Într-un eseu anterior valorizam gestul dizident făcut de păstorul mioritic și cântat, cumva vertebrant, de neamul românesc până nu demult: ieșirea din drumul bine bătut întru deschiderea unuia alternativ urmașilor. Pentru păzitorii turmei bipede — ciomăgarii ocupați cu normalizarea — a dialoga c-o vedenie-auzenie e un simptom de alienare mintală. Ultimul cuvânt în chestiunea umanului țin să-l aibă „știutorii” cu diplomă sau vână de bou, serios îngrijorați de rătăcirea lumii pe alăturea cu drumul „cel bun”, trasat de ei din ce în ce mai clar și supravegheat din ce în ce mai draconic.

A face necunoscutul de dincolo de zare să apară neatrăgător, dacă nu chiar înfricoșător, e meșteșugul dresurii de oameni numit eufemistic inginerie socială. Așa cum oile sunt împiedicate să se risipească de câini specializați pe rol, amatorii de trăiri mai proaspete și exotice, provenind din depărtare, sunt descurajați să se avânte într-acolo prin imagini proiectate pe fundalul zării de așa-ziși știutori. Educația are, între altele, și rolul de a face cunoștință oamenilor cu necunoscutul mai înainte ca ei să se lanseze singuri către el și tocmai ca să n-o facă. Răspunsurile primite din jur la marile întrebări existențiale au scopul să descurajeze investigațiile pe cont propriu, în stare să modifice paradigma de ansamblu a funcționării sociale — o legare laolaltă a umanului numită chiar religare. Căci, înainte de a ne re-lega de sacru, alteritate, sau transcendență, religia ne leagă mult mai sigur între noi, în cadrul unei campanii de îmblânzire și omogenizare comportamentală ce ne face guvernabili. Astfel masificat, materialul uman devine coeziv, gata să primească formă și strălucire din mâna ctitorilor politici. Pasivitatea-i obedientă ispitește drăcește ucenicii într-ale dumnezeirii, trezindu-le faraonice apetituri de mărire: dacă lumea a fost creată de meșterul divin, menținerea ei în stare de funcționare le revine calfelor lui umane, luminate de el anume în scopul  conlucrării. Pretenția de iluminare divină justifică sângeroase intervenții disciplinare. Caricatura clasică a acestui activism dement în slujba binelui e Don Quijote.

Motiv pentru care azi vorbim generic de onto-teo-logie, sau manipulare în scop lucrativ a mulțimii prin intermediul logosului (discursului filozofico-științific) dominant. Ca orice material, umanul nu poate fi instrumentalizat fără o oarecare coeziune ideologică între indivizi, în stare să le împiedice cât de cât dispersia. Nu-i de mirare că monoteismul conferă mulțimii o uniformitate și previzibilitate cu mult superioare politeismului, iar asta indiferent cât de eterogen sau omogen, personal sau impersonal, ar fi realul „în sine”, încă neatins de prehensia categorială a intelectului.

Cine se abate de la calea trasată lumii de îndrumătorii ei e, dacă nu rătăcit de-a binelea la minte, atunci cel puțin răuvoitor, retiv, îndărătnic, antisocial. Dezobediența civilă evoluează între casa de nebuni și cea de corecție: oaia neagră a societății are, pe sub pielea-i drăcească, malefica putere de a întuneca și alte minți, atrăgându-le pe urmele ei prin hățișurile obscure ce flanchează drumul de urmat. Ceea ce duce la diminuarea efectivelor turmei bipede și, implicit, a prestigiului păstorilor ei. Căci, conform versiunii oficiale de împlinire existențială, prin viață marii maeștri se preumblă în fruntea unor falnice alaiuri de emuli, ce-și sorb admirativ din ochi și urechi mentorii. Solitarul e decretat ipso facto ratat — un negustor fără clientelă, în pragul falimentului social.

Într-adevăr, volens-nolens piața ne-a uns pe toți piețari: evaluarea noastră oficială se face după volumul de vânzări-cumpărări realizate, ce reflectă succesul lucrativ al individului. Ori (ne) vindem și cumpărăm c-o molipsitoare vervă mercantilă, ori, dacă acest unic joc promovat oficial nu ne tentează, suntem marginalizați, întrucât nu doar încurcăm locul, ci mai dăm și un exemplu negativ — prudență circumspectă, chibzuință dubitativă — celor revendicați până la descreierare de circulația mărfii și banilor. Ștergerea diferențelor dintre indivizi, amalgamarea lor într-o masă socială nedistinctă, promite să crească numărul tranzacțiilor comerciale în unitatea de timp, câtă vreme încurajarea libertății individuale de gândire suspendă comerțul în nesiguranță. Când stă să se gândească mai bine, omul își dă seama că n-are realmente nevoie decât de prea puține din cele cumpărate și vândute inerțial, necritic, la limita inconștienței, într-un rit de conformare cu ceilalți ce servește de minune interesele promotorilor săi politici. Deasemeni, celui ce gândește liber i se poate năzări că o viață bine trăită se sustrage suveran acestui joc stupid, dar larg prizat, organizat de „luminați” știutori ai rostului vieții: cu cât mulțimea își dispută mai deznădăjduit atributele de statut social, cu atât cei de pe margine sunt târâți mai irezistibil în maelstrom. Piramida socială și dubiosul joc purtător de același nume se reflectă reciproc cu înaltă fidelitate.

Gândirea independentă dăunează consumatorismului (pieței) în măsura în care își rezervă dreptul să suspende potențiale tranzacții comerciale; o minte ce nu subscrie automat, c-o evlavie cvasi-religioasă, la imperativele celui mai vulgar materialism îl stânjenește cel puțin în principiu. Piața nu-i cu adevărat liberă până nu se eliberează de aleatul gândirii individuale, ce-i poate pune sub semnul întrebării axiomatica de bază. Intoleranța pieței la adresa liber-cugetătorilor vizează o izolare a prezentului de contextele mai largi — cultural, existențial, spiritual — ale comerțului, în stare să-i relativizeze drastic importanța acestuia. „Consumu-i sensul ultim al vieții”, tună piețarii jupiterian și foarte pe înțeles, măguliți să se descopere în asentimentul mulțimii și cu convingerea imbatabil întărită de larga ei adeziune. De ce să nu simplifici monstruos umanul când el răspunde cu un monstruos apetit de simplitate? Ce argument ar putea avea mai mare forță de convingere ca numărul aplaudacilor, ce-i confirmă individului validitatea propriilor vederi? În același timp, ce-i mai ușor de neglijat ca mâna de cârtitori ce întorc scârbiți capul când se oficiază ritul de ungere a individului cu „titlul” de om în rândul lumii, extraordinar de… ordinar?

