Articole despre valorile românești.

Nicolae Grigorie Lăcrița – Impozitarea progresivă, una dintre soluțiile esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității fiscale

„Lăcomia câştigului nu are limite în spaţiu şi în timp pentru rapacitatea ei.
Singurul ei obiectiv este de a produce şi a consuma.
Nu are milă nici pentru natura frumoasă şi nici pentru fiinţele umane vii.
Este gata ca, fără cruţare, să distrugă frumuseţea şi să ucidă viaţa – transformându-le în bani.”1 (Rabindranath Tagore)

Cuprins:

  1. Deficitul bugetar
  2. Datoria externă
  3. Efectul, în timp, al deficitelor bugetare și al datoriilor externe, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere.
  4. Efectul, în timp, al efectuării de cheltuieli mai mari decât veniturile și al împrumuturilor, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere, pe exemplul unei familii.
  5. Una dintre soluțiile esențiale de rezolvare: impozitarea progresivă.
  6. Bibliografie.

România a ajuns într-o foarte grea situație economică și socială, printre cauzele principale fiind (1) deficitele bugetare, care se mențin de mulți ani, și (2) datoriile împovărătoare, mereu în creștere.

1. Deficitul bugetar

Reprezintă situația financiară în care cheltuielile publice ale unui stat depășesc veniturile pe care acesta le colectează într-o anumită perioadă de timp, de obicei un an fiscal. În ultimii 5 ani, deficitul bugetar al României s-a apropiat, în fiecare an, de aproape 10%, precum de 9,20% în anul 2020, 8,65% în anul 2024 etc.

În anul 2024, veniturile statului au fost de 574,60 miliarde (mld) de lei, iar cheltuielile au fost de 727,32 mld de lei, deficitul bugetar fiind de 727,32 – 576,60 = 152,72 mld de lei, care reprezintă 8,65% din Produsul Intern Brut (PIB), de 1.764 de miliarde de lei, adică de aproximativ 353 de miliarde de euro.

2. Datoria externă a României

A ajuns, în anul 2024, la peste 186 miliarde de euro, respectiv de circa 930 mld de lei, ceea ce reprezintă circa 55% din PIB.

Atâta timp cât cheltuiești mai mult decât îți sunt veniturile, acest „deficit bugetar” se acoperă din împrumuturi de la alții.

3. Efectul, în timp, al deficitelor bugetare și al datoriilor externe, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere.

Cu cât te împrumuți mai mult, cu atât îți crește datoria totală.

Până la urmă și cei care te împrumută (creditorii) își pun problema cu privire la tine, cel care te împrumuți și te tot împrumuți, „dacă mai ai credibilitate”, adică „dacă mai ești solvabil”, dacă mai poți să-ți plătești datoriile.

Strategiile creditorilor sunt foarte diferite:

  1. unii nu-ți mai acordă împrumuturi;
  2. alții te împrumută, dar la dobânzi tot mai mari, tot mai împovărătoare,
  3. alții (inclusiv state și/sau instituții financiare internaționale) și-au stabilit o strategie, bine gândită: de a te împrumuta, în inconștiența ta, până când ajungi în situația de a nu-ți mai putea plăti datoriile, până intri în incapacitatea de a plăti datoriile externe, intrând în colaps financiar.

Ajuns într-o asemenea situație, de faliment, creditorii trec la executarea silită a ta.

Pentru a scăpa de acest faliment:

  1. începi să-ți „privatizezi” din bogățiile țări, pe care străinii le cumpără mai pe nimic;
  2. ajungi în situația de a nu prea mai avea nimic al tău în propria ta țară.

Situația este cu adevărat deosebit de gravă pentru o țară care nu prea mai are în proprietatea sa nici chiar propriile sale bogății, ale solului, ale subsolului, de interes strategic etc.

4. Efectul, în timp, al efectuării de cheltuieli mai mari decât veniturile și al împrumuturilor, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere, pe exemplul unei familii.

Pentru a înțelege mai bine problema (1) deficitului bugetar și (2) al datoriei externe a țării noastre, vom porni, prin similitudine, de la un caz concret, de la cel al familiei lui „Dorel”, la care, an de an, de mai mulți ani:

  1. veniturile = 57.000 de lei,
  2. cheltuielile = 73.000 de lei,
  3. diferența dintre venituri și cheltuieli = 57.000 – 73.000 = 16.000 de lei care, an de an, a fost acoperită din împrumuturi de la bănci (pentru a simplifica exemplul, excludem împrumuturile de la persoanele fizice care, uneori, sunt mult mai împovărătoare și mai periculoase).

