Ca o furtună șade vinul în pahar.

Șt. Augustin Doinaș, „Defăimarea liniștii”

Ghiurghiuliu, adică trandafiriu, e domeniul carnal al interiorității noastre funciar traversat  de imbolduri la acțiune numite pulsiuni. Cât timp suntem încarnați, ne vine să facem una sau alta—să inserăm făptuirea noastră în cursul impersonal al devenirii, să inter-venim, să lăsăm o urmă, fie ea și efemeră, în lume. Făptura umană e un receptor de însuflețiri lansate în felul inspirației și curajului de-a făptui, unde rolul cel mai entuziasmant sfârșește prin a-și defini actorul. Ceea ce-i vine omului să facă în mod cât de cât consecvent cu viața lui îl trage, ca pe un vin nou la o sticlă mai veche, într-o formă cu o anume etichetă și căutare pe piață. În latina legiunilor romane ce ne-au dat grai, vita vinum est.

De vin ce suntem ni se acrește de rutina cazonă a tropăitului în formație, de vii ce suntem strigăm după ajutor. Îndrumat prin inginerie socială să forfotească disciplinat și productiv, mustul blegos curgător prin vinele noastre s-ar înăspri de la sine în contact cu exteriorul, ce la rândul său mustește de o înaltă turbulență. Aerul liber e in-fluent, în măsura în care trafichează duh, elanuri, fâlfâit, zaveră. Și tocmai pentru a preîntâmpina o explozivă afirmare de sine a individului accesu-i la exterior se cenzurează acerb. Principalul e că ne vin(ifică) înfiorări hoinare din neant, apte să ne transforme docilitatea servilă în ardoare combativă; să ne înăsprească mustul, pentru a rămâne în câmpul semantic al dictonului roman. De parcă dispozițiile cârmuirii ar căuta să acopere tonul altissimo al unui cântec de liberare ce se revarsă în surdină dinspre larg înspre noi.

Ca vin, viața are o geneză și stadii de maturizare; chiar înăsprit prin influențe din exterior, mustul se transformă doar în tulburel încă de limpezit lăuntric, la adăpost de agitația lumii și prin refuzul obstinat al categoriilor puse la dispoziție de înțelegerea comună. Claritate nu capătă decât prin scindări succesive de pulpa și drojdiile ce l-au ajutat să fiarbă, dându-i tărie: cu cât liniștea îi e mai profundă, cu atât accesul la sine i se deschide mai primitor. Cum scria Aristotel, într-un fel sufletul e (una cu) toate cele lumești, însă cu ceea ce-i e drag identificarea merge cel mai departe. Dacă în vâltoarea lumii suntem trași prin naștere, înspre cele îndrăgite ne soarbe însăși setea de a deveni, iar asta într-atât încât uităm cine suntem și ce căutăm pe Pământ; spiritul vremii (l’air du temps) ne îmbată criță.

Într-adevăr, din depărtare ne (transformă în) vin tulburări de trezire din „dulceața traiului patriarhal”, cu o sintagmă purtând semnătura lui Topârceanu. Se încearcă reanimarea noastră din acea moarte diminutivă, care-i armonia cu lumea—heimarmene, sau soarta, în jargonul tehnic al gnosticilor—întru reîntoarcerea la seninătatea transcendentă din care provenim, după speculațiile acelorași. Un suflu străin ne dă ghes să ieșim din spațiul carceral-disciplinar unde ne complacem să zacem^[1]; ne vin(ifică) apeluri la o efervescență eliberatoare, ne bate argintiu în tâmplă toamna, vrând să știe cât suntem de (ne)copți pentru marele salt în necunoscut. Este, sau nu, timpul?

Exploatat la tot pasul, lestul ce dă previzibilitate/inerție omului e frica sa de moarte. Ideea că viața, oricât de amară, tot e mai dulce ca moartea are un puternic aliat în instinctul animalic de supraviețuire. El pune în gura omului dubioasa lumină aruncată de proverbul chinezesc „noi știm să bem amărăciune”. Și bineînțeles că știința neînfricaților băutori de fiere se înscrie pe o spirală descendentă, ce face ca amărăciunea să se adâncească proporțional cu năzdrăvanele lor puteri de a o asimila. Dacă omul ține chinezește la asemenea băutură, de ce să nu i se dea până cade? Câtă mizerie e el în stare să înghită până când ea i se urcă înapoi în gât și (re)varsă, inaugurând violent o reversiune ce debordează individualul înspre o schimbare de ordin istoric^[2]? Căci cele ce ne vin și contra-vin la un moment dat, întorcându-se pe contraatac împotriva lumii din care provin. Câtă frustrare poate omul refula înainte de-o izbucnire capabilă să se conjuge cu altele asemenea ei, să ia amploare socială și, în final, s-arunce în aer sistemul politic ce-l constrânge dincolo de limitele suportabilului? Matricea din interior cedează.