„Cu cât mă dau mai fără rezerve pe calea cea bună, trasată de învingători, cu atât devin eu însumi mai incontestabil un învingător prin asociere cu ei”, socotește omul simplu, cu înțelegerea limitată de orizontul prezent. A-i cere să distingă în cele prezente semnele inevitabilei decăderi și descompuneri viitoare e prea mult pentru el, ca și exigența de a ține minte tezaurul de alternative primite moștenire de la antemergători. A se alătura din timp viitorimii ce-i va înlătura de la putere pe potentații actuali mai devreme sau mai târziu e o victorie ce nu-l tentează fiindcă nu e validată de recunoașterea mulțimii prezente. Fără aprobarea ei, cel sărac cu duhul, sau mai bine zis sărăcit de autorități printr-o metodică îngustare a orizontului său de simțire și gândire (spălare viguroasă la creier) n-ar face un pas.

Și totuși, în ciuda inhibițiilor lui provinciale și a căciulelilor levantine dinaintea știutorilor larg aclamați de gloată, el rămâne un traficant de influență peste orizontul prezent — un purtător de semne din trecut în viitor și invers, un mediu imprimat incognito cu sensuri, prin care se pune efectiv la cale destinul posterității. Ca dealtfel și noi, cântăreții leproși ce ne lăudam, prin gura lui Blaga, că „fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu / aici unde astăzi singurătatea ne omoară”. Prin mediul social cel mai umil își croiesc drum cele mai nobile lucrări destinale. Nu mai e necesar să subliniem că marginalitatea îi conferă individului poziția optimă pentru receptarea și transmiterea în prezent a semnelor din depărtare, unde se pregătește mereu următoarea deconstrucție diluviană a lumii cunoscute — „vuietul unor ape mari”, în limbajul metaforic al Apocalipsei.

Orice pactizare cu puterea prezentă e o lovitură dată celor ce o vor înlocui mâine și orice semn de nesupunere la adresa ei o contribuție la inexorabila victorie a oponenților. Cei ce fac pe nebunii în prezent netezesc, după puterile și priceperea lor, calea mai bunilor și multașteptaților schimbători de drum din viitor. Legea conservării energiei spirituale a umanității prevede ca nici un efort subversiv să nu se piardă, deși aceste semințe simbolice de schimbare s-ar putea să aibă de așteptat binișor mai înainte de a fi luate în seamă și încolți în fapte atestabile obiectiv. Nebunii ce pun piedici puterii actuale sunt cei pe care viitorimea îi va numi, cu recunoștință, străbuni, sau pur și simplu buni. Negreșit, nebunii de azi sunt bunii de mâine; și atunci, la ce să mai pomenim de omorul pus la cale împotriva lor de divin, sau imitatorii lui tereștri? Nu sunt ei oricum născuți pentru a muri? Ce mai contează că mor de moarte bună, sau nebună? Nu e infinit mai important „faptul” de pură credință că moartea, cât e ea de mare, n-are puterea să le zădărnicească lucrarea — facerea de semn către viitorime —, ci cel mult să le-o mai întârzie și, prin asta, să-i sporească valoarea? Dacă nu s-ar lăsa așteptată ucigător de mult, salvarea ar mai trezi, oare, un viu interes? Pasul ce ne ucide cu târâșu-i lent, de melc, ne și (re)învie totodată interesul muribund pentru cele de peste orizont, cu termen de gestație foarte lung și cufundate încă în latența lor embrionară. Cu cât exasperăm de strâmbătatea lumii din jur, cu atât ne îndreptăm mai necesar atenția către viitor, deschizându-i astfel calea de venire în prezent. Cârtitorii împotriva ordinii actuale deschid porțile cetății dinaintea cotropitoarei ordini viitoare (bineînțeles, desemnate ca dezordine de denigratorii ei aflați azi la putere).

Astfel apar cele ale veacului privite sub specie aeternitatis. Omorul plănuit în „Miorița” e trecut cu vederea ușor și explicit de cel vizat, ca și cum n-ar fi vorba decât de-o nouă găinărie din partea mediului său social, nedemnă de menționat în analele devenirii. Aura-i de seninătate deloc știrbită de veste — strălucirea-i lăuntrică de invidiat, ce-l singularizează ca ortoman posesor de-o incalculabilă încredere în lume și puterile alterității ce guvernează lumea — e scoasă în evidență, nu eclipsată, de „coțcăria” criminală a tovarășilor săi. În tot cazul, ortomanul limbii române își ia privarea-i de viață preconizată de semeni în sens metaforic: evenimentul evenimentelor, ce pe noi ne strivește cu copleșitoarea-i greutate fantasmată, e pus la punct — de fapt, între ghilimele — de el ca o fiară în cușcă. Tătânele fără carte al cărturarilor români simte că realul cel mai indubitabil e serios gogonat, adică potcovit cu nouăzeci și nouă de ocale imaginare pe care Derrida le numea supliment de origine. Și, încredințat că pasul ce ne cutremură cu apropierea-i e, pe cât de real, pe atât de lestat cu pondere suplimentară de docți „știutori”, cel înștiințat nu se pierde deloc cu firea. Întrebarea e dacă seninătatea sa la gândul intrării în așa-zisa beznă ultimă îi atestă, sau nu, ieșirea din minți.

Extragerea individului din voracele nisipuri mișcătoare ale socialului e Calea mioritică, al cărei deschizător trece cu bun-simț sub tăcere un „lasă-i să moară proști!” la adresa semenilor săi neasemenea. Dar critica lui e cu atât mai incisivă cu cât rămâne nerostită. A abandona dezarmant de simplu și firesc, ca pe-o sculă defectă amintind de ciocanul heideggerian, întregul echipament al supraviețuirii — cu tot cu posturile marțiale asortate și vicleniile cerute de utilizarea lui — are darul de a înstrăina vertiginos omul. Tocmai fiindcă renunță la obșteasca mobilizare întru ripostă, ori la atitudinea naturală față de lume, cum o numea Husserl, păstorul mioritic apare nelumesc de străin. Și foarte suspect de alienare mintală. Aflând că i s-a pus gând rău, el se înarmează doar cu o infinită răbdare — cel puțin dezarmant, dacă nu nebunește de ineficace. Trupul său nu caută să se prelungească defensiv „decât” cu infinitul însuși. El nu cere ajutorul nimănui și nu se grăbește să-și ia singur măsurile de apărare cuvenite. De parcă, mai la îndemână ca mâna-i însăși, lui i-ar veni atingerea virtuală a nemărginirii, mai de nădejde ca orice bâtă, sau altă armă. Dacă, așa cum se spune, Dumnezeu nu bate cu parul, de ce omul animat de suflul divin s-ar repezi să pună mâna pe par?

