puternice și prin bogăția informațiilor pe care le oferă. În acest fel, este subliniată importanța Dunării pe multiple planuri: geografic, politic, cultural etc. Noise Linguistix Mihail Ivanov – basist, compozitor Alexander Logozarov – chitarist, compozitor Kristijan Krajnčan – baterist și violoncelist Steve Hamilton – pianist Noise Linguistix este o inițiativă artistică a basistului și compozitorului bulgar Mihail Ivanov (Nikolov-Ivanovic Undectet, Blazin’ Quartet, Bodurov Trio, Jazzta Prasta Trio, Antony Donchev, Hristo Yotsov, Liz Wright, Mario Forte, Rambo Amadeus). Nucleul proiectului este alcătuit din chitaristul și compozitorul bulgar Alexander Logozarov și Mihail Ivanov. După lansarea de succes a albumului lor de debut, „Scattered Vibrations” (2021, Optomusic) și colaborările cu muzicieni precum Steve Hamilton, Hristo Yotsov, Rossen Zahariev, pentru al doilea album, intitulat „Tissue of Trust”, cei doi muzicieni se alătură uneia dintre cele mai creative personalități de pe scena muzicală europeană: bateristul, violoncelistul, compozitorul și cineastul sloven Kristijan Krajnčan, cunoscut și ca „Drumming Cellist”. El a cântat în unele dintre cele mai importante săli și festivaluri din lume, este câștigător al numeroaselor premii pentru muzică și artă în Europa și a fost semifinalist al prestigiosului concurs „Thelonious Monk” pentru percuție, la Washington D.C. (S.U.A., în 2012). „Tissue of Trust” îmbină intimitatea jazzului de cameră cu o explorare ritmică îndrăzneață — se simte o fundație bazată pe interacțiunea strânsă dintre bas și chitară, extinsă ulterior prin violoncel și percuție. Muzica are adesea o bogăție texturală: linii delicate de chitară și un bas cald susțin explozii bruște de energie percuționistă sau timbre de violoncel care trec de la liric la impetuos. Fragmente melodice apar și dispar, lăsând spațiu pentru improvizație și pentru tăcere; sentimentul de încredere sugerat de titlu se reflectă în interacțiunea impecabilă dintre muzicieni. Semnătura unică a lui Kristijan, indiferent de instrumentul la care cântă, aduce o dimensiune cu totul diferită sunetului acestui ansamblu. Liric, melodic, exploziv, liber – sunt doar câteva cuvinte simple care pot descrie această colaborare incitantă. Cariera extraordinarului pianist Steve Hamilton se întinde pe mai bine de trei decenii, timp în care a cântat alături de artiști legendari precum Freddie Hubbard, Pee Wee Ellis, Billy Cobham, Ray Charles, Gary Burton, ca să numim doar câțiva. Despre Muzeul Hărților  Muzeul Hărților din București se numără printre puținele instituții culturale cu acest specific din lume. Muzeul deține o colecție de lucrări realizate în perioada secolelor XVI – XX, hărți vechi și gravuri ce reprezintă în principal provinciile românești, țări și regiuni europene, precum și hărți astronomice și planuri de oraș. Muzeul își propune ca, prin grija pentru patrimoniu și interpretarea lui, prin activități destinate specialiștilor și comunității, să devină o instituție relevantă pentru public și pentru cultură, promovând cercetarea, interactivitatea, educația pe tot parcursul vieții, dialogul și angajarea creativă. Muzeul organizează expoziții temporare, ateliere, conferințe, concerte și diverse alte evenimente, pentru  un public variat, amator de experiențe culturale de calitate. Despre Asociația UCIMR Fondată în 1995 de violistul Ștefan Gheorghiu, Asociația UCIMR – Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România – este o organizație nonprofit de utilitate publică, cu o experiență de aproape trei decenii în dezvoltarea proiectelor culturale din România. În ultimii zece ani, UCIMR a produs peste 1.000 de concerte și evenimente muzicale, 20 de festivaluri și a adunat zeci de mii de spectatori. În total, UCIMR a dezvoltat peste 400 de proiecte și programe – festivaluri, stagiuni, rezidențe artistice și programe educative – printre care ICon Arts Transilvania, Oportunități La Tine Acasă și The Jazz Cave Festival, repere în peisajul cultural actual. Activitatea asociației se distinge prin deschidere internațională, interdisciplinaritate și susținerea excelenței artistice. 