Problema e cât din dulceața traiului patriarhal ironizat de Topârceanu ascunde o amăreală reziduală imposibil de sublimat cultural—un rest rebel, esențialmente emetic, ce imprimă o voltă la o sută optzeci de grade cursului obișnuit al lucrurilor. O revoltă, o insurecție de proporții. Dacă are vreo importanță, românii, nu chinezii, au compus și s-au jeluit pe „Pelinaș, pelin amar” într-o încercare de sublimare a amărăciunii lor. Care să fie limitele acestei manevre cu hocus-pocus, ca să nu-i zicem chiar număr de iluzionism? Cât din amărăciune se lasă purjată catartic? Încă și mai radical: cât din mizeria sinelui se lasă conștientizată, înfruntată printr-o privire fără menajamente de lucidă? Căci, spre a putea conviețui cu omul, fierea i se retrage în ghiurghiuliul lăuntru carnal.

Cert e că amărăciunea nu ne vine niciodată în stare pură, neacoperită de un pospai zaharat ce îi dă valoarea socială—discutabila adăugire introdusă de prezența spectatorilor la actul libației cu pricina. Între individ și superlativul absolut al amărăciunii se interpune mereu reacția celor din jur în virtutea naturii sociale a experienței umane. Constitutiv, limba omului e deja invariabil udă de un filtru mediator—aici cu sensul de băutură miraculoasă—care e gustul public. Invers, limba ca realitate lingvistică e urma lăsată de ceilalți pe limba noastră ca realitate corporală; între noi și înșine se află deja cei ce ne vorbesc graiul. Astfel încât gustul individual secretă întrucâtva gustul public: cât ar fi de revoltătoare în sine amărăciunea de dat pe gât, alunecarea ei e sensibil ușurată de pilda celor însemnați din viața respectivului; fierea e mai băubilă la grămadă. E drept, fiecare din participanții la cruda împărtășanie cu ea e însetat de recunoaștere socială mai înainte de orice altceva, golind în consecință paharul c-o abnegație teribilistă, demonstrativă, histrionică.

Meteahna trasului la măsea—de amărăciune, sau altele—nu se lasă separată de contextu-i social. Bem teatral, sau mai bine zis ne dăm în spectacolul beției cu mințile deja binișor răpite de el sub forma nevoii arzătoare de recunoaștere din partea anumitor semeni. Omul îl bea pe om, în sensul că setea de orice are profunde resorturi sociale. A vorbi, ca anglofonii, de social drinking frizează pleonasmul. Toată chestia e în gura cui ne uităm când ducem paharul la gură, a cui sete ne soarbe irezistibil, ce chip uman anume ne încântă sirenaic, trăgându-ne dincolo de el, cui îi e destinată bravada noastră, ce în esență constituie un mesaj de auto-prezentare a sinelui sub ochii celor considerați de vază? O dare la iveală, o denudare. Ca vin, viața e mereu deja curgătoare pe panta acelei orgiei virtuale, care-i nevoia de public—motiv pentru care tot romanii credeau că în vin se revelează adevărul. Spune-mi în fața cui te rupi în figuri mai pornografic ca să-ți spun cine ești!

Vasăzică, nu ceea ce bea omul importă în ultimă instanță, ci a cui considerație/confirmare încearcă el s-o dobândească bând. Până și cea mai indigestă sorbitură devine elixir dacă absorbția ei e recunoscută și apreciată cum se cuvine de cei vizați. Sedus de ei, individul vrea, la rândul lui, să îi seducă. Suntem, cum arăta Aristotel, ceea ce iubim, dar asta fiindcă obiectul iubirii în cauză mai e râvnit și de alții, cu care ne asemuim și rivalizăm imaginar; himerele se vânează pe echipe. A rivaliza înseamnă a fi atras născător, maieutic, de obiectul dorinței în aceeași categorie cu alții ce-l revendică. Fenomenologic vorbind, nimeni nu bea licoarea în sine, ci atenția băutorilor ce și-o dispută, prin asta conferindu-i și puterea de seducție. Băutura e un mediu înnobilat de reflecția în el a unor chipuri rival-tovărășești, cinstite în mod deosebit de băutor; ceea ce e valabil nu doar pentru băuturi, ci pentru toate bunurile de consum.

