Entries by Patrick Matis

Tenorul slovaco-german ȘTEFAN von KORCH este invitat de gală la Festivalul „Cez Nadlak je…” pe 28 septembrie 2025

/0 Comments/in , /by

Tenorul român de origine slovaco-germană Ştefan von Korch, cunoscut publicului pentru interpretările inconfundabile ale partiturii sale din Carmina Burana, multiplele roluri de operă şi concertele din stagiunea Musical Extravaganza, este invitat pe 28 septembrie în ediţia jubiliară cu numărul 25 a Festivalului Concurs al Soliştilor de Muzică Populară Slovacă „Cez Nadlak je…”. Solistul îşi reafirmă astfel legătura cu moștenirea culturală slovacă și cu prima sa afinitate artistică: muzica populară. Tenorul Ştefan von Korch detaliază: „De acest festival se leagă începuturile mele în muzică. Aici am făcut unii dintre primii pași, care au fost răsplătiți prin bunăvoința juriului cu premii ce m-au motivat să îmi cultiv vocația care m-a purtat apoi de la muzica populară, slovacă şi românească, la cea de operă. Îmi face deosebită plăcere să fiu din nou pe scena din Nădlac, de data aceasta ca invitat şi interpret al unei piese, de o sensibilitate aparte, în limba mea maternă, cea slovacă. Vă aștept să ne bucurăm de muzica și tradiția slovacă împreună.” Tenorul Ştefan von Korch, actualmente nume de succes al scenelor lirice interne şi internaţionale, a fost dublu laureat al Festivalului „Cez Nadlak je..” în perioada copilăriei, petrecute în judeţul Bihor. Participarea solistului are o importanță deosebită în păstrarea și promovarea patrimoniului cultural slovac pe meleaguri românești şi conferă festivalului o notă specială, prin îmbinarea dintre muzica cultă şi tradiția slovacă autentică. Ajuns la cea de-a 25-a ediție, Festivalului Concurs al Soliştilor de Muzică Populară Slovacă „Cez Nadlak je…” se va desfășura la Nădlac, în perioada 25–28 septembrie 2025, adunând artiști și iubitori ai tradiției slovace din țară și din străinătate. Evenimentul este organizat de Uniunea Democrată a Slovacilor din România, regiunea Arad.

LECȚIA DE ISTORIE: 26 septembrie 2006, trecerea la Domnul a părintelui Vasile Serghie – Duhovnicul și Îndrumătorul Spiritual al Sfinţilor Aiudului Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Ioan Ioanolide

/0 Comments/in , /by

S-a născut în 3 iunie 1913, în comuna Gohor, Galați. A fost întemnițat timp de 9 ani la: Aiud, Iași, Brasov, Salcia, Giurgeni, Ostrov. A trecut la cele veșnice în 26 Septembrie 2006. Vasile Serghie s-a născut la 3 iunie 1913 în comuna Gohor/Galaţi. Părinţii săi Gheorghe şi Safta erau ţărani înstăriţi posedând până la instaurarea regimului comunist 18 hectare de pamânt. Vasile Serghie a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (unde a fost un student eminent) şi s-a căsătorit cu Georgeta care i-a dăruit 4 băieţi şi 3 fete. Părintele a fost arestat pentru prima dată în 1942 în timpul regimului Generalului Ion Antonescu fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru activitate legionară. Închis în temniţa Aiudului Părintele Vasile va deveni duhovnicul şi îndrumătorul spiritual al unei întregi generaţii martirice din rândul căreia mulţi s-au înălţat până la pragul sfinţeniei: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Arhim. Arsenie (Anghel) Papacioc, Traian Trifan, Ion Ianolide etc. Părintele Serghie a adus în mijlocul lor practica rugăciunii inimii care a rodit în toţi cei enumeraţi mai sus şi de la care s-a propagat şi în alte temniţe către mii de oameni. În timpul celor 3 ani de detenţie Părintele s-a aflat numai la Aiud cu exceptia unei singure luni din primavara anului 1943 în care a fost transferat împreună cu Traian Trifan şi cu Traian Marian la închisoarea Braşov. În cartea dedicata lui Traian Trifan – Mărturisesc Robul 1036, Părintele Serghie mărturiseşte că în 1942 a refuzat plecarea pe front pentru reabilitare aşa cum stăpânirea a cerut tuturor legionarilor arestaţi. Mai mult, a refuzat să dea şi declaraţia de desolidarizare de Mişcarea Legionară în primăvara lui 1943 drept urmare a fost închis împreună cu alte câteva sute de camarazi în Zarca Aiudului câte 7 sau 8 persoane într-o celulă de 4X2 metri, toţi cei închişi aici beneficiind de un regim de detenţie extrem de sever. După eliberarea din 17 februarie 1945, părintele s-a bucurat de libertate timp de 13 ani. În acest timp a slujit la Biserica din comuna Băcani, Vaslui. A doua arestare a avut loc în data de 16 iulie 1958 şi a fost operată de Regionala de Securitate Iaşi. Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat la 12 ani de închisoare pentru delictul de uneltire contra orânduirii sociale şi tot pentru activitate legionară, acest cuvânt fiind scris cu litere de tipar şi subliniat în fişa penală a Părintelui. În timpul celei de-a doua detenţii părintele a ajuns în penitenciarele Iaşi, Aiud până în 1960, în lagărele de exterminare de la Salcia 1960, Giurgeni 1961, Ostrov 1961 şi iarăşi în temniţa Aiud 1961-1964. Eliberarea din temniţa Aiudului a avut loc la 31 iulie 1964 ca urmare a apariţiei decretului general de graţiere pentru toţi deţinuţii politici. După detenţie Părintele Serghie s-a stabilit în Bârlad unde a rămas până la sfârşitul vieiţi sale pământeşti. În 26 septembrie 2006 s-a mutat la Domnul să întregească ceata rugătorilor din cer şi unde a fost cu siguranţă întâmpinat cu dragoste de camarazii şi fii săi duhovniceşti din temniţa Aiudului. Iată câteva fragmente despre marea lucrare duhovnicească a părintelui culese din cartea Imn pentru Crucea Purtată scrisă de Virgil Maxim: „Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Şchiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al facultăţii de teologie de la Cernăuţi, era şi un trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. În toate manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. Viaţa, pentru el, era ‘Timp Hristic’, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite. Noaptea făceam priveghere cu rugăciune, în schimburi, până dimineaţa. Eram în celulă cu Preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Naidim Marin, Foti Petru, Pascu Constantin, Avram Sebastian. Alături erau Trifan Traian, Marian Traian, Anghel Papacioc, Nicu Mazare, Iulian Bălan… Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară. În perioada de ‘tranziţie’ (1945-1947) în care ne puteam organiza noi înşine viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc. În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe

