Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a șasea. La Conferința de Pace de la Paris (1919), problema atribuirii Basarabiei a constituit un element de dificultate sporită datorită faptului că această provincie, spre deosebire de Transilvania, Bucovina și Banat, nu aparținuse unui stat inamic al învingătorilor în război. De aceea, după cum am mai arătat, Marile Puteri au tratat problema Basarabiei în funcție de interesele proprii. La 12 ianuarie 1919 s-a decis ca Rusia să nu fie acceptată ca parte a Conferinței Păcii. În cadrul Conferinței Păcii au fost aduse în discuție argumentele de natură istorică și marile puteri au susținut alipirea întregii Basarabia la România. Cu acest prilej, George Clemenceau a spus: „S-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ținem cont și faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”. Delegația SUA, avându-l în frunte pe președintele Woodrow Wilson, a susținut că: „se recomandă ca întreaga Basarabia să fie alipită statului român. Basarabia a aparținut în trecut României și este predominant românească după caracterul ei etnic”. La 19 februarie 1919, ministerul britanic de Externe transmitea la Paris propunerea ca: „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”. Britanicii au argumentat că Basarabia a fost până la 1812 parte componentă a Moldovei, iar Sfatul Țării s-a pronunțat categoric pentru unirea Basarabiei cu România. Succesul diplomatic al României părea unul total, dar el continua să fie subminat, dosarul chestiunii basarabene nu avea finalitate juridică și, curând, lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. SUA și Marea Britanie și-au suspendat relațiile cu Rusia Sovietică, dar erau preocupate de a păstra punți de legătură cu această mare putere, care nu putea fi ignorată, în perspectivă istorică. Apoi, în fruntea Rusiei Sovietice se aflau evrei colaboratori ai magnaților bancheri de pe Wall Street și de la Londra: Lenin, Troțky, Zinoviev & Co. Prim-ministrul Marii Britanii, David Lloyd George, evreu, urmărea să restabilească relațiile cu această țară condusă acum tot de evrei. Prin legăturile cu Rusia Sovietică, David Lloyd George vedea o perspectivă de refacere economică a țării sale, care era secătuită din cauza efortului de război. Marile companii britanice se visau stăpâne pe bogății ale Rusiei. El a afirmat că pacea mondială nu poate fi durabilă cât timp cei 150 de milioane de locuitori ai Rusiei vor fi în confuzie și în haos. Când evoluția politică privitoare la aspirațiile românești de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România era una favorabilă, a intervenit campania militară românească din Ungaria, împotriva regimului judeo-bolșevic al lui Bella Kuhn, care nu a fost văzută cu ochi buni de evreimea internațională și în consecință o parte din susținerea internațională a României a fost pusă sub semnul întrebării. La aceste dificultăți s-au adăugat și presiunile anti-românești făcute la Paris de refugiați din Basarabia, de alte etnii, mai ales evrei, care învederau conferinței păcii presupuse abuzuri care ar fi fost săvârșite de „oligarhia română”.1 Concomitent cu presiunile anti-românești făcute de evrei la Paris, președintele Statelor Unite a ținut un important discurs în care a evidențiat drepturile naționale ale tuturor popoarelor europene, omițând să menționeze drepturile naționale ale românilor. Acest fapt a supărat și îngrijorat peste măsură Casa Regală și Guvernul României. Take Ionescu a atribuit semnificativa tăcere a lui Wodroow Wilson acțiunii cercurilor evreiești din SUA, influențate de coreligionarii lor din spațiul românesc.2 Întrucât în acel timp era în toi intervenția militară împotriva Rusiei Sovietice, întreprinsă de SUA, Marea Britanie, Franța, Japonia și Polonia, învingătorii în primul război mondial sperau să poată instaura un guvern marionetă în Rusia. Acest lucru a facilitat decizia constituirii grupului intitulat „Conferința Politică Rusă”, având menirea să apere interesele acestei țări. La 22 ianuarie 1919, președintele Woodrow Wilson a citit documentul intitulat „Declarația către grupările politice ruse”, prin care făcea un apel la toate grupările din întreaga Rusie să-și trimită reprezentanți la o conferință în Insula Prinkipo, conferință la care au fost invitate zece state care să discute și să decidă problemele teritoriale ale