Nici reacțiile și nici măsurile bunului nostru înaintaș nu-s comune. Dacă dincolo de buni, de normali, de puși la respect conform directivelor în vigoare — într-un cuvânt, de cei „îmbinați corect” cu viziunea de bine a știutorilor, cum ne propunea nestrălucit acum un sfert de veac unul din epigonii lui Noica — începe domeniul nebunilor, se înțelege de ce omul mioritic neliniștește. Cel gata să lepede lumea din jur ca pe-o sarică gunoită și expirată, umplută de paraziți sângeroși, e prea radical pentru omul de rând. Radix fiind numele latin al rădăcinii, străbunul nostru evocat de-un neam întreg e dispus, asemeni ei, să coboare în pământ, la temelia unei lumi de care nu se simte foarte atașat și pe care intuiește că ar putea-o cutremura deconstructiv mult mai eficace din afara ei. Că moartea l-ar face mai tare și, așadar, mai util lumii, mai bine plasat pentru corectarea ei prin lovituri impersonale atribuite soartei. Nu-i nebun de legat cel gata să încheie o învoială cu neființa pentru a da o dură lecție din exterior ființei? Cel care, izgonit pe nedrept din cetate, trece de partea dușmanilor cetății spre a-și pierde izgonitorii de mai ieri? Sofocle îl numește hypsipolis apolis — înstrăinatul, marginalizatul, desțăratul ce revine vindicativ asupra cârmuirii vinovate de alienarea-i. Și nu doar neobosit, ci refăcut de cufundarea-i în beznă mai ceva ca un nou-născut!

Dar eroul „Mioriței” nu lasă să transpară absolut nici o tentație revanșardă la adresa celor ce vor să-l elimine, sau a lumii ce-i rabdă în mijlocul ei. Nimic altceva decât o anormală ușurință a desprinderii de ea, alături de mențiunea anodină a unirii nupțiale cu neființa. Și cine se prindea cu moartea în dansuri macabre pe la sfârșitul Evului mediu dacă nu o lume cu mințile rătăcite de războaie, molime și injustiții sociale? Clar, mențiunea „mândrei crăiese” ce ne așteaptă cu brațele deschise la capătul voiajului nostru prin lume nu-i de natură să ne liniștească privitor la sănătatea mintală a eroului mioritic. El întrece măsura comună dătătoare de normă și vervă normativă celor din jur. Că ne place sau nu, bunul nostru cochetează necuminte cu nebunia. Numai de-ar cădea ea fără rest de partea răului, într-o „îmbinare corectă” pe placul lui Liiceanu, și n-ar sări rebel gardul parcă în bătaie de joc la adresa bunei așezări promovate de autorul peratologiei…

Linia de demarcație dintre bine și rău, corect și incorect, rațional și irațional, bun și nebun se erodează impetuos de când cu raționalismul cartezian și a lui exigență de claritate și distincție. Comparativ, Leibniz amortizează șocul schimbării de polaritate calitativă printr-un infinit tampon de diferențiale cantitative, iar Spinoza întrevede seninătatea substanței infinite prin contururile ce înconjoară fragmentele ei finite. Pentru cartezieni însă, linia ce desparte și unește bunii de nebuni n-a făcut decât să se subțieze hiperrealist, mistuită de-o poftă de fidelitate din ce în ce mai aprigă. Știința izgonește nedeterminatul din lume ca ursul din stână în numele unui control cât mai strict, ce depinde direct de claritatea și distincția percepției. În frusta, dar elocventa formulă a lui Lenin, cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Lumea își dezvăluie la tot pasul muchii incisive, ce o fac să pară ostilă, fiindcă e abordată c-o intransigență de cruciați, într-un proiect nebunesc de luare a ei sub control. Și, având în vedere că ezitarea stârnește bănuieli, spre a nu fi suspectați de dezacord cu gloata pusă pe normat și normalizat, îi îngroșăm concesiv rândurile. Intimidarea ține, și de ce ține, de-aia e folosită mai intens. În fond, și nebunii diagnosticați, și cei doar făcători pe nebunii, tulbură deopotrivă ordinea, deranjând astfel somnul cu ochii deschiși al unei rațiuni încrezătoare  în zdrăvenia-i dincolo de dubii^[1]. Ca și în misiunea ce îi revine de a da rătăciții pe brazda revelată ei chipurile de Dumnezeu însuși. Cu alte cuvinte, cruciadă să fie, că metode s-or găsi — dacă nu religioasă, atunci științifică, iar dacă nici științifică, atunci ontologică, prin simulacru generalizat, ce înlătură chiar putința distincției. Îmbrobodeala de azi — ecranul total, cum îi zicea Baudrillard — e lințoliul viilor, adică un fel de sicriu permeabil, perfect mulat pe trup, în care se poate merge mult și bine, fără însă a ieși vreodată din el. Către ce anume avansăm nu contează atâta vreme cât îndeplinim ordinele, mărșăluind frumos încolonați, în pas de defilare și intonând cântece de slavă cârmuirii.

Așadar, de-o parte nebunul ce fuge de normă și normalizare în creierii munților și chiar în brațele morții, iar de cealaltă, cei ce se cred luminați, clarvăzători, unși mari preoți de Dumnezeu însuși: care nebunie e mai… nebunească? Fiindcă mai nebun ca nebunul se spune c-ar fi cel ce-și pune mintea cu nebunul, înverșunat să-l vindece complet, să-i bage sub piele, în măduva oaselor, cămașa de forță a unei discipline cât mai stricte și mai sufocante. Suntem vizați de perfecționiștii normalității, ce se încordează să detecteze până și cele mai slabe tendințe de abatere de la normal și să le reprime ferm într-un stadiu incipient — maeștrii infamelor preemptive strikes, sau lovituri de preîntâmpinare. Nota bene: suntem în plină cruciadă împotriva mișcatului rebel în front, adică împotriva vieții în ceea ce are ea mai viu și mai rezistiv la darea pe brazdă. Nu ne rămâne de ales decât între epurarea pusă la cale cu metodă tehnico-științifică de cârmuire, ori iepurarea prin vreo mirabilă galerie de ieșire din carcerala realitate prezentă.

Totul ca și cum nebunii s-ar împărți în două tagme principale, despărțite de pătura din ce în ce mai subțire a indecișilor: unii fug de frica tratamentului, iar ceilalți de frica de a nu rămâne singuri și fără rost pe lume. Între mania persecuției și paranoie delirăm cu toții despre o libertate ce ne bântuie libertin — unii ca să aibă senzația c-o posedă deja, iar alții ca să se convingă că nu-s încă încălecați de ea și c-o țin eficace la respect. În orice caz, să concedem că nebunia a alăptat geniul ca o doică duioasă, fără de care n-am fi avut nici Hölderlin, nici Eminescu, nici Nietzsche, nici van Gogh și nici Artaud, între mulți alții; asta ca să nu mai vorbim de fapte vitejești inspirate de furor heroicus, ce nu-i deloc dincolo de suspiciuni. În momentele sale cele mai bune, nebunia ne-a lărgit orizonturile, răpindu-ne din seraiul egocentric prin opere de-o seducătoare stranietate, după cum, în cele mai rele, ne-a tras forțat în bârlogu-i corecțional pentru a ne viola cu lumina ei luciferică, rece și moartă, absolutizată cât se poate de derezonabil de proxeneți ai rațiunii cu aere de zei.