25 septembrie 2015-2025 – 10 ani fără Nicolae Purcărea

/0 Comments/in /by

Astăzi îl pomenim pe domnul Nicolae Purcărea. Am recitit cartea „Urlă haita…”. Cât a îndurat, Doamne! Piteşti, Aiud, Poarta Albă, Valea Neagra, Craiova, Gherla, Codlea, Culmea, Periprava, Galaţi, Jilava… 20 de ani de chinuri! Și lista celor care au suferit calvarul e lungă. „Urlă haita” este o carte document pe care trebuie să o citească toţi cei care vor să afle ce s-a întâmplat în perioada comunistă. „Regimul comunist a încercat prin toate mijloacele să ne distrugă total. Reeducarea de la Pitești și cea de la Aiud au fost, dintr-un anumit punct de vedere, similare. Amândouă au fost zămislite în aceleași laboratoare comuniste. Amândouă n-au urmărit altceva decât compromiterea Mișcării Legionare și a reprezentanților ei. Câtă lașitate la comuniști: ‘Nu noi am făcut totul, ci ei!’, spuneau cu emfaza cei ce orchestraseră experimentul. Astăzi, cu multă gălăgie, se strigă: ‘S-a terminat cu comu­nismul!’… Nimic mai fals, căci dacă formal comunismul nu mai conduce poporul român, totuși efectele lăsate de concepția comunistă domină încă limpede eșichierul politic. Este ingro­zitor ca la tot pasul, la tot colțul să te lovești de această hidoasă umbra ce bântuie țara! Cu multă lejeritate se vorbește azi despre ceea ce au făcut nemții la Auschwitz sau în alte lagăre naziste, dar nu se scoate o vorba despre Pitești, Gherla, Aiud, Canal sau alte colonii ale cruzimii comuniste. Tineretul mai că nu știe despre torturile aplicate fiilor patriei în închisorile comuniste. Ce au urmărit laboratoarele comuniste? Să creeze un nou tip uman! Iată-l: corupt, mincinos, gata oricând de crimă și înșelăciune, rapace, egoist nevoie mare. Uitați-vă la pleiada de oameni de azi! Întrebarea este: ce are de învățat tineretul de la ei? Apar sisteme educaționale după sisteme, se experimentează tot felul de idei, dar toate de tip comunist. Degradarea morală vine ca un tăvălug. Asta se caută: să se distrugă tot și să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită. Totul să fie globalizat. Moara comunistă tot macină. Ce a mai rămas? A rămas Piteștiul după Pitești și nu se mai termină odată! Aș putea scrie multe, vorbe multe, dar ce folos? Esențialul nu îl pot reda. Cuvintele mele nu pot exprima teroarea, foamea, frigul, durerea, umilințele… Toate loviturile, toate traumele psihice nu pot fi cuprinse în vorbe. Aș fi vrut să dau alt sens la toate aceste lucruri, dar nu pot, căci și noaptea, în visele mele, tot Piteștiul mă urmărește […] E fadă povestirea mea… Teroarea ce m-a stăpânit de-a lun­gul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfățișat. Ea depășește puterea de înțelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între oa­meni, ci între doua lumi: lumea binelui și lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipa surâsul lui satan ne-a înghețat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viața, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină. Ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău. Cutremurătoare momente! Şi zic și eu, cum a zis Părintele Ghiță Calciu: ‘Şi ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri’… I-am iertat pe toți. Demult. A mai rămas amintirea. Iar această amintire e o mărturisire zguduitoa­re, de neimaginat pentru o societate normală, pentru un om normal…”. Nicolae Purcărea, 11 septembrie 2012 (din: Nicolae Purcărea, Urlă haita, Editura Fundația Sfinții Închisorilor, 2013)