Cum băncile erau foarte ademenitoare și lingușitoare cu împrumuturile oferite, Dorel cu soția sa au ținut-o dintr-un împrumut în altul.

„Oamenii lacomi ademenesc pe cei săraci cu vorbe linguşitoare şi-i păgubesc de bunurile trebuincioase.” (Esop).

După un timp datoriile au ajuns așa de mari că băncile nu numai că nu l-au mai împrumutat pe Dorel, dar au ajuns să-l someze să-și plătească datoriile.

Din cauză că Dorel nu și-a plătit datoriile, băncile au trecut la executarea sa silită, vânzându-i, la licitație publică, apartamentul în care locuia.

Cum din vânzarea apartamentului nu s-au acoperit toate împrumuturile contractate (de la mai multe bănci), s-a trecut la recuperarea diferenței prin vânzarea și a celorlalte bunuri din dotare familiei lui Dorel, precum autoturismul etc.

Pe înțelesul omului obișnuit, cam aceleași sunt efectele în timp și pentru un stat cu deficite bugetare și cu datoriilor externe, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere.

5. Una dintre soluțiile esențiale de rezolvare: impozitarea progresivă.

Impozitarea progresivă, sau impunerea în cote progresive (crescătoare), constă în faptul că, pe măsură ce venitul impozabil creşte, impozitul se calculează cu o cotă tot mai mare (progresivă, crescătoare).

Deci, esenţa impozitării progresive constă în faptul că procentul (cota) de impozit creşte pe măsură ce creşte şi venitul.

Ca urmare, ponderea (în %) a impozitului în venit este crescătoare, nu este constantă precum în cazul impozitării pe bază de cotă unică.

Altfel spus, în cazul impunerii progresive, cota de impunere (rezultată din raportarea impozitului la venitul impozabil) este corelată cu capacitatea contributivă, adică cu puterea de plată a fiecăruia, fapt pentru care este considerata cea mai echitabilă formă de impozitare, fiind aplicată în (aproape) toate ţările dezvoltate din lume, în frunte cu SUA.

Termenul de „progresiv” (din sintagma „impozitarea progresivă”) trebuie interpretat numai prin prisma principiilor de echitate fiscală, și nu prin prisma aspectelor sentimentale, emoţionale și/sau politice.

Caracteristic impunerii în cote progresive este faptul că nivelul cotei procentuale de impozit nu rămâne constant, ci creşte pe măsura sporirii veniturilor și a bogăţiei materiale impozabile.

Spre exemplu, este contrar autenticilor principii de echitate fiscală, economică și socială, să aplici aceeaşi cotă unică de impozite:

  1. Și asupra venitului de 600 de euro pe lună, în echivalent de 3.000 de lei, care reprezintă salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată în anul 2023, încasat de 1,897 milioane de persoane (în general din familii cu un singur venit, care mai au în întreţinere mai multe persoane, unele bolnave etc.), din numărul total de salariaţi activi de circa 5.265.000, 
  2. Și unor venituri exorbitante, precum de 151.851 de euro, de 72.000 de euro, de 68.000 de euro etc., obținute în numai două luni, tot de câte o singură persoană2, numai dintr-o singură sursă de venit, în afară de mai multe altele pe care le-au mai avut persoana respectivă și a cărui soţie a mai obţinut și ele venituri deosebit de mari, din mai multe surse.

Asemenea veniturile exorbitante, obținute de o singură persoană, în numai două luni, au intrat în atenţia și a Preşedintelui României Traian Băsescu, care, printre alte grave acuzații aduse acestora, a mai făcut și afirmația că aceștia sunt cei mai bine plătiți din lume pentru incompetenta lor: „Nu găsim alții mai bine plătiți decât ei. Niciunul nu are competențe…”.

Vorbe au fost și vorbe au rămas.

Asemenea venituri exorbitante sunt încasate numai și numai de salariații plătiți din banii publici.

În sistemul privat, unde veniturile sunt într-o deplină corelație cu efectele benefice ale muncii depuse, nu se înregistrează asemenea venituri exorbitante, iar dacă ar exista, ar fi pe deplin justificate.

Numai că, în cazul a numeroși salariații plătiți din banii publici, care au obținut asemenea venituri pe cât de mari, pe atât de nejustificate, s-a dovedit ulterior că aceștia au fost incompetenți, corupți și frauduloși, fapt pentru care au și ajunși la închisoare, mass-media relatând frecvent despre unii dintre aceștia.

În condițiile în care oamenii lacomi din conducerea instituțiilor statului sunt și mulți și puternici, inclusiv prin a-și face legi speciale pentru propriul interes, în mod sigur că nu se vor aplica autenticele principii de echitate fiscală, economică și socială, precum prin introducerea impozitării progresive.