LECȚIA DE ISTORIE: 5 decembrie 1918 – Masacrul de la Târgu Lăpuș

/0 Comments/in , /by

Lăpușenii și cei din satele zonei, îmbrăcați în haine de sărbătoare, s-au adunat în Piața centrală a orașului, unde era convocată o mare Adunare Populară, să asculte mesajul venit de la Marea Adunare de la Alba Iulia. Domnea o atmosferă de sărbătoare și veselie. În timp ce oamenii se adunau în piață, se ținea ședință în școala confesională românească. Erau prezenți mai toți delegații la Alba Iulia. Participanții la adunare au fost mitraliați de soldații unguri din detașamentul 39 Debrețin, din turla bisericii reformate din apropiere. Au fost 69 de morți și 140 au fost răniți. Se povestește și că alte câteva zeci de persoane au fost salvate pentru că s-au refugiat în casa primarului maghiar, aflată în apropierea locului tragediei. Mitralierele au tras, fiind manevrate de militarii unguri, şi în urma lor au rămas 69 de morţi şi numeroşi răniţi. A fost o faptă abominabilă a armatei maghiare care se retrăgea din Transilvania şi o formă de manifestare a dorinţei de răzbunare din pricină că Ungaria pierdea un teritoriu (Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureşul) locuit în majoritate de către români. Victimele căzute sub tirul mitralierelor sunt (de fapt) martirii Ţării Lăpuşului şi se constituie în preţul plătit în vieţi omeneşti de către lăpuşeni pentru înfăptuirea Marii Uniri.Un text în care au fost imortalizate acele evenimente stă mărturie spre aducere aminte. Textul este incredibil, greu de digerat şi face parte din istoria neştiută a acelor zile. „În urma acestui sângeros eveniment au venit din Dej două comisii: română şi maghiară, pentru a stabili cine au fost instigatorii şi cine a tras primul glonţ. În urma cercetărilor s-a stabilit că ungurii au fost vinovaţii. Principalii vinovaţi în vărsarea de sânge din 5 decembrie 1918 la Tg. Lăpuş, printre care Moldovan Ioska – comandantul gărzii maghiare – au fost prinşi, legaţi şi duşi înapoia unei căruţe până la Dej. Nici unul din ei n-a fost osândit la moarte sau la temniţă grea, ci la foarte scurt timp au fost eliberaţi. Moldovan Ioska a murit abia în 1963, la Dej, bucurându-se de plină libertate şi egalitate în drepturi, alături de cei pe care i-a chinuit. Ca şi el s-au bucurat şi Demuth Ianos, Cocheş, care de asemenea au murit de curând – cât şi alţi participanţi la masacrul românilor şi care poate mai sunt în viaţă”. În acest timp de puternice frământări, armata română se afla staţionată la linia de marcaj – Bistriţa. Locotenentul Latiş Vasile a părăsit cuibul din Preluca şi a plecat la Dej, unde a alcătuit un memoriu către regele românilor Memoriul era scris în creion şi oglindea situaţia gravă a românilor din plasa Lăpuş şi cerea ca armata română să vină şi să elibereze pe locuitorii lăpuşeni. Memoriul a fost luat imediat aşa cum era, de către deputatul Frâncu şi dus personal regelui. Se spune că, apoi, s-a ordonat armatei române trecerea liniei de marcaj şi eliberarea restului