Barbu Ştefănescu Delavrancea – Ce e patria, ce e patriotismul?

Copii, ce e Patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să moară de bunăvoie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i va cunoaşte şi nu-l vor cunoaşte?

Patria este înlăuntrul nostru, şi o ducem cu noi peste ţări şi mări, şi numai când suntem departe şi în singurătate, ne trec fiorii amintindu-ne de unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere decât în restrişte şi în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri. Când pomenim de Călugăreni, Rovine, sau Valea-Albă, ne cutremurăm, uităm de noi, şi nu trăim decât în aceia care au fost odinioară ostaşi, căpitani şi voievozi! Un fulger de închipuire pe dinaintea ochilor, şi ne simţim aievea în rândul plăieşilor, în fruntea ostaşilor, cu barda, cu ghioaga, cu buzduganul, sporind şirurile eroilor care ne-au apărat ţările noastre, iluzia se revarsă asupra zilei de astăzi. Şi simţim cum cresc batalioanele de piotă, escadroanele de călăraşi şi roşiori, înmulţindu-se cu voinici uscaţi, pletoşi, cu iţari şi cu sarici în spinare. Visul acesta dispare. Şi bucuroşi, primim constatările realităţii: generaţiile ies una din alta şi se duc pe rând, numai obârşia stă pe lume ca o matcă fără sfârşit!

Patria nu vine de la pământ, nici din vreo lucrare a câmpului, nici din vreo abstracţiune, ci dintr-o noţiune concretă, de la pater, de la patres, din părinţi, moşi şi strămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii ne sunt patria noastră; ei cari au vorbit aceeaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe, aspiraţiuni, sunt adevărata noastră patrie!

De aceea, patriotismul este simţământul activ şi covârşitor al generaţiilor actuale care binecuvântează părinţii, moşii şi strămoşii, mai mult ca pe ele, adeseori învrăjbite în vrăjmăşii, dar totdeauna unite în amintirea celor din trecut.

Barbu Ştefănescu Delavrancea – 24 ianuarie 1915. Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română”.