Don Quijote e caricatura nebuniei coercitive, inspirate de cruciade și, la rândul ei, pornite într-o furibundă campanie contra răului, pe câtă vreme curioasele personaje întâlnite de Alice în Țara minunilor sunt ipostaza eliberatoare a „rătăcirii” mentale, dezvăluind realul din perspective inedite: nu nebuni, ci altă specie de buni, altfel fasonați de percepția lor diferită. Sau, dacă doriți, neadaptați la normalitate, neintrați în marea formație normativ tropăitoare. Din această categorie face parte și păstorul mioritic, gata să alunece în brațele morții ca Alice în lumea-i minunată mai degrabă decât să joace vulgarul joc al conformării. De parcă socialul ar fi mediul unor competiții maladive de hipertrofiere a eului, în care câștigă mai mult cel ce refuză intrarea în ele, consensul, contaminarea cu fantasmele de larg consum. Dirijându-și atenția dincolo de obștescul orizont, în larg, individul intră în raport cu forțe ce-i tulbură definitoriu echilibrul: libertăți anormal de mari storc făptura anormal de mult, uneori peste puterile-i de refacere. Prinderea în alt joc oferă, dar și solicită, după alte măsuri; șansa creșterii miraculoase e acompaniată necesar de riscul diminuării până la dispariție.

Cu atât mai nobil în discreția-i ne apare gestul păstorului mioritic, nici măcar pornit să-și denunțe greșiții, sau să îndemne puterea la pocăință ca profeții israeliți. Acolo unde Alice e luată prin surprindere de întâlnirea cu extraordinarul, el pare să știe de existența alterității și minunilor ei mai înainte de a le fi întâlnit efectiv. Înainte vreme, pe când puricele realului se potcovea bine cu nouăzeci și nouă de ocale suplimentare de ficțiune ca să nu se volatilizeze în năzdrăvanele lui salturi, științei i se spunea gnoză (de fapt, preștiinței dobândite prin inițiere și pregătind individul pentru ieșirea în decor). De notat că bunul nostru nebun nu se grăbește să-și trâmbițeze publicitar preștiința, deși face niște semne subtile înspre viitorime sub forma dispozițiilor testamentare, ce-l leagă de un orizont mult mai îndepărtat, și totuși cosmic, lumesc. Literalmente, înainte de a fi dat pe mâna mândrei crăiese de care amintește, el își leagă viața de cele mai durabile — soarele, luna și stelele —, făcând prin ele semne încoace, înspre noi. Prin cele finite, însă de drum mai lung ca al omului, el ne leagă de sine, care, așa cum scriam mai sus, trebuie să-și fi simțit veșnicia mai la îndemână ca propria-i mână și mai de nădejde ca propria-i bâtă. Incalculabila încredere în sine și lume, ce-l ține drept și solitar afară din gloată, ne e transmisă ca urmă a lui (sepultură simbolică).

În câteva din tablourile lui Grigorescu, păstorul mioritic — altul decât cel din baladă? — apare sprijinit în bâtă ca într-o cruce cu brațele retezate. Chiar dacă legătura individului cu obștea e compromisă de exercițiul puterii, șansa lui rămâne intactă. Sprijinul ultim îi vine din încrederea nemărginită în devenire: bâta mioritică nu e doar cât intră în tablouri, ci se prelungește, prin nadir și zenit, într-un cerc al eternei reîntoarceri, ce depășește necesar orice cadru vizibil. Altfel spus, și dacă fiicele noastre nu îl vor naște pe Dumnezeu, nepoatele noastre o vor face fără greș, sau dacă nici ele, atunci strănepoatele, sau odraslele lor, sau odraslele odraslelor lor. Ceea ce contează e că de loviturile meritate nu scapă nimeni: dincolo de domeniul puterii ce ne prigonește astăzi începe domeniul prigonitorilor ei, cărora ne vom alătura fatalmente în urma excluderii brutale în decor.

Astfel încât, în ajunul Zilei naționale, ce-ar fi de dorit greu încercatei Românii? Nu vis de răzbunare eminescian, „negru ca mormântul”, ci o seninătate de gnostic mioritic, cu urechile deja mângâiate de vuietul apelor mari și vindicative ale devenirii.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Anul acesta se împlinește o jumătate de veac de la apariția filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci în regia lui Milos Forman și după romanul lui Ken Kesey, ce pe mulți i-a inspirat la forțarea ieșirii din nefastul internat comunist. Aici nu contestăm, ca Thomas Szasz în The Myth of Mental Illness, realitatea nebuniei, ci doar ne întrebăm dacă obsesia normalității — Tournier vorbea de o supraadaptare [suradaptation] — nu e mai rea, căci mult mai larg răspândită, decât nebunia anti-normă. Un flagel e judecat după virulența lui, iar normalitatea maniacală, conformismul hi-fi, de competiție, ce merge până la dispariția individualității în voracea turmă bipedă, s-ar putea să țină de o moarte a sufletului dusă pe picioare și în mod deliberat nediagnosticată de forurile medicale oficiale. Se moare înainte de moartea atestabilă clinic, prin renunțarea cvasi-cadaverică la zbateri și evitarea pornirilor rebele, prin adoptarea unui rigor vitalis confundabil cu nemișcarea materiei neînsuflețite.

Rugăciune

Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
și Veșnicie limpede, Iisuse!
Tu, care ai primit pe frunte spinii
și cuie-adânci în mâinile-ți supuse,

Tu, Domn al Răstignirii și-nvierii
care din cruce ne-ai făcut lumină
și Răsărit din rănile tăcerii
și cântec din osânda-ți fără vina –

da-ne-ncleștarea Ta, dă-ne puterea
din ceasul pironirii-nsângerate,
să ne primim și cuiele și fierea
ca Tine-n marea Ta sigurătate.

Pe fruntea țării zâmbetul ți-l pune
și Neamul care-acum osânda-și duce
învață-l Tu amara rugăciune
din clipele suirilor pe cruce.

Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
din răni oprește sângele fierbinte,
închide-n piepturi geamătul furtunii,
sărută-i țării lacrimile sfinte!

Și sus pe crucea crâncena, pe care
stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o să vină.

Și spune morților din lut să nu blesteme,
ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secara,
s-aștepte pașii Tăi calcând prin țară
și semnul munților ce vor aprinde steme.

Și spune morților de sub troițe sfinte
că va veni cândva o dimineață
când Neamu-ntreg va fulgera la viață,
cuminecat prin morții din morminte.

Popor român,

tu nu ești un popor. Tu ești o rană vie care sângerează frumos de două mii de ani și tot nu se lasă pansată.

Am vrut să-ți scriu un elogiu curat, cu metafore și cu stele. Dar nu pot. Mi-a rămas să scriu doar cu lacrimi și sânge. Din suflet și un condei în palmă.

Tu ești cel care a supraviețuit fiindcă a știut să moară mai frumos decât alții au știut să trăiască.
Tu ești cel care a îngropat de o mie de ori copiii și a cântat totuși „Hristos a înviat” cu glasul spart de plâns.
Tu ești cel care a dus jugul în spinare și a avut totuși putere să-și ridice ochii spre cer și să spună „Mulțumesc, Doamne, că m-ai făcut român”.

Tu ești țăranul care a murit de foame ca să nu vândă un petec de pământ.
Tu ești femeia care și-a dat ultimul ban la biserică și a mers apoi desculță prin zăpadă ca să nu moară icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de frig.

Tu ești copilul care a învățat să citească la lumina candelei și a ajuns academician, dar a murit tot sărac, pentru că nu a vrut să fure niciodată.