din Ardeal.Peste tot pe unde ajungea armata română se încingeau hore şi răsunau chiote de bucurie fără de margini. De asemenea, se mai spune că grupul militar maghiar, care a lăsat atâta jale în urma lui, a fost surprins de armata română trecând dinspre Băiuţ spre Cavnic şi făcut prizonier. Evenimentul a trecut, dar au rămas amintirile săpate adânc în inimile urmaşilor şi pe piatra monumentului închinat eroilor din cinci decembrie 1918, monument ce zace aruncat de mâini duşmănoase lângă biserica română din Piaţa Eroilor. Rănile s-au vindecat, dar au rămas cicatricele şi, socot că au preţuire a luptei pentru unirea Transilvaniei cu România a eroilor din cinci decembrie 1918, că ar fi bine să se restaureze monumentul doborât din Tg. Lăpuş. Pe faţadele monumentului stau scrise cu litere aurite numele mai multor eroi căzuţi (douăzeci şi unul plus unul care a căzut atunci numai rănit – avocatul Titus Ciortea – plus trei eroi care au căzut lângă Arad şi pe Tisa în lupta împotriva fanaticilor nazişti şi hortişti din cel de-al doilea război mondial – fraţii Sever şi Iuliu Sălniceanu şi soldatul Trofin Cupşa – cât şi Roman Dromereţchi, care se zice că a fost împuşcat în Băiuţ la retragerea trupelor hortyste). Sub aceste nume este scris: „ACEST MONUMENT A FOST RIDICAT ÎN ANUL 1936. ÎN ANUL DE DOLIU 1940 A FOST DĂRÂMAT. S-A RECLĂDIT ÎN ANUL 1946 ÎN AMINTIREA EROILOR CĂZUŢI PENTRU REÎNTREGIREA NEAMULUI”. Demolarea din 1940 a acestui monument a fost făcută din ordinul autorităţilor maghiare, după declaraţia preotului Nechita Nicolae, azi pensionar – de către ungurii localnici. Printre ei se afla şi pantofarul Iuras. Demolarea s-a făcut într-o noapte. Monumentul astfel dărâmat a fost dus şi păstrat la biserica română prin grija preotului Nechita Nicolae, iar după al doilea război mondial a fost din nou reclădit. Cu toate acestea, în anul 1949 (an nesigur) monumentul a fost dărâmat pentru a doua oară.Tot pensionarul Nechita Nicolae povesteşte următorul episod: „Când delegaţii lăpuşeni pentru Alba-Iulia au ajuns în gara din Teiuş, au văzut un grup de români care veneau spre tren încolonaţi frumos, cu un drapel tricolor, în frunte cu un preot îmbrăcat în odăjdii. Ei voiau să meargă la Alba-Iulia. Deodată, un grup de unguri organizat s-a repezit spre coloana română şi a început a bate românii. Le-a luat drapelul. Văzând această încăierare, preotul Filip Ioan – un om cât un munte şi care făcea parte din delegaţia lăpuşenilor – a sărit din tren şi a mers în sprijinul românilor. A reuşit să smulgă drapelul tricolor căzut în mâna ungurilor şi lupta din răsputeri să se apere. Cu toată rezistenţa lui a fost înfrânt de unguri şi torturat grosolan. Încăierarea a fost observată de nişte soldaţi germani ce se aflau în retragere într-un tren şi care l-au scos pe Filip din mâna ungurilor. În urma acestei bătăi, preotul Filip n-a putut umbla un an de zile şi n-a putut vorbi corect mai multă vreme. El a murit în Libotin, acum câţiva ani, în satul lui natal.”

