Corvin Lupu – Aspecte privind relațiile dintre Rusia și România (V)
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a cincea. Trebuie să menționăm că sosirea armatei române în Basarabia, în ianuarie 1918, a venit după ce populația Basarabiei a parcurs o lungă perioadă de incertitudini, de amenințări mari, cum ar fi amenințarea cu evacuarea generală a provinciei, din anul 1915, o perioadă în care majoritatea populației, cu deosebire etnicii români, au trăit cu frica năvălirii hoardelor dezorganizate rusești, care veneau nestăpâniți de nimeni de pe frontul românesc, puse pe jaf, violuri, distrugeri și crime. Toate aceste amenințări continue și situații limită prin care au trecut unii locuitori au zdruncinat psihicul populației. Din acest punct de vedere, începând cu ianuarie 1918, armata română a întronat în Basarabia o stare de liniște, disciplină și siguranță.1 Decizia de a trimite trupe în Basarabia a agravat mult raporturile politice româno-sovietice. Ministrul Take Ionescu a demisionat din Guvernul României, apreciind operațiunea militară a României în Basarabia ca „fiind o aventură”. Majoritatea clasei politice românești a îmbrățișat însă o altă părere, sugestiv argumentată în Memoriul Cretzeanu, adresat ministrului de Externe al Franței, Stephen Pichon, în care se formula sintagma folosită de I.I.C. Brătianu, anume că intrarea armatei române în Basarabia a fost „intrarea în propria casă”.2 O altă urmare a prezenței militare române în Basarabia este cea legată de protecția în fața pericolului unor atacuri ale trupelor germane, de conivență cu bolșevicii, împotriva românilor din provincie. Porfirie Fală scria că armata română, „cu vitejia ei de leu a oprit năvala nemților peste Basarabia, a dezarmat tovarășii și i-a gonit peste Nistru și, pentru că, venind și stând la noi, ne-a statornicit liniștea și pacea, adică ‘a luat măciuca din mâna nebunului’…”.3 Intervenția militară românească în Basarabia era socotită de mulți militari și politicieni români ca fiind întru totul justificată: Rusia a ocupat această provincie prin forța armelor și, în timpul primului război mondial, Rusia a trădat România, armata ei părăsind frontul comun și s-a înfrățit pe față cu dușmanul german, cu care s-a împăcat lăsând România singură, în adversitate cu armatele germane, austro-ungare, bulgare și turcești. În plus, armatele rusești intrate în România ca aliate, refuzau să părăsească țara și au proclamat o republică rusească la Iași, devenind o amenințare deosebit de mare pentru țară. La 28 ianuarie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, care încorpora delegați care reprezentau toate clasele sociale, păturile și etniile din provincie, a votat declararea independenței statale sub numele de Republica Democratică Moldovenească Autonomă, cu capitala la Chișinău și a ales un guvern republican. Ucraina a recunoscut acest titlu, adresându-i-se prin corespondență diplomatică, de mai multe ori, sub această denumire. Încă de la 15 ianuarie 1918, guvernul de la Kiev, prin ministrul de Externe, Sulghin, îl anunța pe generalul Constantin Coandă că Ucraina nu se opune ca Basarabia să se unească cu România, dacă aceasta este dorința ei. Și guvernul român a căutat să aibă bune relații cu noile autporități din Ucraina ieșită pentru moment de sub stăpânirea Rusiei Sovietice, ajutându-i pe unii demnitari ucrainieni refugiați la Iași de teama bolșevicilor, unde primeau subvenții de la Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (DPSG). Rusia Sovietică nu a protestat și a recunoscut acest act politic, considerându-l ca fiind în conformitate cu Decretul asupra popoarelor emis de Lenin. Dar când același Sfat al Țării de la Chișinău, în aceeași componență, a votat unirea Republicii Moldovenești cu România, Rusia Sovietică nu a mai fost de acord și s-a împotrivit energic. Între cele două hotărâri istorice ale Sfatului Țării de la Chișinău au fost doar patru luni. Dar în aceste patru luni raporturile României cu Rusia Sovietică s-au rupt complet, ruptură care a determinat schimbarea opticii sovietice față de România. Ucraina nu s-a opus unirii Basarabiei cu România. Dar după ce bolșevicii au preluat controlul asupra unei părți a Ucrainei, situația se va schimba, iar ostilitatea sovieticilor față de România, implicit față de românii din Basarabia, se va accentua continuu. Această ostilitate era alimentată și de faptul că judeo-bolșevicii considerau că guvernul de la București era controlat de o „oligarhie română” antisemită.4 Ostilitatea bolșevicilor față de români avea un puternic aspect etnic, evreii acționând pentru preluarea controlului asupra României, implicit asupra Basarabiei, unde aspirau la drepturi mult mai mari, pentru obținerea cărora exercitau presiuni atât prin judeo-bolșevici, cât și prin diplomația occidentală. Evreimea occidentală era în ascuns strâns legată de evreimea care conducea lumea bolșevică. Judeo-capitaliștii occidentali se aflau în dispută ideologică cu judeo-bolșevicii de la Kremlin, din Bavaria, din Ungaria și din întregul Comintern, dar colaborau în secret și aveau un țel comun: dominația lumii. Este un aspect esențial, a cărui înțelegere dezleagă cauzalitatea evenimentelor, inclusiv o parte a problematicii apartenenței Basarabiei la România. Acest aspect esențial a fost și este mult ocolit de istoriografie. La 27 martie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. Rusia Sovietică a protestat față de actul unirii Basarabiei cu România. La 14/27 aprilie 1918, Gheorghi Cicerin, comisarul de Externe sovietic, a transmis protestul prin diplomatul german von Kriege, care i l-a citit prim-ministrului Alexandru Marghiloman. România a ignorat protestul deoarece Rusia Sovietică a recunoscut Basarabia ca stat suveran cu ocazia încheierii Păcii de la Brest-Litowsk.5 La ora la care sovieticii au protestat împotriva unirii Basarabiei cu România, părinții fondatori ai ideologiei comuniste, Karl Marx și Friedrich Engels, precum și ideile vehiculate de ei, aveau putere de lege în lumea bolșevică. În ceea ce privește Basarabia și drepturile asupra ei, Friedrich Engels a fost tranșant. El scria că: „Basarabia este românească și Polonia este poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate, dar pot fi numite rusești și sunt înrudite; aici avem de a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt.” De aceeași părere era și Karl Marx. Clasicii comunismului au condamnat ocuparea Basarabiei de către Rusia țaristă.6 Aceste poziții atât de tranșante ale marilor ideologi