Tu ești cel care plânge la imn ca un nebun, fără să știe de ce plânge.

Tu ești cel care pleacă și totuși se întoarce mereu, chiar și mort, în coșciug, ca să fie îngropat acasă.

Tu ești cel care iartă, iartă, iartă, până când iertarea devine rană, iar rana devine cruce.

Tu nu ai cucerit niciodată pe nimeni. Ai fost cucerit de o mie de ori și tot de o mie de ori ai cucerit prin iubire.

Ai dat lumii pe Brâncuși când îți era lumea mai dragă să mănânci o bucată de pâine.

Ai dat pe Eminescu când îți era mai mare dorul să dormi liniștit.

Ai dat Enescu, Eliade, Cioran, Noica, Gyr, toți nebunii tăi frumoși pe care i-ai alungat și apoi i-ai plâns în genunchi.

Ai dat Cerului pe toți sfinții și Marturisitorii tăi, ca să-ți fie martori pentru Credința ta, când vei pleca în Veșnicie, în picioare.

Tu ești singurul popor care moare de dor.
Dorul tău nu e poezie. E boală sfântă.
E durerea de a exista prea intens într-o lume care nu te merită.

Tu ești cel care a rezistat în temnițe cântând pricesne în șoaptă.
Tu ești cel care a sărutat lanțurile ca pe niște moaște. Tu ești cel care a zis „Mai bine mort decât comunist” și a murit zâmbind știind că se întoarce acasă la Cel care l-a făcut din lutul eternității.

Tu ești cel care astăzi e obosit.
Care pleacă.
Care uită.
Care se urâțește.
Dar eu știu ceva ce tu poate ai uitat: chiar și când te urâțești, tot frumos rămâi.
Pentru că urâțenia ta e sfântă. E urâțenia celui care a iubit prea mult și a fost trădat prea des. Chiar de ai tăi!

Popor român, nu știu dacă mai meriți să fii salvat. Dar știu că noi nu merităm să trăim dacă nu încercăm să te salvăm.
Așa că ne uităm la sângele nostru, la lacrimile mamelor noastre, la mormintele bunicilor nostri uitați, și-ți spunem: cât vom mai respira, vom respira doar ca să îți spunem în fiecare zi:

Ești frumos.
Ești sfânt.
Ești singura noastră durere care merită trăită.

Și dacă într-o zi vei muri cu adevărat, vom muri și noi odată cu tine, cu numele tău în gură,cu tricolorul în piept, cu dorul tău în suflet.

Dar până atunci, trăiește.
Te rugăm!
Trăiește, chiar dacă doare!
Trăiește, chiar dacă nimeni dintre străini nu te mai iubește.
Pentru că noi te iubim.
Te iubim până la sânge.
Te iubim până la moarte, și dincolo de ea.

Popor român, tu ești crucea noastră, a tuturor.
Tu ești învierea noastră!
Și cât vom mai fi, vom fi doar ca să te purtăm în spinare, ca să te plângem, ca să te iubim.

Chiar dacă ne omori cu iubirea asta.
Noi vom rămâne cu tine în suflet și te vom duce cu noi, fiecare, spre Cer.

A consemnat pentru dumneavoastră Zoe Dantes.

Moftemele

Cuvîntul mofteme, pe care-l propun atenţiei şi neuitării dumneavoastră, este o creaţie a anilor 70, l-am auzit prima oară în redacţia de filologie şi lingvistică a Editurii Ştiinţifice, când făceam corectura la cartea mea despre articol. Aşa împărţeau dumnealor doamnele redactor de carte cărţile: cărţi cu mofteme şi cărţi fără mofteme. A mea, am aflat, era fără mofteme… Adică era fără tabele, fără formule fizico-chimice ori matematice, fără vestiţii „copăcei” şi mai ales fără termeni noi, inventaţi ad hoc, pentru trebuinţele textului respectiv, toate acestea stârnind o vie repulsie în redacţie, o repulsie motivată, la prima vedere, de dificultăţile pe care asemenea cărţi le ridicau în faţa tipografilor de odinioară, de ale căror greşeli erau răspunzători redactorii de carte.

La o privire mai atentă puteai observa însă că aceşti redactori erau de fapt nişte absolvenţi dintre cei mai buni ai facultăţii noastre, care obţinuseră postul respectiv datorită pregătirii lor bune şi din pricina dosarului de cadre, care nu le îngăduise accesul în învăţământ, cu precădere în cel superior, unde de fapt le era locul… Erau propriu zis colegii noştri, iar Alexandru Graur, pe vremea aceea director la Editura Academiei, obişnuia să ceară părerea acestor colegi, când le încredinţa spre publicare un manuscris. Din păcate, nu-mi mai aduc aminte decât un singur nume: Maria Pietreanu, doctor în filologie, ca şi alţi redactori de carte de odinioară…

Pe vremea aceea, cele mai multe creaţii prin care se încerca îmbogăţirea terminologiei ştiinţifice în domeniul lingvisticii erau cuvinte terminate în -em, după modelul fonem, morfem etc. Aşa au apărut sem, semem, semantem, plerem, filosofem, etnem, estem, într-o listă destul de lungă, pe care personal nu am stăpânit-o nicodată. O menţiune despre estem, cuvînt ai cărui inventatori occidentali, de prin anii 60, nu au ştiut nimic despre D. Caracostea, cum că acesta îl propusese deja, în a sa Expresivitatea Limbii Române, o carte scrisă într-o limbă română literară, stilul ştiinţific, probabil cea mai frumoasă, exemplară, ceea ce explică, în parte, şi de ce este această carte aşa de rar recomandată studenţilor noştri. Deci, pe lista de mai sus este cuvîntul estem(2), creaţie a structuralismului post-belic.

Foarte repede, nevoia unei terminologii adecvate efortului de exactitate şi de cuantificare a devenit abuz, înecându-se într-un exces, veritabilă beţie de cuvinte noi, cuvinte noi care, nu de puţine ori, încercau, ca de obicei, să suplinească lipsa de idei noi… Poate din pricina unor resentimente personale nereprimate la timp – este prea tîrziu acum şi la ce bun?! – am bănuiala că începutul excesului se face vizibil cel mai bine în lucrările fostei noastre colege responsabilă cu învăţămîntul politic Maria Manoliu, mai tîrziu şi Manea.

Dacă limba, graiul omenesc privit în toată complexitatea sa, este în chip vădit o creaţie spirituală, care dă seama de ingeniozitatea minţii vorbitorilor, a mentalului comunitar, lingvistica este, ca ştiinţă, în primul rând o ştiinţă a naturii, căci(şi deci) ea nu creează, nu inventează, ci descoperă. Ea se aplică la o realitate care o premerge şi încearcă, cuminte, să descrie cât mai corect mecanismul lingvistic. Acest mecanism, copleşitor de ingenios, nu are nevoie de ingeniozitatea lingvistului pentru a fi descris, ci de gândirea disciplinată, adecvată la fapte, a acestuia. De aceea aş propune despărţirea grămăticilor, a lingviştilor, în două categorii: cei inventivi, mai întâi, care scornesc, plini de originalitate, scheme, formule şi în final cuvinte noi, cu cât mai multe, cu atât mai bine vădindu-se originalitatea, distanţa de la gândul savant la faptul banal de limbă.

