Istoria Bucureștiului – Apariția și numele Bucureștiului – Între adevăr și legendă
Oriunde pe continentul european izvoarele au fost destul de rezervate în privinţa momentelor de început ale oraşelor, aşa încât documentele au surprins ceva mai târziu desprinderea oraşului de lumea satului. Lucrurile nu au stat altfel nici pentru oraşul Bucureşti, capitala de astăzi a românilor. Naşterea şi numele oraşului au suscitat un interes crescând, începând cu secolul al XIX-lea, dar cum nu se ştia nimic concret, documentele lipsind, legendele au prins tot mai mult contur. Au existat două variante în explicarea denumirii de Bucureşti. 1. Prima considera că, din punct de vedere filologic, Bucureştii veneau de la verbul a se bucura, de la care deriva şi substantivul bucurie, oraşul fiind un oraş al bucuriei. 2. A doua variantă avea la bază legenda unui anume Bucur de la care şi-ar fi luat numele oraşul. Explicaţia apare ceva mai complexă. Diferite surse consideră că numele de Bucureşti vine de la numele de Bucur, Bucura, care fac parte din familia cuvintelor: a (se) bucura, bucurie, bucuros, etc. Numele de Bucur, Bucura, au fost nume vechi şi de tradiţie la români, destul de răspândite, cu deosebire în Transilvania, unde se semnalează o serie de localităţi, cum ar fi: Movila lui Bucur, Bucur ceauşul, Bucura, Măgura lui Bucur etc. Un Bucureşti apare şi lângă Brad, în munţii Apuseni. Şi în părţile Hunedoarei şi chiar în sudul Dunării, în Albania de astăzi, au fost semnalate câte o aşezare purtând numele capitalei noastre de astăzi. Dincoace de munţi, în Ţara Românească, asemenea nume au fost întâlnite foarte rar, încât unii autori au tras concluzia că Bucur ar fi fost un cioban venit din Transilvania, de peste munţi (Simionescu, Cernovodeanu, 1976, 85). În judeţul Mehedinţi exista o comună Bucura, a cărei legendă vorbea de o foarte frumoasă fată, care şi-a eliberat fraţii de suferinţă din robie, din rândul cărora făcea parte şi iubitul ei. Cum drum de întoarcere nu mai era pentru ei, au hotărât să rămână pe acele locuri şi au dat aşezării pe care au întemeiat-o numele de Bucura, după numele fecioarei ce-i scăpase din robie (Densușianu, 1898, 6). Legenda vorbeşte de frumuseţea neasemuită a tinerei, concluzia trasă fiind aceea că în trecut numele de Bucur ori Bucura era asociat cu ideea de frumuseţe. Ipoteza, spune autorul, este întărită şi de etimologia cuvântului bucur, deoarece „în albaneză bucure însemnează frumos; bucuri – frumuseţe şi bucuron – înfrumuseţez” (Densușianu, 1898, 7). Un om bucur însemna un om frumos, iar numele de Bucur, Bucura, a fost dat acelora care se distingeau prin frumuseţea lor (Densușianu, 1898, 7). Treptat, se pare, semnificaţia primitivă a cuvântului s-a pierdut şi numele propriu s-a răspândit atât de mult, încât ideea de frumuseţe a dispărut cu totul. Dacă la început, adjectivul bucur, bucura exista cu înţelesul de frumos, mai târziu adjectivul bucur a dat verbul a se bucura. Din forma verbală a luat naştere substantivul bucurie şi adjectivul bucuros (Densușianu, 1898, 9). Se pare că în anumite zone, de exemplu în jurul Braşovului, era obiceiul ca noilor născuţi să li se dea până la botez numele de Bucur sau Bucura, în funcţie de caz, exprimând sentimentul de bucurie al părinţilor la naşterea unui copil (Ionescu, 2001, 78-79). Vechimea şi frecvenţa cuvântului bucur considerat mai degrabă a fi de origine autohtonă traco-dacică a fost dovedită printr-o serie de derivate, multe dintre ele devenite nume de locuri: „Bucuroaia, Bucureasa, Albucurel, Bucuraş, Bucurel, Bucurilă etc. De origine românească sunt probabil şi numele bulgăreşti: Bucor şi Bucur” (Ionescu, 2001, 78-79). Părerile în privinţa originii cuvântului bucur au fost împărţite: Alexiu Viciu afirma în 1929, că numele de Bucur era un nume de persoane luat de la slavi (Viciu, 1929, 18). Alte surse indică originea albaneză, venită de la turci. Se pare însă că numele de bucur nu a putut fi luat de la albanezi, care l-ar fi preluat şi ei la rândul lor de la turci, pentru simplul motiv că el are rădăcini mult mai vechi, numele de Bucur considerat a fi cea mai veche urmă de nume pur românesc (Densușianu, 1898, 11). Grigore Brâncuş considera și el că Bucura şi bucurie sunt generale în dacoromână, iar termenul bucur exista şi în aromâna din Albania (Brâncuș, 1983, 49). „Verbul bucura este un derivat de la adjectivul bucur = frumos care trebuie să fi fost general în româna comună. Astăzi se păstrează în acest sens numai ca nume propriu. Ca antroponimic este foarte frecvent şi are o arie largă de răspândire. De asemenea este răspândit în toponimie. Se observă că în toponimie şi antroponomastică îşi păstrează sensul primitiv de frumos, corespunzând formal şi semantic adjectivul albanez ‘bukur’ (din care verbul bukuro(n)j – a înfrumuseţa; bukuri – frumuseţe, bukura – nume personal feminin. Din limba română a pătruns ca nume de persoană şi în limba bulgară. Româneştebucur, albaneză bukur au origine comună. Evoluţia semantică a cuvântului în limba română s-a putut petrece fără prea mari greutăţi. Din toate, rezultă că în româna comună existăbucur adjectiv: frumos, bucura, verb a înfrumuseţa, bucurie s.f. frumuseţe. Adjectivul bucur = frumos s-a pierdut din limba vorbită, conservându-se ca nume de persoană, iar celelalte două: verbul şi substantivul au evoluat la sensurile care sunt astăzi. E posibil ca şi în substrat cuvântul să fi avut sensul de ‘plăcut, mulţumitor, care produce bucurie’. Specializarea semantică s-ar datora sinonimiei cu elemente de origine latină, frumos, muşat mai ales că latinul gaudeo nu s-a păstrat în latină. E posibil de asemenea ca în albaneză pătrunderea latinului gaudeo (albaneză gezoj = a se bucura) să fi împiedicat dezvoltarea şi generalizarea sensului de ‘care produce bucurie’ al vechiului adjectiv i bukure.” (Brâncuș, 1983, 50). Versiunea că numele de Bucureşti face parte din familia cuvintelora (se) bucura, bucurie, bucuros a fost îmbrăţişată de o serie de călători străini cărora li se părea firesc ca numele să derive de la bucurie, Bucureştiul fiind un oraş, după părerea lor, destul de vesel. Astfel, Franz Joseph Sulzer (1727-1791) elveţian, ofiţer de ocazie în armata imperială, ajuns secretar al lui Alexandru Vodă Ipsilanti, vorbeşte de Bucureşti, al cărui nume consideră că vine de la