Putem spune că obiectul pe care ni-l disputăm cu lumea bună din viața noastră e asemeni unui butuc de vie ce vehiculează îmbătătoare virtualități—identificări și diferențieri—sociale. El e cel ce reunește, în liota-i de pețitori, pe cei cu aspirații similare, și totodată diferite de ale altora. Subtile osmoze existențiale trag omul la cei de-o teapă cu el prin intermediul lucrurilor râvnite în comun, cu aceeași mișcare și distanțându-l implicit de cei altfel simțitori. Mirabila operațiune de grupare a umanului după afinități e a logosului în sensul original al termenului; el e osmoza care trage sevele, sau esențele, entităților din neființă în ființă, dându-i astfel fiecăreia calea devenirii sale. Oamenii apar ca boabe prin care lucrează selectiva buturugă—foarte diferite între ele, chiar dacă asemănătoare la prima vedere. Tot ce a luat ființă se află deja sub îndrumarea logosului mai înainte de a intra sub incidența îndrumării politice, al cărei rol se limitează la a menține lucrurile pe fireasca lor cale din bun-simț (sensus communis), ori a le deturna după interese personale. Nu întâmplător deturnările meșteșugite debutează printr-o schimbare neanunțată a definiției lucrului de deturnat: în loc să fie înșfăcat vulgar și nejustificat, el e mai întâi plasat într-o altă categorie a înțelegerii, unde pe păgubaș nu îl duce capul să caute. Totul e făcut să pară o neînțelegere, nu un josnic furt—cel puțin în intenția creatorilor de lucrative echivocuri^[3].

 Deranjant e că acest raport de dependență a omului de logos a fost foarte bine priceput de puterea politică, ce în consecință s-a concentrat pe intervenția la nivelul discursului, cu mult mai insidioasă ca trimiterea mascaților în stradă. Astăzi, mascat de nerecunoscut sub ideologii e chiar logosul, sau legea ce conduce fiecare lucru pe calea devenirii cuvenită lui. Școala ne formează—deformează?—să conceptualizăm experiența în anumite categorii de bază, ce aruncă asupra lumii un clarobscur promovat ca unică lumină valabilă, un referențial normativ opac în sine, însă cvasi-imposibil de investigat fără a declanșa represiunea în urma etichetării investigatorului ca deviant, anormal, patologic, obscurantist, conspiraționist, etc. Cea mai profundă obscuritate se insinuează, așa cum știm, la piciorul lumânării, adică la baza sacrosanctului edificiu științific susținut de vagi noțiuni-cheie ca forță, masă, substanță, constantă, armonie, sau echilibru. Important e că o anume tulbureală ne este inoculată sub eticheta de lumină curată, sau adevăr pur, anume spre a descuraja moduri alternative de conceptualizare a realului, a căror proliferare ar risca să compromită însăși posibilitatea de control social, adică exercițiul puterii. Ca mathesis universalis, matematica oferă numitorul comun—baza pe care controlul social să se exercite. Înainte de instrument științific al cunoașterii, ea e instrumentul uniformizării mentale a umanului: unde-i lege nu-i tocmeală, și cu atât mai puțin dacă legea-i pusă într-o formulă matematică, ce împiedică orice mișcare în front a gândirii dialectice printr-un fel de „amin!” terminal. Gata cu discuția! Gura! S-a zis ce era de zis!

Ceea ce însă crește agitația umorală a mediului, stârnind vuietul unor ape mari menționat în apocalipsă. Între noi și înșine se secretă izolator scursura buletinelor de știri oficiale, filtrul cu puteri uniformizante al obiectivității științifice, licoarea moleșitoare a divertismentului, precum și condescendența acidă la adresa nonconformiștilor. Dar, de ce formulele sunt repetate mai des, de-aia și impactul lor e mai derizoriu; omniprezent, excesiv, zelul coercitiv al cârmuirii dovedește că lumea se trezește din mahmureala dogmatică în care a zăcut, dornică să intre într-un alt joc, după alte reguli. Tulbureala (de)formativă inoculată ei prin educație se risipește. În sticlele vechi, vinul nou care suntem dă iarăși în fiert, de parcă limpezimea lăuntrică dobândită i-ar fi venit din largul insondabil al zării, unde un alt vin—nu doar străvechi, ci imemorial—s-ar fi sublimat în claritate pură, cedând trecerea altor lumini, provenind de la alți sori decât cel oficial; ca și cum bezna n-ar exista decât ca perete permeabil prin care setea de altceva să se transmită măsurat, fără grabă, cu tact supraomenesc, după un rost și socoteală negreșite; ca și cum vremea ar vremui gospodărește spre binele nostru. 