A doua categorie o formează grămăticii care descoperă, un mecanism, o regulă, o structură a limbii. Dacă n-o descoperă unul dintre ei, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, o va face altul, căci ceea ce este de descoperit este ceva care există şi aşteaptă ca acţiunea sa asupra textului să fie văzută de grămătici. Moftemele sunt cel mai des întâlnite la lingviştii care au inventat sau, ceea ce este tot una, au aplicat limbii scheme împrumutate, modele(comparaţii, analogii) pe care le-au extins mult peste limitele adevărului, făcând din aceste modele un soi de pat al lui Procust. Exemplul cel mai bun, lingvistica matematică. Moment de culminaţie – poetica matematică.

Alexandru Graur, ca şi învăţăcelu-i ce eram pe atunci, nu prea pricepea nici algebra, nici trigonometria, probabil că le uitase şi se simţea total neputincios să ţină pasul cu asaltul noilor orientări matematizante. Dar nu acesta a fost motivul scepticismului cu care a afirmat că lingvistica matematică este foarte interesantă, este minunată, dar nu este lingvistică, ci este o ramură a matematicii. Unul din argumente era însăşi structura sintactică a sintagmei lingvistică matematică, prin raportare la geografia lingvistică, care nu este o ramură a geografiei, ci a lingvisticii. Alexandru Rosetti, care toată viaţa s-a lăudat cu prietenia poetului şi matematicianului Ion Barbu Barbilian, a ţinut să se arate bucuros de logodna celor două ştiinţe şi a încurajat, la Institut, această joacă cu numerele şi formulele, aplicabilă numai la periferia limbii, acolo unde unele aspecte cantitative îngăduie intervenţia brutală a cifrei, a formulei. În rest şi în esenţă, ştiinţa limbii, ca şi limba, operează cu valori lipsite de materialitate, deşi reale, a căror realitate este strict condiţionată de realitatea vieţii sufleteşti, a psihiei! Adică lingvistica operează cu valori! În planul calităţii, iar nu al cantităţii. Însuşi planul sonor, zis al materialităţii, prin distincţia fonem-sunet, extrem de utilă şi de justificată, devine un plan al valorilor, puternic marcat de adevărul că „fonemul este echivalentul psihic al sunetului”. Această dematerializare a planului expresiei este marea descoperire, marea ispravă a structuralismului.

Eh, o bună parte din ceea ce caracterizează în negativ (oare?) lingvistica secolului 20, adică lingvistica zis modernă, se poate reduce la încercarea de a despărţi lingvistica de psihologie, de a ignora şi elimina factorul psihologic, sufletesc, din descrierea şi înţelegerea mecanismului lingvistic. Se pare că acest mod de abordare a fost dus cel mai departe de lingviştii cotaţi sau etichetaţi ca aparţinând „descriptivismului american”. Se pare că aceştia şi-au propus două ţinte, s-au angajat în două pariuri extrem de riscante: (1) să conceapă o metodologie de descriere a limbii fără să apeleze la sens şi nici la referenţi în definirea unităţilor şi regulilor limbii şi (2) să încununeze cercetarea lingvistică prin construirea unul mecanism, a unei maşini sau maşinării de tradus automat dintr-o limbă în altele. Ceva asemănător himerei medievale numită piatra filosofală şi perpetuum mobile. E drept, de pe urma acelor eforturi alchimia a devenit chimie, adică o ştiinţă propriu zisă, ca şi mecanica, datoare şi ea pariului pierdut de toţi cei care au căutat un perpetuum mobile. Nu l-au putut construi, în schimb au formulat o bună parte din legile mecanicii clasice…

Angajat de Marina americană, celebra Navy, şi, împreună cu un grup de colegi, plătiţi cu câteva milioane de dolari ca să identifice ori să inventeze procedeul şi maşinăria traducerii automate, Noam Chomski, la capătul a câţiva ani buni de cercetare a ceva ce nu există, a dat la iveală o broşurică, din care s-a născut gramatica generativă, atât de celebră, de pe urma căreia s-a mâncat o pâine bună în toate universităţile lumii. Se pare că termenul moftem a fost lansat cam odată cu tipărirea primelor lucrări de gramatică transformaţională. Ca un fel de reacţie de apărare a limbii române şi a bunuluji simţ, a măsurii!… Lui moftem nu i-am găsit pereche în alte limbi, ceea ce ar putea să însemne că în alte limbi, în alte „lingvistici”, abuzul de „copăcei” nu a fost aşa de mare ca în universităţile din România…

Îl citez pe Al. Graur, parafrazându-l cu cuvintele mele:

„Este evident că grămăticii transformaţionalişti sau generativişti au descoperit reguli noi, au rafinat înţelegerea limbii, a structurii acesteia. Dar nici una dintre aceste descoperiri nu este imposibil de efectuat şi de formulat prin folosirea terminologiei clasice, consacrate, iar la descoperirea respectivă se putea ajunge, cu timpul, şi prin folosirea metodelor tradiţionale.”

Graur nu respingea realitatea structurii de adâncime, de pildă, ci o considera o ipoteză interesantă, dar compătimea împreună cu studenţii când vedea pădurea de copăcei prin care se ilustrau regulile de transformare… Se mira: aşa ceva se poate preda la clasă? La un moment dat, cînd primise cu dedicaţie un volum de câteva sute de pagini burduşite cu astfel de scheme, s-a oprit la ultimele două-trei pagini, de concluzii, ni le-a citit şi nouă şi ne-a declarat că nimic din cele ce se spunea în acele pagini nu lipsea din Gramatica Academiei, nu lipsea din ceea ce toată lumea ştia despre ce şi cum se petrec lucrurile în sintaxa limbii române.

Este ciudat, dar descriptivismul american este legat nu numai de comanda Marinei americane, ci şi de Biserică, am putea spune chiar de religie. Nu este prima oară când această instituţie venerată şi definitorie pentru om marchează istoria lingvisticii. Metoda comparativă-istorică, celebra, s-a născut şi a avut mare căutare în Germania, la savanţii germanici cu osebire, dintr-un motiv care înscrie această metodă şi în istoria religiilor, a cercetării acestui subiect pasionant. Prin această metodă, primii comparativişti au vrut să reconstituie limba comună, primară, a indo-europenilor, iar prin analiza, semantică îndeosebi, a cuvintelor reconstruite, să reconstituie de fapt universul spiritual, de credinţe şi eresuri, al acelor vechi şi îndepărtaţi strămoşi. Căci, zice George Mounin, la sfârştul secolului 18 cărturarii germani sufereau de un complex de inferioritate faţă de cei francezi, care, ca popor romanic, se revendicau confortabil şi dezinvolt din spiritualitatea antică, din mitologia greco-romană. Disconfortul de a nu avea o mitologie proprie, de a nu şti prea multe despre înaintaşii tăi, i-ar fi împins pe germani să descopere metoda comparativă istorică, acest subtil demers care le mai stătea la îndemână pentru a mai afla ceva despre începutul istoriei spirituale a popoarelor europene, inclusiv şi cu precădere a germanicilor.