Zoe Dantes – Există o pasăre care nu moare niciodată cu adevărat. Se numește România

/0 Comments/in /by

Când flăcările o cuprind, când cenușa îi acoperă aripile frânte, când lumea crede că a pierit pentru totdeauna, atunci, exact atunci, în tăcerea aceea mormântală, încep să se audă bătăi de inimă sub scrumul mirosind a tămâie și smirnă. O inimă mică, încăpățânată, imposibil de ucis. O inimă care știe că a mai murit de o sută de ori și tot de o sută de ori a înviat. Prima oară când a ars a fost în anul 271, când Aurelian a tras poarta Imperiului și a lăsat-o singură în fața hoardelor. Atunci pasărea a ars până la os, dar din cenușa aceea s-a născut graiul nostru cel dulce și sfios, care a supraviețuit vorbind în șoaptă prin păduri timp de o mie de ani. Și încă ne mai povestește cum „sara (coboară) pe deal” cântată de Madrigal ca o rugăciune. Numită Eminescu. A ars a doua oară sub turci, sub unguri, sub ruși, sub nemți, sub toți cei care au crezut că pot să-i smulgă sufletul cu sabia sau cu hârtia. De fiecare dată când părea că ultima suflare i se stinge, din cenușă răsărea un copil care nu știa să citească, dar știa pe de rost „Dacia vreamea” și probabil în visele lui dansează deja cu lupii. Sau un țăran care nu avea pământ, dar avea în buzunar un steag cusut de maica lui, din cămașa de înmormântare a tatălui. A ars în 1918 la Alba Iulia, dar nu de durere, ci de o bucurie prea mare. Atunci a ars ca să se nască România Mare, și flăcările acelea au fost atât de luminoase încât au orbit Europa pentru o clipă. A ars iar în 1940, când i-au rupt bucăți din trup ca niște câini flămânzi. A ars în gulagurile Siberiei și în temnițele de la Aiud și Pitești, dar a rămas cu sufletul întreg și sacrificiul celor întemnițați pentru Hristos. Duhovnicii și elitele neamului, care din bărbile lor albe au făcut scară către Cer pentru noi toți. A ars în decembrie 1989, când sângele tinerilor a stins flăcările securiste și a aprins, în același timp, un foc nou, mai curat. Când vocile lor strigau ca un imn dimpreună: „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!”. Au murit ei, ca să trăiască ea veșnic. Precum eroii autentici! Fără nume! Și acum, în 2025, mulți spun că arde iar. Că e obosită. Că e învinsă. Că s-a predat. Că aripile îi sunt frânte de trădare, de vânzare, de plecări, de uitare. Dar eu aud altceva. Aud cum sub cenușa aparentă începe să trosnească ceva. Aud cum oasele vechi ale dacilor se ridică și se îmbracă iar în carne și foc. Aud cum de la Putna, glasul de clopot al lui Vodă Ștefan strigă că „România e copiilor, copiilor noștri”. Nu e a voastră, a celor vremelnici. Aud cum glasul lui Eminescu răsună în pieptul unui copil din diaspora care nu vorbește bine românește, dar plânge când aude „Doina”. Pentru că înțelege dincolo de grai. Doar cu sufletul! Aud cum Maica Domnului de la Nicula plânge de bucurie, pentru că simte că pasărea își deschide iar ochii; și își întinde Sfântul Acoperământ peste ea. Ca să aibă vreme să-i crească aripi. Din nou! Renașterea aceasta nu va veni cu trâmbițe și cu paradă. Va veni în liniște, ca o mamă care intră în camera copilului adormit și îi pune pătura pe umeri. Va veni când un tânăr plecat de 15 ani se va întoarce acasă și va săruta pământul, fără să știe de ce plânge. Pentru că România „n-o muritu, numa’ un pic s-o hodinitu”, odihnă în care a construit poduri între sufletul ei de aici și sufletul ei din afară. Poduri între suflete de români, ca să-i fie aripi. Două! Ale aceeași păsări numită România! Va veni când o fată din Maramureș va coase un tricolor și îl va duce în piept la Paris sau la Roma, și străinii vor întreba mirați: „De ce plângi când cânți imnul tău?”. Și raspunsul va veni simplu: „Nu-l cânt eu. Îl cântă strămoșii! Eu doar îl simt”. Va veni când ultimul țăran, care mai știe pricesnele va muri, dar înainte de a muri va învăța un copil de la bloc să cânte „Hristos a înviat” cu lacrimi în ochi. Pasărea Phoenix nu moare. Se lasă doar răstignită în piroane. Se preface doar că moare ca să poată învia mai frumoasă. Și România nu moare. Se preface doar că doare, se preface că uită, se preface că pleacă, cu biserica și icoanele în bagaje, ca să poată să se întoarcă într-o zi mai puternică, mai curată, mai sfântă. Câteodată pleacă și plecată rămâne ani de zile ca să ridice altare printre straini și să-i învețe să facă și ei cruce pe pită înainte să o rupă și să o împartă în numele lui Hristos. Lângă un pahar de vin roșu, precum o cuminecătură, ca mărturie a Învierii. Cu iubire! Într-o zi, nu știu când, poate mâine…, va răsări din propria-i cenușă o Românie pe care nici noi nu o vom recunoaște de cât de frumoasă va fi. O Românie în care copiii vor vorbi iar românește fără să li se pară că e „învechit”. O Românie în care bătrânii nu vor mai muri singuri, uitați de toți și ținuți minte doar de Domnul. O Românie în care pământul va fi iar sfânt, iar nu de vânzare. Până atunci, să-i dăm foc noi înșine, cu dragoste. Să ardem tot ce e putred în noi. Să ardem indiferența, trădarea, frica. Să rămânem doar cenușă curată, ca să poată Phoenixul să-și întindă aripile. Din nou! Pentru că ea nu moare. Ea doar așteaptă să ne facem și noi demni de învierea ei. La mulți ani, Pasăre Phoenix cu nume de România. Arde-ne, curăță-ne, ridică-ne. Și când vei renaște, să te recunoaștem după lacrimile de bucurie din ochii noștri. Căci noi suntem cenușa ta. Iar tu ești focul nostru care nu se stinge niciodată. Tu, Românie, rămâi pentru noi toți peste veacuri ca o rugăciune scrisă cu