Rusiei, inclusiv problema Basarabiei. La 27 ianuarie 1919, în cadrul lucrărilor Conferinței Păcii, George Clemenceau a dat citire unei scrisori a prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu, prin care acesta declina participarea României la această conferință, argumentând cu faptul că Basarabia s-a unit cu România, acesta este un caz închis și România nu mai are nimic de discutat privitor la teritoriile Rusiei. Conferința din Insula Prinkipo nu s-a mai putut ține întrucât delegații ruși ai fostului regim țarist nu s-au înțeles cu delegații Franței și întrucât rușii albi se opuneau categoric oricăror contacte cu reprezentanții noii puteri bolșevice. La 31 ianuarie 1919, prim-ministrul I.I.C. Brătianu a dat citire memoriului intitulat „România în fața Conferinței de Pace. Revendicările teritoriale”. Memoriul era redactat pragmatic și se baza pe principiul autodeterminării popoarelor3, care era emanația președintelui SUA și recunoscut de celelalte trei mari puteri din cadrul conferinței păcii, Marea Britanie, Italia și Franța. Memoriul se baza pe argumente istorice și etnice. Poziția ambiguă a Marii Britanii s-a văzut în ziua de 8 februarie 1919, când delegatul acestei țări, Sir Eyre Alexander Barby Wichart Crowe, a adus în discuție problema Basarabiei susținând că trebuie ținut cont de relațiile acestei provincii cu Rusia, pentru ca în viitor să nu se poată aduce acuzații Conferinței Păcii că a profitat de absența Rusiei și de dificultățile în care se găsea această țară, pentru a o văduvi de teritorii pe care ea le-a stăpânit. Diplomatul britanic a declarat că argumentele istorice și etnice ar fi trebuit să fie cele prioritare și nu ocuparea militară a Basarabiei de către România, care contravine hotărârii Conferinței Păcii de a nu ține cont de ocupația militară a provinciilor a cărei situație este adusă în discuție. Reprezentantul Franței a fost de acord cu omologul său britanic, menționând însă din nou că argumentele României sunt de natură istorică și etnică. Cu acest prilej, s-a decis amânarea hotărârii. La 5 martie 1919, în fața Consiliului Suprem al

Peste țări, în depărtări, Pe un țărm, dormea o floare Intre flori, rază de Soare O zână dintre cărări Unde valurile spală Picioarele unui castel Ridicat ca un pastel Din cețuri, pală cu pală, Vânt de nori, puf de egrete Ca și un căluț de mare Ce poartă în șa, vedete, Nereidele călare Trezind zâna cu comete Aruncate în vâltoare […] Risipind farmec cu sete De iubiri îmbătătoare În castelul tău, poete!

„«Sărac și fericit» este opiul servit (de când lumea) de cei bogați celor săraci pentru ca suferinţele acestora să devină suportabile.” (N. Grigorie Lăcrița) Până în anul 1990, Uzina Electroputere Craiova era cunoscută în toată țara ca o adevărată „citadelă a electrotehnicii româneşti”. Acum fosta Uzina Electroputere a ajuns „mall-ul unor multinaționale”. Pentru cartea autobiografică pe care o am în lucru, fac o documentare și în localitatea Lăcrița[1], în care m-am născut și în care am trăit până la vârsta de 14 ani. Foarte multe și prețioase informații le-am obținut și le obțin de la domnul Matei Florea, cunoscut în sat ca Florea lui Ioniță Matei. O bună imagine despre modul în care s-a muncit pentru ca Uzina Electroputere Craiova să ajungă o „citadelă a electrotehnicii româneşti” mi-a fost descrisă de domnul Matei Florea, pe care o prezint în continuare. Matei Florea s-a născut la 1 aprilie 1936, în Lăcrița. În Lăcrița a trăit toată viața, locuind la circa 100 de metri de casa părintească a subsemnatului. Și acum are o memorie foarte bună și bogată, de la dumnealui având informațiile ce urmează. Uzina Malaxa din Craiova a fost naționalizată din 11 iunie 1948, a fost trecută din proprietatea lui Nicolae Malaxa în cea a statului, primind denumirea, începând cu 1 septembrie 1949, de Uzina Electroputere din Craiova. Începând cu anul 1950, Matei Florea a lucrat la Uzina Electroputere din Craiova. Față de domiciliul din Lăcrița, Uzina Electroputere din Craiova se află la circa 20 de km. Desculț mergea și lucra în fabrică. În sezonul cald, drumul parcurs de Matei Florea era următorul: de acasă și până la Gara Pielești, cale de circa 4 km, mergea pe picioare, desculț, „pe poteca gării”, care era peste câmp, peste arături, prin lanurile de grâu, de porumb etc. Când se arau terenurile, poteca se făcea la loc peste arături. Se