Cafeluța Culturală – Ion Luca Caragiale – Cella Delavrancea

A FOST odată un copil mintos care, de mititel, se deosebea între ceilalți de seama lui prin pornire la biruința grea – apucătură de suflet mare.

Din cea mai fragedă vîrstă, jucăria de predilecție era să domesticească un cal sălbatic… Cu îndărătnicie – puterea voinței neînduplecate – se apropia hotărît de monstrul nesupus și căuta să-l atingă… să-l mîngîie… și-l atingea… și-l mîngîie frumos. Monstrul simțea parcă, la atingerea copilului, că are a face cu un viitor stăpîn, care o să-l biruie, tocmai fiindcă-l iubește copilul cel mintos mai presus de orice pe lumea aceasta, și că în biruința lui – a monstrului așa de greu de domesticit, care la atîția ș’atîția le-a frînt gîtul – copilul și-a pus tot prețul vieții lui… Și numai rari copii înțeleg așa de mititei rostul și prețul vieții lor – și numai aceia, rari, de mititei știu porunci…

Încet-încet, l-a tot mîngîiat copilul, pînă cînd, într-o zi, în fața lumii din satul lui, care-i știa patima lui copilărească, i-a înfipt mîinile-n coamă: calul – sălbatic – s-a smucit tîrînd pe copil – să-l sdrobească; dar îndată, micuțul i-a sărit în spinare… și au pornit în goană, și au pierit în larg, departe, pînă unde nu mai puteau apuca ochii celor de față.

Mulți au zis:

„Copilul ăsta se duce la pierzanie… O să-i frîngă gîtul dihania sălbatică!”

Dar o babă, care cunoștea pe copil de mititel, de cînd el se tot apropia să mîngîie calul nesupus, a gîndit:

„Nu-i frînge gîtul, că și-a găsit stăpînul!… Cu sufletul se călărește, nu cu trupul, și călărețul ăsta mititel are sufletul covîrșitor sălbăticiei calului!”

Locuri străine multe a străbătut călărețul, și, pe unde a colindat, lumea care vedea tinerețea lui și înțelegea mai bine decît cei din satul depărtat ce încercare de supremă bravură face el – voind să biruie pînă la stăpînire desăvîrșită pe neînduplecatul monstru – l-a îmbrățișat, l-a’ncurajat și l-a admirat… Și multe cununi i-a aruncat cu respect și dragoste, fiindcă nimic nu inspiră unui suflet întreg atîta dragoste și respect cît triumful unui suflet mare.

Într-un tîrziu după aceea, cînd unii uitaseră de copilul dus departe, și cînd alții, puțini, încă-i mai duceau grija, iacătă că se-ntoarce, din depărtări, acasă-n satul lui, copilul cu calul lui, domesticit.

Toți din sat, care mai de care, în întîmpinară cu vorbe frumoase și cu mănunchiuri de flori, să-i arate cîtă cinste se răsfrînge asupra satului întreg din biruința micului erou… În urma tuturor, se vîră și baba bătrînă, aducîndu-i și ea o floare proaspătă de cîmp.

Au voit unii s-o dea la o parte pe babă, dar ea le-a zis:

„Nu se poate… Trebuie să primească și de la mine un semn de mulțumire și de dragoste. Copilul știe că, de mult, de cînd se tot apropia să-și mîngîie calul, eram și eu dintre puținii care nu se-ndoiau de biruința lui”.

Și, întorcîndu-se bătrîna cătră tînărul erou, i-a zis:

„Să trăiești, să-l stăpînești!… și-a găsit stăpînul!”

Ei! asta e numai o mică poveste; dar o poveste nu trebuie totdeauna să fie mare, ca să poată cuprinde un adevăr…

Tînărul erou este Cella Delavrancea; monstrul sălbatic domesticit este Arta; iar baba bătrînă… aceea sunt eu.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!