În cazul descriptivismului american imboldul religios nu a fost atât de …metafizic, ci a pornit de la preocuparea americanilor, atât de onorabilă altminteri, de a traduce şi predica Biblia în cât mai multe limbi, îndeosebi amerindiene, amazoniene ori africane, toate aceste limbi necunoscând binefacerile scrierii. Înainte de a traduce într-o limbă necunoscută, e nevoie să-i identifici inventarul fonologic, să-i descoperi şi descrii gramatica, să-i alcătuieşti dicţionarul. În mod obişnuit, această muncă se face cu concursul unor autohtoni bilingvi şi isteţi, capabili să înţelegă scopul în care sunt chestionaţi de echipa de lingvişti căzuţi ca din lună în satul lor uitat de Dumnezeu… Asemenea „informatori” nu sunt însă uşor de găsit, astfel că s-a pus problema unei metode care să recurgă cât mai puţin, chiar deloc, la serviciile unui informator, mai ales când engleza bilingvului era atât de precară. Nu se putea conta pe el, deci trebuia o metodă mai sigură. Iar siguranţa o căpătai dacă metoda folosită apela cât se poate de puţin la …sens, la semnificaţie, despre care se ştie că este cel mai mult marcată de pecetea individuală a subiectivităţii. De aici nu a mai fost decât un pas pentru a face din acest impediment un ideal, o metodă obiectivă de descriere a limbii: fără să ţii seama de sensul cuvintelor… Bunăoară, în dicţionarul limbii române, orice definiţie de tip clasic, tradiţională, este fatal aproximativă şi este oricui uşor să demonstreze că nu se potriveşte întocmai. Cu ce o putem înlocui? Simplu, o înlocuim cu lista verbelor care pot şi care nu pot să fie predicat al substantivului, să zicem, pisică. La care adăugăm lista verbelor la care pisică se poate ataşa ca complement direct, lista adjectivelor care pot fi atribute ale aceluiaşi substantiv ş.a.m.d. O asemenea definiţie va fi fără cusur! Ba chiar uşor de realizat cu ajutorul oricărui computer cu performanţe medii. Atâta doar că va ocupa nu două, trei rânduri, ci vreo două, trei pagini… Şi nu va putea fi de nimeni memorată. Numai de computer…

În termeni consacraţi, defineşti cuvintele şi alte unităţi ale limbii prin distribuţia acestora, prin contextele în care sunt înregistrate. Dacă este ciudat să apelezi la această metodă pentru a defini substantivul pisică, în alte cazuri aceasta este singura modalitate posibilă. De exemplu, dacă vrem să definim cuvintele româneşti de şi că, probabil cele mai frecvente, observăm imediat că apelul la semnificaţie nu ne duce nicăieri.

La un moment dat, tot peste ocean, s-a constatat că emigranţii sosiţi în State au mari probleme cu însuşirea rapidă şi completă a limbii engleze. Foarte puţini reuşesc să devină la fel de buni anglofoni pe cât sunt de buni şi loiali cetăţeni americani! Au început lingviştii de peste Atlantic să caute cauzele. Aşa s-a descoperit ca dacă emigrantul are televizor, învaţă mai repede americana. Dacă are norocul să locuiască la etajul I, emigrantul are posibilitatea să audă şi ce se vorbeşte pe stradă, ceea ce iarăşi îl ajută să înveţe mai repede englezeşte… Sau dacă se însoară cu o americancă din naştere… Ori are copii care merg la şcoală şi nu comunică cu ei decât în engleză, adică în limba lui Shakespeare… Cam aşa, cu asemenea subtilităţi a început vestita socio-lingvistică americană. A avut reprezentaţi străluciţi şi la noi în facultate…

Fireşte, acei americani care au inventat-o nu citiseră nici un titlu măcar semnat de un Antoine Meillet sau alt reprezentant al şcolii sociologice franceze, atât de importantă pentru istoria lingvisticii româneşti. La fel cum nici Noam Chomsky nu a aflat de Saussure decât după ce a publicat prima sa carte, în care a propus distincţia fundamentală dintre competenţă şi performanţă, prin care el, americanul, a descoperit pentru a doua oară tocmai …America. Adică vestita dicotomie saussuriană langue-parole, indispensabilă la noi în facultate pentru a promova în anul al II-lea… Pasămite, habar n-avea de ea Chomsky, şi acesta n-a rămas totuşi corigent numai dintr-atâta, căci a avut norocul să nu ne fie student….

Îmi face plăcere să-mi aduc aminte de o dezbatere ştiinţifică de pe la începutul anilor 80, când Al Graur a încercat să afle de la mai tinerii săi colegi transformaţionalişti care este deosebirea dintre dihotomia langue/parole, saussuriană, şi antinomia chomskyană competenţă şi performanţă. Discuţia se purta de parcă cei doi autori ar fi fost unul din Grecia antică, altul din vechea şi misterioasa Indie. Invitat de Graur să zic şi eu ceva, mai exact spus mirându-se Graur că ascult şi tac, nu zic nimic, m-am îndurat de cei prezenţi şi i-am luminat punând două întrebări: (1) dacă cumva numitul Chomsky mai este în viaţă. Dacă da, n-ar fi mai simplu să-i scriem oro să-i telefonăm şi să-l întrebăm pe el ce a vrut să spună prin competenţă/performanţă altceva decât ce spusese la vremea sa Saussure prin dicotomia limbă/vorbire? Iar (2), nu cumva era datoria lui Chomsky să facă el această precizare încă de la început, în lucrarea prin care a propus cei doi termeni? Iar dacă n-a făcut această precizare, nu cumva asta înseamnă că Chomsky al nostru nu a avut habar de Saussure la data aceea? Că l-a citit deci mult după ce devenise celebru, dând astfel un prost exemplu repetenţilor de la Bucureşti?!…

Nepăsători faţă de aceeaşi dicotomie s-au arătat şi inventatorii pragmaticii… Dacă până la ei obiectul lingvisticii l-a constituit aspectul langue, limbă, şi eram cu toţii convinşi că altfel nici nu se poate, că sistemul şi codul lingvistic numai din această perspectivă poate fi făcut vizibil, acum, din vorbire, din nenumăratele condiţionări contextuale şi referenţiale facem reguli. Reguli nu neapărat generalizatoare, căci declarăm clasă şi mulţimea alcătuită dintr-un singur referent, adică desfiinţăm ideea de excepţie, de accident, la fel cum am renunţat prin descriptivismul anterior să ne mai întrebăm de ce?, fiind aceasta o întrebare fără sens chiar şi mai ales în fizica cuantică. Ce valoare să mai aibă cauzalitatea în biata lingvistică! A fost lingvistica o ştiinţă pilot, pe vremea structuralismului, dar acestea sunt de-acum tempi passati… Nimeni nu mai caută explicaţii, ne mulţumim cu consemnarea enunţurilor posibile… Nu ne interesează definiţia kantiană a omului, textul manelelor are aceleaşi drepturi de a fi considerat limbă română ca şi textul Luceafărului. Grămăticul nu mai caută modele şi norme, ci reguli, fără nici o restricţie de număr. Dacă mintea omenească, inclusiv a elevilor, nu poate memora atâtea clase şi subclase, adică atâţia termeni de specialitate noi, nu e nici un bai: gramatica se face azi cu ochii zgâiţi la himera maşinii de tradus, a cărei memorie prodigioasă nu impune restricţiile cantitative, numerice, de ordin paradigmatic, la care ne obligă neputinţele minţii omeneşti. Doar trebuie să pregătim limba română să intre şi ea în clubul limbilor care se lasă traduse la automat!…