Mihai Eminescu – Fântâna Blanduziei (Critica civilizațiunii contemporane)

/0 Comments/in , /by

Articol scris de Mihai Eminescu pe 4 decembrie 1888, în noua gazetă „Fântana Blanduziei”, într-o perioadă când detractorii de rit vechi (Pleșu) și nou (CTP) ai marelui român și ziarist susțin că acesta era… nebun. Articolul „nebunului” de Eminescu (titlul dintre paranteze aparține redacției Revista România Culturală): În sânul națiunilor civilizate există foarte mulți cari cred că organizația socială și cea politică nu e conformă cu preceptele unei rațiuni normale, nici cu rezultatele date de științele experimentale, fizice și naturale, și că o asemenea situațiune nu poate fi continuată în mod stăruitor și consecvent în direcțiunea apucată. Cu toate că învățătura și civilizațiunea se răspândesc aproape în toate țările europene și transatlantice, că descoperiri nouă pe terenul industrial sporesc condițiunile bunului trai, omenirea e mai nemulțumită decât orișicând. Dacă ne vom uita în Germania, stat de o importanță politică ridicată în linia întâia, vom observa că nici legile excepționale, nici puterea discreționară a organelor polițienești, nici chiar starea de asediu, nu pot suprima cu desăvârșire acea mișcare care roade din temelie stâlpii edificiului social. Afară de aceea un rău ascuns, care nu se poate explica cu toată lămurirea cerută, împinge mii și iar mii de indivizi să-și părăsească patria și să treacă valurile mării, un fel de hemoragie a corpului național ce se împotrivește oricărei încercări de vindecare. În Rusia administrația a pierdut sentimentul solidarității publice, funcționarii nu gândesc nici la interesele țării, nici la ale poporului, ci numai la ale lor proprii; toate mijloacele sunt bune pentru ei: chiar venalitatea și traficarea dreptății. Oamenii învățați caută o armă desperată în nihilism. Oamenii de stat recurg la leacuri stranii: unul vede binele în introducerea regimului parlamentar, altul, neavând nădejde decât în asiatism, reclamă întărirea despotismului ereditar; un altul crede cu stăruință în eficacitatea unui tratament derivativ și propagă războiul în contra Germaniei, Austriei, Turciei, în contra tuturor dacă trebuie. Și, pe când se discută asemenea remedii, militarismul și mizeria cresc. În Franța oratori populari cer împărțirea bunurilor. Clasa a patra se pregătește a pune mâna pe puterea statului și a alunga din funcții și sinecure burghezia, care, de la 1789, singură deține puterea. Vechile partizi vor să reziste, dar fără speranță și fără unitate, prin comploturi clericale, monarhice și militare. În Italia mizeria agrară e mare, salahorii lanurilor de orez din Lombardia și din singurătățile mlăștinoase ale Romagnei, decimați de friguri și de pelagră, emigrează în stoluri, iar, dacă rămân în țara lor, vând pentru cincizeci de bani pe zi munca lor. În Anglia s-ar părea la întâia vedere că soliditatea e mai mare. Dar, privită mai de aproape, se va vedea că singuranța edificiului social e din ce în ce mai compromisă. E adevărat că biserica, aristocrația de naștere și plutocrația sunt organizate în mod puternic și au o idee exactă de interesele lor. Burghezia se pleacă sub legile scrise și nescrise; se preface cu fățărnicie c-ar fi evlavioasă și se-nchină la titluri, jură că nu e convenabil decât ceea ce satisface pe cei zece mii de aristocrați și afirmă că e vulgar de a contraria privilegiile lor. Dar muncitorul și fermierul rămân în afară de această conjurație ipocrită; aceștia înființează societăți de liberi – cugetători și de republicani, arată pumnii regalității și aristocrației și, cine știe a citi în ochii proletarului englez, vede că furtuna va fi amenințătoare. Cât despre Irlanda, mișcările sângeroase întâmplate acolo sunt cunoscute. În Austria sau Austro-Ungaria zeci de naționalități se luptă unele cu altele și caută a-și face reciproc răul cel mai mare posibil, în fiece provincie, adesea în fiece sat, majoritățile chiar relative caută a nimici minoritățile; acestea, neputând rezista, se prefac a se supune, dar cu turbarea în inimă și dorind chiar destrucțiunea Imperiului ca mijloc unic pentru a ieși dintr-o situațiune nesuferită. În sfârșit, toate țările, puternice sau slabe, au câte-o plagă nevindecată și cred a afla, dacă nu scăparea, cel puțin ușurare, sacrificând miliarde în fiece an militarismului, cu o spaimă ș-o anxietate care crește din ce în ce. Lupta între guverne și popoare, mânia partidelor politice una în contra alteia, frământarea diferitelor clase sociale e fără îndoială forma unei boale generale a epocii. Ea se află în toate țările, deși în fiecare are un alt nume. Dar o formă și mai gravă a acestei boale e cea sufletească, e nemulțumirea adâncă și melancolia, independente de legături naționale sau de altele, neprivind granițele politice și situațiunea socială, și cari umplu cu toate astea sufletul oricărui om care e la nivelul civilizației contemporane. Fiecine simte un fel de iritare, pe care o atribuie la mii de cauze accidentale, mai totdauna eronate dacă nu caută justificarea ei cu ajutorul analizei. El e împins a critica cu asprime dacă nu condamnă toate manifestațiile vieții sociale. Unii numesc acest rău nervozitate, alții pesimism, alții scepticism. Dar, oricât numirile și designațiunea ar varia, ele acopăr totuși unul și același rău. Din nefericire neajunsurile politice și economice ale statelor europene n-au rămas fără o înrâurire determinantă asupra artelor și literaturei. Astfel, ca un fel de adăpost împotriva realității s-a născut în Germania romantismul, care descria veacul de mijloc cu colori atât de strălucite precum desigur în realitate nu le-a putut avea, și tot pentru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea ca orice altă stare de lucruri trebuie să fie mai bună decât cea existentă, s-a născut școala romantică în Franța, fiică a școalei romantice germane și a disprețului byronian pentru lume. În timpul din urmă apoi francezii, în literatură și în arte, au admis un sistem, numit naturalist, care circumscrie terenul artelor în prezent și la realitate, respinge întoarcerea trecutului și orice aspirație spre viitor, spre un ideal mai bun. Dar și naturalismul reprezintă poate tablouri de fericire și părțile frumoase ale vieții? Nu. C-un exclusivism care i se impută, el se leagă numai de părțile cele mai urâte și mai lipsite de mângâiere ale civilizației, se silește a arăta pretutindenea corupția, suferința, lipsa consistenței morale omul murind într-o societate în agonie. Cât despre arta modernă, chiar dacă nu se poate opri