Mircea Dogaru – Transilvania după Mihai Viteazu. Desființarea bisericii ortodoxe și transformarea „românimii” în „secuime”

/0 Comments/in , /by

Istoricul calvin István Számosközy a fost primul care a susținut că romanii s-au retras în totalitate la sud de Dunăre sub Gallienus (253-268), astfel încât românii să nu-și poată revendica originea nobilă. Dezvoltându-și noile teritorii în „De originibus Hungaricis” și „Nero Verus”, el a sfârșit prin a aduce pamfletar insulte „olahilor” și în special, lui Mihai Viteazu. Lui Számosközy i-au răspuns însă chiar istoricii secui, începând cu Székely Istvan care, în Chronica, demonstra anterioritatea românilor, precizând că armatele lui Carol cel Mare, în campania antiavară din 795-796 i-au găsit pe „olahok” nu numai în Transilvania, ci și în Pannonia. Iar dacă pe linia lui Számosközy aveau să continuie să scrie vitriolant croatul ungurizat Ioan Lucius (Istvan Lucic) (1604-1699) și Martin Széntivany (1633-1705), de partea cealaltă au făcut-o, apărând autohtonia și latinitatea românilor, Istvan Milley, Paul Béke și Mathias Miles care, în sprijinul Contrareformei ce a recatolicizat „secuimea”, acționau în vederea atragerii românilor spre Biserica Romană. Din punctul de vedere al deznaționalizării românilor, veacul XVI, derulat sub pecetea operei lui Mihai Viteazu, ale cărui obiective le-au preluat și principii transilvani Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rakoczi II (1648-1660) care au realizat succesiv „pactum sive confederatio” cu domnii Moldovei și Munteniei, aceasta s-a derulat mai lent, datorită și angajării Europei catolice și protestante în „Războiul de 30 de ani” (1618-1648), prelungit ca război franco-german până în 1659. Lent dar tenace și în strânsă legătură cu deznaționalizarea secuilor, grație atragerii luptătorilor în tagma nobiliară. Tagmă întărită prin codicele de legi, înrobitoare pentru țăranii români reduși la starea de iobăgie, Aprobatae (1653) și Compillatae constitutiones (1659). Este epoca ungurizării românilor prin „secuizare”, când familia Ciurea din Zagon devine „Csioria de Păpăuți” (1606), Bocșa din Simeria (fosta Breaza, intrată ca un cartier românesc – „Olah Szent Gyöorgy” în componența orașului Sfântu Gheorghe) devine „Boksa” (1610), Cozma și Ciubota din Turia de Jos – „Kosma” (1653) și „Csoboth” (1655) etc. Transformarea în masă a românilor din Carpații Răsăriteni în „secui” se accelerase! „Lustrația” din 1614 înregistra deja 478 de luptători „secui” cu numele de „Olah”, iar la 9 august 1638, raportul către Vatican al lui Francisc Leone („Relatarea privind întreaga Transilvanie”), identifica în „Secuime” 60 de așezări cu populație mixtă româno-secuiască, ai căror locuitori erau însă toți ortodocși (deci și „secuii” erau niște foști români), având 34 de parohii, organizate în 3 arhidiaconate, ținând de Mitropolia Ortodoxă de Alba Iulia. Ridicând, alături de domnii români Gheorghe Ștefan și Constantin Șerban steagul lui Mihai Viteazu, principele Gheorghe Rakoczi II (1648-1660) a acordat, în 1656, mitropolitului Sava Brancovici jurisdicția peste întreaga Transilvanie. În replică, Sfântul Scaun a cerut organizației militante De Propaganda Fide să ia măsuri pentru trecerea românilor din „Secuime” la catolicism. Misionarii acesteia au fost instruiți în secret la Estelnic, pe moșia contelui Samuel Kanski, unde au luat cursuri de limba română. Pentru a contracara acțiunea lor, Sava Brancovici a convocat Sinodul la Alba Iulia, în 1675, hotărând ca, din acel moment, „cuvântul lui Dumnezeu să se facă în românește”. Cinci ani mai târziu, în fața primejdiei romano-germane, Principele Mihai Apaffi I (1661-1690) i-a acordat jurisdicție peste toți ortodocșii din „Secuime”. Dar cucerirea imperială a Transilvaniei, în perioada 1685-1699, însoțită de impunerea unirii religioase cu Roma (7 octombrie 1698) a românilor transilvăneni a dus la desființarea Bisericii Ortodoxe în perioada 1701-1761, însoțită de dispariția a 37 de biserici și la accelerarea proceselor de deznaționalizare a românilor din „Secuime” și de ungurizare a lor și a secuilor. Oficial, din 1699, în fapt din 1711, Ungaria, „eliberată” de otomani, și Transilvania, „aliată” cu forța, au devenit provincii separate în cadrul Imperiului Romano-German, asupra populațiilor lor acționând tenace, metodic, biserica romano-catolică, fiscul imperial, armata de ocupație și, mai presus de toate, principiul „Divide et impera” al diplomației habsburgice. A consemnat pentru dumneavoastră col. dr. ist. Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment.