Problema gurii închise e că ea murmură printre buze și în tăcere—că-i vin pe limbă fel de fel și mai mereu. Că viața-i un vin imparabil de viitor. Sete mi-e de apă, dar de dragul celor dragi mie mă usuc de viu! Căci doar ei promit acea companie netulburată de aleatul nașterii la distanță în spațiu și timp, ca boabele pe un ciorchine răsfirat la perfecție. În viață omul se poate considera ajuns dacă sfârșește în clubul virtual la care trage, nu neapărat legat de panteonul larg recunoscut. Drept care politicul vizează să reteze legăturile individului c-o exterioritate ce-i trimite clandestin întăriri și-l incită la ieșire din formație, la dizidență. Creon a fost înfruntat de Antigona în numele unei legi mai vechi și mai înalte, nesocotite de el în încercarea-i tipic tiranică de a monopoliza cu avariție puterea. A tăia accesul la sursa ultimă de inspirație și curaj, care e largul, se confundă cu superlativul controlului visat de puterea politică. A limita spațiul de mișcare al neascultătorilor, a-i împiedica să rezoneze cu unda seismică trimisă lor din exterior înseamnă a le cenzura relația cu transcendența, a se substitui intemporalei vițe a logosului. O fi viața vin, dar traficat până la refuz cu pelin pe partea unde ne găsim noi.

Până s-ajungem la Dumnezeu și anume ca să n-ajungem ne mănâncă „sfinții” ierarhi. Ca pe struguri. Ca să nu ni se înăsprească mustul și să deranjeze cumva leviatanul la stomac. Suntem cu toții gnostici în măsura în care simțim că dincolo de gratiile și gardienii ce ne apără, chipurile, de rele, începe „seninătatea care înseninează” pomenită de Nietzsche; în măsura în care intuim că de neporuncitoarea zeitate numită Libertate ne desparte clica așa-zișilor ei iluminați, ce pretind a-i ști și împlini voia—câcâiții autoaleși dăruiți, pasă-mi-te, de fire cu tot adevărul și toată puterea! Avem toate motivele să credem că Lucifer nu-i un produs al Creației, ci al rataților cu care calea dumnezeirii e presărată—dezîncântații îndârjiți să-i dezîncânte și pe alții din teama ca nu cumva aceștia să răzbească mai departe ca pizmașii lor predecesori. Corijenții la civism caută să corupă toată clasa ca nimeni să nu se poată lăuda cu absolvirea infamei școlii de corecție sublunare.

Firește, de la sine, în virtutea naturii noastre sociale, între noi și înșine se interpune gustul public în felul unei secreții, ce ajută înghițirea celor mai puțin digeste; nefirește, de la cei aflați la putere, în virtutea instinctului animalic de supraviețuire, ni se impune o obediență mașinală, fără crâcnire. Ceea ce naște întrebarea incomodă: a cui viață ne trăiește, ce mortăciuni caută disperat să ne distragă atenția și sufle elanul vital? Acele fluxuri ce confluează în social—discurs, capital, memorie, mijloace de producție, sexualitate, etc.—sunt dirijate spre binele voracilor intruși ce ne parazitează. Creierul ne e spălat insistent cu ideea unei pasivități în care nu ne recunoaștem: „mă, fiți blânzi, că altfel o mierliți!”. Limpezirea lăuntrică a fiecăruia întru trecere la act e compromisă de o drojdie biologică stârnită sistematic de sus: frica de moarte. E clar că suntem învățați să bem amărăciune chinezește, deși, cu ultimul rest de luciditate, strămoșii noștri de la Râm își băgau pe gât degetele și se goleau catartic de indigestul conținut. De, fiecare tradiție cu practicile ei… Mai suntem oare capabili să intervenim eficace în propria devenire, sau ne-am dus deja pe apa neagră a sâmbetei, confundabilă și ea cu un vin greu căzător în picioare?