Stele ale operei se alătură tenorului ŞTEFAN von KORCH în concertul „Christmas Extravaganza” pe 17 Decembrie 2025 la Sala Dalles

/0 Comments/in , /by

Eleganţa muzicii clasice, duioasele colinde româneşti şi clinchetul zurgălăilor din cântecele de preturtindeni vor învălui Sala Dalles pe 17 decembrie: stele ale operei şi operetei se alătură tenorului ŞTEFAN von KORCH în concertul „Christmas Extravaganza”. Împreună cu solistul gazdă al seriei Musical Extravaganza, tenorul Ştefan von Korch, sopranele Oana Maria Şerban şi Daniela Bucşan, tenorul Andrei Mihalcea, baritonii Fang Shuang şi Lucian Petrean şi pianiştii Alexandru Burcă şi Marius Groza sunt cei care vor transforma seara într-o feeriei de sărbători, cu muzică de sezon de pe toate meridianele.   Tenorul Ştefan von Korch, amfitrionul Musical Extravaganza spune: „Vă invităm în această periodă atât de plină de semnificaţii, într-un ocol muzical al Pământului, cu piese de sezon binecunoscute, din ţară şi din jurul lumii. Se vor cânta colinde şi cântece de iarnă pe care cu toţii sunteţi invitaţi să le primiţi în suflet, sau să le fredonaţi împreună cu noi, în evenimentul în care celebrăm cea mai importantă sărbătoare a Creştinătăţii şi vă mulţumim  pentru toate serile Musical Extravaganza în care am fost împreună în acest an.” Concertul Christmas Extravaganza este evenimentul ce încununează poveştile pe portativ scrise de-a lungul anului 2025 la Sala Dalles, de tenorul Ştefan von Korch şi invitaţii săi, în seri tematice ce crează o punte între universul  bogatul  al operei, cel spumos al operetei şi publicul de toate vârstele. Biletele se găsesc pe Ticketstore.ro, Biletlateatru.ro, Startickets.ro şi DynamicTicket.ro şi la Sala Dalles.