Istoria Bucureștiului – Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu, perla neogotică a arhitectului Grigore Cerchez

/0 Comments/in , /by

Construită în perioada 1910-1913 și combinând stilul neogotic cu cel neorenascentist francez, Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu este, alături de „Aşezământul Brătianu”, unul dintre cele mai importante ansambluri arhitectonice care poartă amprenta liderilor liberali din familia Brătianu. Imobilul, situat pe strada Gheorghe Manu nr.9 (fostă strada Verde, fostă Lemnea), a fost realizat după planurile arhitectului Grigore Cerchez (5 octombrie 1850 – 14 mai 1927) la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanţu, una dintre cele patru fiice ale lui Ion C. Brătianu, și reproduce la o scară mai mică o aripă a Château de Blois, reședința regală a lui Louis al XII-lea de pe Valea Loarei. Clădirea impresionează prin: zidăria din cărămidă aparentă în diferite nuanțe de roșu, ferestrele ample cu menouri sculptate în piatră, elementele constructive precum cornișele și turnurile, dar și prin elementele decorative precum vitraliile și detaliile traforate ale teraselor și ferestrelor care amintesc de catedralele gotice dar și de reședințele nobiliare din vestul Europei. O reședință somptuoasă menită să reprezinte elita francofilă din București Imobilul de pe strada Gheorghe Manu nr. 9 a primit autorizația de construcție pe 3 iunie 1910, iar planurile arhitectului Grigore Cerchez (Cerkez) cuprindeau o clădire impozantă a cărei suprafață se întinde pe 668,29 m2 și care este formată din demisol, parter, mezanin și etaj. Terenul pe care avea să fie realizată rezidența fusese primit drept zestre de Tațiana Brătianu în 1900, la momentul căsătoriei ei cu Ilie Iorgu Niculescu-Dorobanțu, fost prefect de Ilfov și unul dintre cei mai importanți oameni politici ai vremii. Trebuie spus că, în perioada antebelică și în primii ani ai interbelicului, strada Lemnea (actuala stradă Gheorghe Manu) se afla la periferia nordică a Capitalei într-una dintre cele mai selecte zone rezidențiale; în proximitate fiind situate și alte rezidențe cunoscute, precum Casa lui Spiru Haret (parțial demolată în 2014), Palatul Ghica sau Casa Henri Coandă. Însă, pentru Ilie și Tațiana, iubitori ai luxului dar și ai culturii franceze, viitoarea locuință a familiei Niculescu-Dorobanțu trebuia să „fie perfectă” și să se impună ca una dintre cele mai grandioase dar și elegante clădiri din Bucureștiul acelei epoci. De altfel, după cum reiese din corespondența către Măriuţa Pillat (mama poetului Ion Pillat), încă din momentul realizării primelor schițe arhitecturale, în mai 1910, Tațiana îi spunea surorii ei: „Nu mă pot pronunța încă, dar, cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII, cu piatră sculptată şi brique aparentă”. Doi ani mai târziu, la 25 septembrie 1913, aflată în vizită pe Valea Loarei, aceeași Tațiana avea să îi scrie surorii ei mai mari, Sabina Cantacuzino, că: „De castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseţi şi foarte mândră am constatat că, fără comparaţie posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă. Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul (n.r. meu) pare înghesuit.” Planul reședinței Niculescu – Dorobanțu este unul neregulat, fiind formată dintr-un „corp de clădire cu 2,3 și 4 caturi, de zid masiv, acoperită cu țiglă” ce cuprinde nu mai puțin de 41 de camere și 5 băi. Conform celor de la Revista Arhitectura, structura inițială a clădirii avea la demisol o sufragerie și un office de vară, bucătărie, pivniță, cămară, oficiu și camere ale slugilor. Spre stradă, la parter, era anticamera şi biroul, un hall mare, iar spre grădină, salonul, florăria şi sufrageria, apoi oficiul, cămara, camerele slugilor şi o baie. Vestibulul parterului, luminat de ferestre cu vitralii, este decorat original cu sculpturi, pentru a mări spațiul, are două scări. La etaj, spre stradă, erau sala de studiu şi biblioteca, apoi un salon cu ferestre ample în stil neogotic, iar spre grădină, odaia doamnei şi cea a domnului, amândouă aveau o baie comună şi acces pe terasă. Din odaia doamnei se intra în odaia copilului, apoi urma camera guvernantei, o baie şi scara de serviciu. Și în ceea ce privește alegerea decorațiunilor interioare și a mobilierului, Tațiana avea să se orienteze spre obiectele luxoase de factură istorică. Covoare și tapiserii cu elemente maure aduse din Spania, mobilă din lemn masiv realizată în stil renascentist sau gotic târziu, statuete și sculpturi cumpărate din anticariatele din Paris și München, împodobeau încăperile și saloanele „palatului” care se transforma treptat într-o cochetă galerie de artă decorativă. De altfel, până la debutul Primului Război Mondial, corespondența doamnei Niculescu-Dorobanțu către surorile ei va fi dominată de cereri în ceea ce privește adresele celor mai importanți anticari din Europa. Ulterior, după prima conflagrație mondială, averea lui Ilie Niculescu-Dorobanțu avea să se reducă considerabil și odată cu ea și achizițiile Tațianei. La finalul anului 1920 s-a ajuns chiar în situația în care imobilul risca să fie vândut către Maurice Blank, însă soții Niculescu-Dorobanțu au refuzat o ofertă de peste 15 milioane de lei. În perioada interbelică o parte a clădirii a fost transformată de Ilie, pe atunci șeful organizației liberale Ilfov, în sediul PNL, iar după moartea unicului copil și a soției, imobilul a fost lăsat moștenire prin testament Așezământului Ion C. Brătianu, cu scopul de a fi transformat în Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”, lucru care nu avea să se petreacă vreodată. În însemnările nepotului său, Nicolae Pillat (fratele poetului Ion Pillat), se precizează că Ilie Niculescu-Dorobanțu a murit în 1943, locuind retras și singur într-un apartament pe care și-l amenajase la demisolul clădirii după ce imobilul fusese afectat de cutremurul din 1940. Concept și autor pagină, prezentare grafică și colaj foto: Arh. Cireșica Micu