Cât timp contactul vino-vieții cu frunza amară a pelinului e prelungit puțin câte puțin, dar consecvent, puterea de îndurare a celui astfel lucrat promite să rivalizeze cu a chinezilor. Bând în fiecare zi pelin, gustul i se rafinează suficient pentru a detecta și aprecia fluctuații de amărăciune nesesizate mai înainte de funesta împărtășanie. Amărâtul își începe treptat subviețuirea, excretat încet, dar sigur, înspre imond. Picătura chinezească își face efectul; în urma ei se instalează rigor mortis. Omul e tras în piatră ca o stalagmită. Orizontul i se îngustează, ținând cont că învățătura „de bine” îi e inoculată din afară, nu dobândită prin încordare și contact riscant cu necunoscutul. Obiectul grijii paterne a politicului intră vertiginos pe panta unei uitări de sine devenite condiția necesară subviețuirii: sclavul și-a internalizat lanțul, ce acum îi curge prin vine a tăvălug dătător lui de o formidabilă inerție, iar căii aservirii de o lucie netezime. Moartea biologică a celui ce s-a autoîmbălsămat din timp cu resemnare are în ea ceva igienic, de apă trasă peste ceva dus de mult în jos cu asentimentul victimei. Nu numai viața, ci și moartea e un vin—atonic, de abandonat din lașitate puterile supraviețuirii și decretat evitabilul ca inevitabil.

Când organismul social nu mai intră în convulsii violente de vomă, e semn că armonia cu lumea s-a înstăpânit peste el despotic, fără putință de refuz, sau negociere. Că simțirea l-a părăsit, dându-l pe mâna minerală, descărnată, a nesimțirii. Organul nefolosit degenerează, iar cel de simț mai înaintea celorlalte. Cine nu trage din greu cu urechea la șoaptele discrete dinspre fundal—de dincolo de gălăgia propagandistică a epocii, adică—se închide singur, încă din timpul vieții, într-o raclă funerară a ascultării, pătruns prematur de cumințenia pământului. Cel mai primejdios cor de sirene bântuie uscatul, nu marea; în glasurile lor ne înecăm virtual, în sensul că le ascultăm cu o fascinație morbidă, fixați maniacal pe rolurile în care ne (a)trag. Culmea iresponsabilității e să le răspundem printr-o adeziune totală, contopindu-ne cu voia lor, lăsându-ne deposedați de cârma propriei deveniri. Viața e vin, dar vinul ia mințile mai înainte de-a fi dus la buze, prin interesul cu care urechea se deschide la murmuru-i doar pe jumătate lumesc. Interesul e agentul telebeției, ori beției la distanță, din auzite și prin semne, fără contact efectiv cu morgana îmbătătoare. Nu mai e cazul să subliniem că delapidarea vieții individuale o fac tocmai cei ce pretind a-i apăra mai fidel interesele—cei ce afirmă că văd înăuntrul nostru mai clar ca noi înșine. Cel puțin părintește, dacă nu dumnezeiește…

Întrebarea de sezon, prin care vremea însăși vremuiește: a cui claritate îmi limpezește mie tulburelul?

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Se spune că, unui papă depravat din familia de Medici, cineva i-ar fi reamintit de desemnarea în Biblie a pământului ca vale a plângerii. Altfel spus, că suntem născuți pentru a suferi și surmonta astfel absorbția noastră în monden. La care pontiful ar fi răspuns, „vai, dar ce bine se suferă…!”.

2. S-ar părea că autorii japonezi ai oribilului masacru de la Nanjing, soldat cu vreo trei sute de mii de victime, au fost frământați exact de această nedumerire. În joc e viziunea de ansamblu asupra umanului: așa cum canibalismul stârnește revulsie în cei nefamiliari cu subtilitățile-i metafizice, autodistrugerea triumfală și pe scară largă a unor semeni are toate motivele să neliniștească, dat fiind că socialul e mediul prin excelență al contaminării. Fiindcă ideile și practicile se transmit c-o uluitoare virulență —azi mai mult ca oricând—, eforturile de supraveghere din partea cârmuirii au crescut și ele până dincolo de suportabil.

3. Jargonul corporatist ne-a lăsat în limbaj termenii de contabilitate creativă [creative accounting] și reprezentare eronată [misrepresentation] ce spală de pete mai bine împământenitele noțiuni de furt și minciună. Spre a nu ne lăsa mai prejos, am numit și noi acest praf în ochi tulburel traficat.