Este una dintre impresiile cu care te alegi din lectura noii Gramatici academice… Fireşte, alte impresii sunt mai întremătoare, pline de respect pentru o muncă de care tu însuţi nu te prea simţi în stare, dar aceste merite indiscutabile ale autorilor nu ne scutesc de întrebarea lui Graur: aşa ceva se poate preda elevilor sau măcar colegilor noştri, profesorii din şcoli?

Rezervele subsemnatului faţă de performanţele pragmaticii provin, probabil, şi din unele conotaţii cu care răsună în mintea sa cuvîntul respectiv. Am fost totdeauna rezervat, cel puţin rezervat faţă de pragmatismul englez, atât ca filosofie, cât şi ca atitudine de viaţă. Am remarcat şi un pragmatism al limbii engleze, vizibil în evoluţia semantică a unor cuvinte franţuzeşti intrate ca neologisme în engleză. Asaltul limbii engleze asupra celorlalte limbi se traduce şi prin extinderea acestor semnificaţii „decăzute”, văduvite de câtimea lor de metafizică. Vezi semnificaţiile noi, marcate de cele englezeşti, pe care le capătă în româna de azi, vechile …neologisme oportunitate, determinat, aplicaţie… Resimt aceste modificări de sens ca pe o scădere a potenţialului intelectuial al limbii române. Iar accentul final al acestei idiosincrazii faţă de orice pragmatică îl pune solidaritatea mea cu limba română şi cu vorbitorii ei de odinioară, care, pe grecescul pragmateia, au ştiut să-l preţuiască la justa sa valoare, dând la iveală românescul pramatie… Ce-o fi fost în capul lor?! Ce să deducem din această evoluţie semantică?!

Limbajul este de la începuturile sale şi prin natura sa ambiguu. Există oarece reguli lingvistice de dezambiguizare, dar principiul suprem după care se face dezambiguizarea este recursul la context, la referent, la complexitatea realităţii şi a fiinţei umane! Ambiguitatea enunţului, dar şi a codului(sic!), este inerentă în măsura în care nu am avut încotro şi am recurs la cuvinte, la semnificanţi, pentru a denumi nu obiecte, ci clase de obiecte sau clase de cuvinte. Cuprinderea în aceeaşi clasă a unei mulţimi are temeiuri care sunt, aproape totdeauna, numai parţial valabile. Oricare ar fi o clasă, o mulţime, pe care ne-o propune limbajul natural sau gramatica unei limbi, ea poate fi contestată ori corectată. Dar cel care o contestă nu ne poate oferi o clasificare principial mai corectă, ireproşabilă, fără rest! Tocmai din această pricină fiecare limbă are un mod propriu de clasificare la fel de valabil cu al celorlalte limbi! Dar această formă proprie de clasificare(şi segmentare) dă farmecul aparte al fiecărei limbi, modul propriu de a ambiguiza al fiecărei limbi.

Principala sursă a ambiguităţii, adică punctul de plecare al literaturii (sic!), este polisemia cuvintelor. Am putea postula: nu există cuvînt mono-semantic. Din această pricină nu există cuvinte perfect sinonime. Cuvintele mono-semantice şi, implicit, sinonime perfecte, de genul natriu-sodiu sau kaliu-potasiu, care apar în unele tratate ca exemple de sinonimie perfectă, nu sunt propriu zis cuvinte, ci echivalentele sonore ale unor simboluri chimice. Demnitatea (sic!) cuvîntului, ca creaţie spirituală, vine de la caracterul său polisemantic, de la faptul că fiecare cuvînt este o combinaţie de semnificaţii pe care n-o mai regăsim în altă limbă! De aici rezultă lipsa de înţelepciune a celor care îşi imaginează că limbajul ştiinţific va trebui să imagineze termeni obligatoriu mono-semantici, după principiul „pentru fiecare sens un semnificant specific, care să aibă numai el acel înţeles”. Idealul unui limbaj ştiinţific astfel organizat, lipsit de polisemii şi de termeni cât de cât sinonimi, este o dovadă de greşită înţelegere, de necunoaştere a mecanismelor lingvistice şi universale, guvernate toate de legea minimului efort. Tendinţa spre economie de efort mnemic, paradigmatic, te obligă să apelezi la polisemie. Greşeala de a imagina o asemenea terminologie ştiinţifică este pardonabilă la orice savant, mai puţin la lingvişti, care trebuie prin meseria lor să ştie că asemenea încercare este sortită eşecului. Excesul de termeni noi, meniţi să îndepărteze orice polisemie din terminologia lingvistică, este reproşul principal pe care-l aducem autorilor noii Gramatici a Academiei.

Fără ambiguitatea născută mai ales din polisemie, limbajul n-ar fi devenit instrumentul literaturii, al poeziei! Este perspectiva pe care lingviştii au abandonat-o în ultimele decenii. Nu întâmplător ultima variantă a Gramaticii Academiei se sprijină aşa de puţin pe enunţurile „nobile”, pe citate din cele mai împlinite texte: cele literare, poetice. Şi dă prea mult credit enunţurilor auzite la gura metroului sau la TV, în talk-showuri, ori în discursurile parlamentarilor noştri. Nu este sigur că ele aparţin limbii române… Acceptarea lor ca mostre de limba română s-a produs, probabil, sub efectul ideii că limba este cea mai democratică instituţie. Idee falsă, greşită. Acolo unde a funcţionat democraţia, efectivele de antropoizi au rămas compacte şi neatinse de elanul aristocratic al umanizării prin limbaj. Chiar şi azi, zone întinse ale limbajului, ale limbii, sunt inaccesibile multor vorbitori. Nu am în vedere numai vocabularul. Sunt multe formele verbale pe care foarte mulţi vorbitori nu le utilizează, nu simt nevoia, bunăoară, a viitorului anterior sau a modului prezumtiv, a unor construcţii sintactice, cum ar fi cele participiale sau gerundivale etc., etc. Căci lipseşte, nu numai Gramaticii Academiei, ci cam întregii lingvistici moderne îi lipseşte conştiinţa că limbajul este parte definitorie a miracolului cosmic numit Om. Lipseşte starea de înfiorare, capacitatea de a o trăi. De a te emoţiona şi de a da seama de această emoţie, de a o teoretiza, de a o descrie ştiinţific. Dar fără mofteme!

A consemnat pentru dumneavoastră Ion Coja.