Eugen Mihăescu – Impresii după un discurs. Trump i-a călcat în picioare pe progresiști

/0 Comments/in /by

Ieri, în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, a vorbit Donald Trump. Ușor ironic, pe un ton de glumă, dar care nu prevestea nimic bun, „Tongue in cheek” cum ar spune americanii. Președintele Trump a „constatat” că e nevoit să citească discursul de pe foi de hârtie, pentru că prompterul nu funcționează, iar prima doamnă a fost cât pe ce să se accidenteze pentru că escalatorul s-a oprit brusc în timp ce el și Melania urcau. Aș putea adăuga și eu un incident. Am ascultat discursul pe un podcast american, deci în limba engleză. La un moment dat însă, exact când Trump se dezlănțuise împotriva predecesorului său Biden, s-a suprapus peste vocea sa traducerea în portugheză a interpretului Națiunilor Unite. La început, audiența s-a amuzat de glumele vorbitorului, dar curând atmosfera s-a încărcat cu electricitate și au început să sară scântei. Donald Trump a trecut în revistă realizările mandatului său. Întâi din punct de vedere economic, ca să ajungă apoi la stăvilirea imigrației ilegale și la demersurile sale pentru a opri diferitele conflicte armate din toate colțurile lumii. Cred că și-a dorit să ajungă la acest subiect pentru a ataca ONU. După râs a urmat șocul pentru auditoriu. Trump a reproșat direct organizației că nu s-a oferit măcar să-l ajute să medieze în nici unul dintre conflicte. Că nu a primit nici măcar un telefon în care să i se ofere asistența experților onusieni. Președintele a recunoscut însă că nu s-a mirat de lipsa de implicare a Națiunilor Unite din cauza unui diferend mai vechi, să zicem de natură „imobiliară”. Acuzând direct corupția de la ONU, Trump a povestit că s-a oferit să renoveze celebra clădire de pe East River cu 500 de milioane de dolari și materiale de cea mai bună calitate, marmură, aur, piele. ONU a refuzat, a cheltuit câteva miliarde și a folosit plastic. Atacul lui Trump s-a întețit atunci când a acuzat direct ONU că finanțează imigrația ilegală nu numai în Statele Unite, ci și în Europa. Și dacă el a reușit să o stăvilească, guvernele europene continuă să aplice „corectitudinea politică”, distrugându-și economiile. Trump a pomenit despre minunatele capitale ale Franței sau Marii Britanii, care sunt de nerecunoscut, și l-a atacat din nou pe primarul Londrei, Sadiq Khan, care i-a cerut expres regelui Charles să nu fie invitat la dineul oferit de monarhul britanic la Windsor, cu ocazia vizitei președintelui american. Minute în șir Trump a vorbit despre flagelul imigrației, despre drama celor care își părăsesc țara și despre drama statelor care trebuie să-i primească. Despre impactul dur al găzduirii unor oameni care provin din altă cultură și refuză să se integreze în mediul civilizației occidentale. Președintele a pomenit de drama imigranților care ajung deseori victime ale traficanților de droguri sau de carne vie. A prezentat statistici cu cifrele delincvenței în statele europene, felicitându-se că a reușit să restabilească ordinea la Washington, unde cetățenii pot merge din nou liniștiți pe stradă sau la restaurant fără teama de a fi agresați. Trump a insistat și asupra impactului negativ asupra economiei occidentale pe care îl au politicile ecologiste, bazate pe „frauda” teoriei încălzirii globale. Pe scurt, 60 de minute Trump a ținut sala cu sufletul la gură în timp ce i-a călcat în picioare pe progresiști și a reproșat Organizației Națiunilor Unite că e inexistentă în lume. S-a comportat ca un adevărat șef de stat, un comandant de oști. În timpul acesta, România nu există, comandantul nostru, un fel de „Hopa Mitică-cade în cap și se ridică” a preferat să trimită la New York vivandiera guvernului… Am locuit 20 de ani vizavi de clădire Națiunilor Unite și am ajuns acum să fac la București corespondență de la New York. A consemnat pentru dumneavoastră acad. Eugen Mihăescu. Nota redacției: Revista România Culturală nu recunoaște pe Nicușor Dan ca președinte al României și nici pe ceilalți din Guvern, Parlament și nici măcar partidele politice actuale, toate fiind ilegale, cu statul confiscat de agenți străini cu concursul agenților români. Președintele ales al României este și va fi dl. Călin Georgescu. Actualmente suntem într-o dictatură neomarxistă total antiromânească după urma loviturii de stat în formă continuată și a fraudelor electorale în timpul alegerilor ilegale survenite după urma loviturii de stat. Toate acestea pentru noi nu există, nu au legitimitate, constituția României a fost călcată în picioare de ei, pentru noi există DOAR Călin Georgescu președinte ales al României.