urca în tren, desculț, la gara Pielești și cobora în Craiova, la cantonul din apropierea Uzinei Electroputere. De la canton mergea pe picioare, tot desculț, până în fabrică. În fabrică lucra la secția lăcătușărie, unde efectua operațiile de curățare prin polizare a pieselor ieșite de la turnătorie. Circa o treime dintre muncitori lucrau desculți. Muncitorii care lucrau desculți erau cei nou angajați și/sau săraci, care nu aveau bani să-și cumpere încălțăminte. După ce aceștia lucrau circa 3-4 luni își permiteau să-și cumpere încălțăminte, cu atât mai mult cu cât protecția muncii începuse tot mai mult să le interzică să lucreze desculți. Din cauza căldurii foarte mari vara, în secția de turnătorie muncitorii lucrau desculți. La începutul iernii anului 1948, muncitorilor li s-a dat câte o pereche de bocanci și câte o pereche de salopete (inscripționate „Electroputere”), cu plata în rate, al căror preț era destul de mic și din care sindicatul suporta 50%. Muncitorii respectivi se simțeau onorați că purtau o asemenea „uniformă muncitorească”. Programul de muncă era de la 7:00 la 15:00, cu o pauză de masă, când suna fabrica, de 20 de minute, între 11:00 – 11:20. Fabrica avea o sirenă care suna așa de tare de se auzea și la Lăcrița, la peste 20 de km depărtare, fiind unul dintre elementele după care se orientau oamenii asupra orei din cauză că aceștia nu dețineau ceasuri. La întoarcerea spre casă, se parcurgea același traseu ca și la sosire, descris anterior. Parcurgând aceste drumuri, desculț, se ajunsese ca pe tălpi să aibă o piele foarte groasă și tare (o crustă). Alimentația. În ceea ce privește alimentația muncitorilor din fabrică, Matei Florea a precizat că, în pauza de la ora 11:00, când își desfăceau pachetul să mănânce, la toți vedeai cam același meniu, respectiv: 1) vara: ceapă, usturoi, castraveți, roșii, ouă fierte, brânză, mâncare la sufertaș și mămăligă; 2) iarna: ceapă, usturoi, murături, mâncare la sufertaș, mămăligă și mai rar ouă fierte, brânză, șuncă și jumări. La sufertaș (vas de aluminiu cu capac și cu mâner, în care se transporta mâncarea fluidă, care se găsea la vânzare în magazine) se lua ciorbă de urzici, de dragavei, de fasole, de cartofi etc. Pâinea și carnea nu se vedeau în meniul muncitorilor. Dacă în perioada 1948-1950 în Lăcrița mai existau încă 8-10 bordeie și erau numai 5-6 salariați, după 1960 plecau dimineața din Lăcrița mai multe autobuze, cu peste 300 de salariați navetiști în Craiova, dintre care majoritatea lucrau la Electroputere. Întreaga comunitate trăia tot mai mult după crezul conform căruia „Avem de ales: a munci din greu și a trăi bine sau a lenevi şi a trăi în sărăcie?!”, crez care a avut ca rezultat o dezvoltare înfloritoare și rapidă a fiecărei familii și a localității în ansamblul său. Cu asemenea țărani ca Matei Florea, luați de la sapă, de la coarnele plugului, desculți, cu îmbrăcăminte insuficientă și uzată, slab alimentați și făcuți muncitori, socialismul a realizat „Electroputere – citadelă a electrotehnicii româneşti”, cunoscută prin diversitatea, calitatea și performanțele produselor sale, care erau exportate în peste 100 de ţări de pe toate meridianele globului. Capitalismul colonial (sau de cumetrie, „crony capitalism” – n.red.), care s-a instaurat în România după evenimentele din anul 1989, a transformat „Electroputere – citadelă a electrotehnicii româneşti” în „Electroputere – mallul unor multinaționale”. Pe cei circa 11.000 de muncitori existenți la Electroputere în 1989, cu o bună pregătire profesională, capitalismul-colonial i-a lăsat pe drumuri, cea mai mare parte dintre aceștia fiind obligați fie să se întoarcă la țară, la muncile brute, necalificate și la un nivel de trai din ce în ce mai scăzut, fie să ia calea amară a străinătății. În loc de concluzii: „[…]Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns! A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi, fără milă l-au străpuns Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău! Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău, Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi, Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi. Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii.” (din poezia „Cârmacii”, de Alexandru Vlahuţă) [1]Localitatea Lăcrița aparține de comuna Robănești, județul Dolj și se aflată la circa 20-25 de