Mircea cel Bătrân (1355-1418) – Domnul Țării Românești – Dinastia Basarabilor

/0 Comments/in , /by

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost Domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. Fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică. Podunavia din titlurile lui Mircea cel Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi. FAMILIA Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. Asupra originii acesteia din urmă există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de amintit următoarele. Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov; Staico dăruiește mănăstirii satul Ciulinița de pe Buzău. Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești târzii (din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387. Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot. P. P. Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea. Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în momentul călugăririi. Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moșii pe care le deține acolo. Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul Brădet. Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria din Carintia. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață. Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca. Mircea a avut mai mulți fii, căci – spun Ducas și Chalcokondil – „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi). Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea. Originea supranumelui de „cel Bătrân” Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea DOMNIA LUI MIRCEA Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii. Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani. POLITICA INTERNĂ Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște. Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc. Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor. Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și

Virgil-Teodorescu Capriș – Rondel de toamnă

/0 Comments/in /by

Pe deal, miroase-a toamnă, A struguri, dulce-avere Precum gutuia doamnă În galben puf și mere, Ciorchini care îndeamnă Bolboroseli în teascuri, Pe deal, miroase-a toamnă, A fum de vreji și vreascuri… O dramă se înseamnă Prin roiuri de insecte Ce-și pierd de-atâta mană, Surate-n musturi bete, Pe deal, miroase-a toamnă!

Mihai Vinereanu – Limba română – singura limbă europeană și indo-europeană care are 7 vocale. Fiecare dintre ele corespunde uneia dintre cele 7 chakre

/2 Comments/in /by

Titlul acestui articol ar putea părea cititorilor noștri destul de pretențios, dar din cele ce urmează ne vom edifica de faptul că există o relație strânsă între vocalele limbii române și lumea spirituală. Nu vrem să facem pe cititori să creadă că româna ar fi chiar limba lumii spirituale sau că ar fi limba vorbită de Însuși Dumnezeu, cum s-a mai afirmat. Eu, unul, cred că Dumnezeu vorbește limba română cum poate vorbi orice altă limbă. Cu ceva timp în urmă, navigând pe net, mai precis pe Youtube, am avut privilegiul să descopăr că cele șapte chakre binecunoscute tuturor sunt asociate nu numai cu cele 7 culori ale curcubeului (ROGVAIV), dar și cu 7 vocale care, spre uimirea mea – și sper și a dvs. dragi cititori, nu sunt altele decât vocalele limbii române: A, Ă, Î(Â), E, I, O și U. Mai exact, sunetul atribuit fiecărei chakre este absolut identic cu  pronunția vocalelor românești. Pot menționa că nu știam nicio altă limbă care să aibă acest set de 7 vocale. În urma unei cercetări destul de amănunțite, am putut constata că, în orice caz, nicio altă limbă europeană nu are aceste 7 vocale. De română se apropie mult doar albaneza care are doar 6 din din cele 7, lipsind vocala Î (Â), având totuși pe Ă (notat cu ë în albaneză). De asemenea, nicio altă limbă indo-europeană nu are aceste 7 vocale ca limba română. Majoritatea limbilor au un set de 5 vocale, anume: A, E, I, O, U la care se pot adăuga alte vocale intermediare sau pot lipsi anumite vocale – ca în sanskrită, de exemplu, care are doar 3 vocale. În concepția lingviștilor din lumea întreagă, vocalele de orice fel, sau chiar cele 5 vocale despre care am vorbit, se pot reprezenta pe o diagramă în formă de trapez cu baza mică în jos. Cu toate acestea, eu cred că cele 5 vocale pot fi reprezentate pe un triunghi (fig. 2). Dacă este să folosim trapezul cunoscut de toată lumea lingvistică, cele 7 vocale românești sânt poziționate ca în schema ce urmează, unde săgeata indică traseul de la chakra cea mai de jos, care este asociată cu Î, și cea mai de sus, care este asociată cu I (fig. 1). Dar pentru că am considerat că vocalele pot fi reprezentate mai bine pe un triunghi, triunghiul fiind figura geometrică de bază, vocalele românești le putem reprezenta astfel (fig. 3). Săgeata reprezintă ierarhia vocalelor în funcție de cum sunt asociate cu cele 7 chakre. Așadar, există  o relație strânsă între vocalele românești și cele șapte chakre cunoscute hindușilor de mii de ani, după cum chakrele sunt asociate cu cele 7 culori care formează lumina albă. Dincolo de asocierea cu chakrele, vocalele românești au privilegiul de a fi situate în poziții stabile, adică în puncte nodale ale triunghiului (sau trapezului) arătat mai sus, ceea ce le dă o mare stabilitate, spre deosebire de multe alte limbi care nu au acest avantaj. Cu alte cuvinte, limba română nu se va schimba ușor de-a lungul timpului, știut fiind că vocalele sânt cele care se modifică cel mai ușor atrăgând astfel și alterarea consoanelor, modificând astfel limba ca atare. Relația strânsă doar între vocalele limbii române și lumea spirituală prin asociere directă cu cele 7 chakre și, implicit cu cele 7 culori care constituie lumina albă, poate fi începutul unei discuții extrem de interesante axate  pe universalismul spiritual  al limbii române și pe  profunzimea ei filosofică. Cei interesați pot găsi prezentarea și pronunția celor șapte vocale și relația lor cu cele șapte chakre pe Youtube la Chakras: 7 Minute Tune up. Nota redacției: Domnul profesor Vinereanu interpretează într-un mod românesc, ceea ce nu dezavuăm, ci ni se pare interesant ca și abordare. Nu negăm că este posibil să fie adevărată interpretarea și cele 7 vocale ale noastre să impacteze într-un fel sau altul chakrele trupului nostru uman. Acest lucru poate să justifice chiar capacitățile noastre cognitive speciale și genialitatea poporului român. Totul este ca o sinergie limbaj vorbit – chakre – haruri ale Spiritului (Dumnezeu Tată-Mamă) și viceversa. Însă, în Limbajul Universal vorbit de Dumnezeu, cum s-ar spune, și de toate ierarhiile divine, de toți indivizii sacri care formează ceea ce în gnosticism s-a numit Cercul Conștient al Umanității Solare, cele 7 vocale sunt I, E, O, U, A, M și S. Da, oricât de surprinzător pare, M și S sunt de fapt vocale. Acestea corespund în realitate ca și sunete mantrice, adică de putere, ale celor 7 chakre astrale. A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. ist. lingv. Mihai Vinereanu.

Drumurile Memoriei – Căpitanul Valter Mărăcineanu, eroul căzut la 37 de ani în luptele Războiului de Independență

/0 Comments/in , /by

În timp ce înfigea drapelul Regimentului 8 linie pe parapetul redutei turcești Grivița, 9 gloanțe i-au străpuns trupul. A treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii din Războiul de independenţă; trupele române ocupă puternica redută Griviţa 1; au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu (1851-1877), căpitanul Valter Mărăcineanu (1840-1877) şi aproape 800 de soldaţi. Gheorghe Şonţu (n. 1851 – d. 1877) a fost un maior român, erou al Războiului de Independenţă (1877 – 1879). A căzut, în fruntea Batalionului I din Regimentul 10 Dorobanţi pe care-l comanda, la 30 august/11 septembrie 1877, în timpul asaltului împotriva redutei Griviţa. În atacul din 30 august 1877, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei turceşti Griviţa drapelul Regimentului 8 linie. Nicolae Valter Mărăcineanu (n. 30 mai 1840, Craiova – d. 30 august 1877, Grivița, Bulgaria) a fost un ofițer român, căzut eroic la reduta Grivița, în luptele din cadrul Războiului de Independență al României purtat contra turcilor. Asaltul asupra redutei Grivița 2: „După mine, copii!” La atacul din 30 august asupra fortificațiilor de la reduta Grivița 2, batalionul lui Valter Mărăcineanu a făcut parte din coloana de atac a Brigăzii 1 din Divizia 3 Infanterie, sub comanda colonelului Grigore Ipătescu. Jurnalul de operații al Regimentului 8 Infanterie de linie descrie în detaliu misiunea și căderea eroică la datorie a lui Valter Mărăcineanu. În Dicționarul Contemporanilor, din 1897, Dimitrie R. Rosetti spunea, referindu-se la Mărăcineanu: „În timpul rezbelului Independenței face parte din reg. 8 de linie, comandant al batalionului I-iu și în capul soldaților săi, strigând: ‘După mine, copii!’, se repede la asaltul redutei Grivița. El cade în șanțuri, pătruns de gloanțe (30 august 1877). Turcii din redută, în urma primei retrageri a ostașilor români, luară corpul căpitanului Mărăcineanu și al maiorului Șonțu și le înfipseră ca trofee pe parapetul redutei”. Theodor C. Văcărescu, fostul său coleg de școală, consemna: „Strălucita purtare și voiniceasca moarte a maiorului [Gheorghe] Șonțu și a căpitanului [Valter] Mărăcineanu au fost o pildă pe care toți tovarășii lor voiau să o urmeze pe-ntrecute și aceste două nume de eroi, împreună cu numele celor cari, ca dânșii, se jertfiseră astăzi, vor rămâne neșterse în cartea de glorie a oastei românești”. (Historia.ro) În atacul din 30 august 1877, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei turcești Grivița drapelul Regimentului 8 linie. Prezentând luptele româno-turce din 30 august 1877 pentru cucerirea redutei Grivița 2, iconografia epocii și cea ulterioară, au preluat greșit din relatările martorilor faptul că în momentul morții sale, căpitanul Nicolae Valter-Mărăcineanu, purta în mână, conform diferitelor surse, după caz, drapelul regimentului, drapelul național, sau un stindard. În realitate era vorba despre fanionul Batalionului 1 din Regimentul 8 infanterie de linie, al cărui comandant era, pe care a reușit să-l înfigă pe retranșamentele (șanțuri întărite, dispuse pe aliniamente exterioare succesive) redutei, la câțiva metri în față. Momentulat acului redutei cu Valter Mărăcineanu în fruntea oștenilor săi, devenit emblematic pentru Războiul de Independență din 1877-1878, a rămas imortalizat în paginile ziarului «Resboiul», grație talentului lui Carol Pop de Szathmari, „desenator al Curții”, fotoreporter de război, colaborator al unor publicații de prestigiu din epocă. Nicolae Valter Mărăcineanu s-a născut la 30 mai 1840, în București, fiind fiul lui Valter și al Lucreției. La vârsta de 18 ani, a intrat în armată, devenind cadet în regimentul de lăncieri. La 24 ianuarie 1861, tânărul a fost promovat la gradul de sublocotenent și a fost transferat la Regimentul 2 infanterie. După doi ani, a fost din nou avansat și s-a alăturat Regimentului 3 infanterie. În 1868, a devenit comandant de companie la Regimentul 8 infanterie, obținând în același timp gradul de căpitan. În aprilie 1877, regimentul său a părăsit cazarma din zona Ţiglina a orașului Galați, iar lui Mărăcineanu i s-a încredințat comanda unui batalion. „Vă ordon de acum să-mi puneți pușca la frunte” La 11 august, detașamentul, alături de alte unități din Divizia a III-a, a primit misiunea de a lupta, așa că soldații au fost îmbarcați în bărci, plute și pontoane remorcate de șalupele Rândunica și Bucur pentru a traversa Dunărea și a stabili un cap de pod pe malul drept al fluviului. În zona satului Măgura, detașamentul trebuia să asigure apărarea podului care urma să fie construit de către unitățile de geniu ale Armatei Române. Căpitanul Mărăcineanu a primit ulterior sarcina de a efectua acțiuni de recunoaștere, urmărire și eliminare a patrulelor inamice în zona dintre râurile Vii și Nicer. Episodul cel mai dramatic din viața căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu a avut loc în ziua celei mari bătălii din 30 august 1877. Înainte de a porni la atac, căpitanul le-a adresat ostașilor săi următoarele cuvinte: „Să vă țineți după mine! Să nu dați niciun pas înapoi. Dacă simțiți, băieți, că eu mă feresc de focul inamicului și evit să fiu în fruntea voastră, vă ordon de acum să-mi puneți pușca la frunte”, ar fi spus Căpitanul Valter Mărăcineanu. Presă vremii a lăudat curajul și eroismul tânărului căpitan. «România liberă» scria despre el: „Se lupta în primele rânduri dispreţuind moartea… sui în mijlocul unei ploi de gloanţe dealul şi dânsul fu cel dintâi la întăritură, împlântând steagul. Trăiască România!, fu cea din urmă vorbă a căpitanului Valter”. „În momentul când vei primi această ultimă scrisoare să ştii că eu am încetat de a mai exista. Mi-am dat viaţa pentru iubita mea patrie. Soarta a voit aşa! Nu trebuie să ne plângem, eu unul mulţumesc soartei de favoarea ce mi-a făcut-o. Am murit liniştit, făcându-mi datoria pentru patrie. Aş dori să fiu îngropat în scumpul nostru Bucureşti, dar fiindcă este greu a mi se realiza această dorinţă copilărească, lasă-mă acolo unde sunt, că sunt foarte bine”. Via anonimus.ro.