„Oamenii lacomi ademenesc pe cei săraci cu vorbe linguşitoare şi-i păgubesc de bunurile trebuincioase.” (Esop).

În perioada 2001 – 2004, în țara noastră s-a aplicat, cu foarte bune rezultate, din toate punctele de vedere, impozitarea progresivă.

Nici din partea organelor fiscale, și nici din partea contribuabililor, nu au existat nemulțumiri, și cu atât mai mult nu au existat proteste, precum că nu eram pregătiți pentru aplicarea unui asemenea sistem de impozitare.

Acum, după ce s-a căpătat o asemenea bogată experiență, și când informatizarea s-a dezvoltat foarte mult, atât în activitatea organelor fiscale, cât și a contribuabililor, aplicarea impozitării progresive este mult mai simplă și mai ușoară.

Dar numai dacă se vrea, dacă există voință politică.

Dacă nu se vrea, este foarte ușor să aduci tot felul de argumente politicianiste, inclusiv că nu suntem pregătiți pentru introducerea impozitării progresive, că nu avem digitalizare, că…

6. Impozitarea progresivă în SUA și în țările dezvoltate.

În SUA, de aproape 100 de ani, veniturile din muncă se supun numai și numai impozitării progresive.

Numai că, frauduloșii demnitari de lux, când este vorba de apărarea propriilor lor interese, grav afectate prin introducerea impozitării progresive:

  1. nu mai sunt nici pro-americani, americani care, de aproape 100 de ani, aplică numai impozitarea progresivă,
  2. nu mai sunt nici pro-occidentali, occidentali care, de peste o jumătate de secol, aplică numai impozitarea progresivă,
  3. ei sunt numai pro-ruși, care practică, de zeci de ani, numai impozitarea pe bază de cotă unică.
Paul A. Samuelson

Paul A. Samuelson

În lucrarea „Economie politică” de Paul A. Samuelson şi William D. Nordhaus, tradusă în limba română şi publicată de Editura Teora, se găsesc şi următoarele precizări cu privire la cota maximă de impozitare din Statele Unite ale Americii care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ajuns până la 94% (sublinierile îmi aparţin):

1. La pagina 385 din această carte se prezintă următoarea menţiune a fostului preşedinte Ronald Reagan (care, înainte de a fi președinte, a avut o carieră de actor la Hollywood), însoţită de comentariul autorilor cărții:

„’Am început să fac bani realizând filme în timpul celui de-al Doilea Război Mondial’, obişnuia să spună Reagan. ‘În acea vreme, impozitul pe venit ajunsese la 90%’. Dacă examinaţi […] veţi constata că actorul Reagan se situa pe partea cealaltă a curbei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când cotele maxime de impunere depăşeau 90%. Dar, prin 1980, cota marginală maximă de impunere aplicată asupra veniturilor era de numai 50%; reacţia preşedintelui părea să se aplice unei generaţii mai vechi de lucrători”.

2. La pagina 372 Samuelson precizează:

„Pentru a obţine bani în vederea susţinerii efortului de război, cotele de impunere au crescut rapid, ajungând până la 94%. După război, impozitul pe venit a continuat să fie cel mai important impozit federal. Totuşi, cota de impozit plătită de persoanele cu cele mai mari venituri a fost redusă la 70% în 1965, la 50% în 1982, ajungând la 28% la sfârşitul anilor 80, pentru a creşte din nou în 1993 la 40%”.

În prezent, veniturile din muncă se supun numai impozitării progresive pe baza unui barem cu 7 tranşe, cota maximă fiind de 39,6%4.

Toate țările cu o puternică dezvoltare economică și socială aplică impozitarea progresivă, aceasta fiind considerată ca fiind forma de impozitare prin care se asigură înfăptuirea autentică a principiilor de echitate fiscală, economică și socială.5

„Ţineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor.” (Isaia 46:8)

şi fiţi conştienţi de faptul că „Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663).

„Cine are minte, să ia aminte!”. „Cine are urechi de auzit să audă”. (N. T., Luca, 8.3). Amin!!!

Bibliografie

Paul A. Samuelson. Cartea „Economia”, publicată pentru prima dată în 1948 şi reeditată de 24 de ori, a fost cel mai bine vândut manual din Statele Unite pentru aproape 30 de ani. Ulterior a fost tradus în 20 de limbi, iar în prezent se mai vinde în 50.000 de exemplare anual.

Note:

1. Rabindranath Tagore este numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. 7 mai 1861, Jorosanko, Calcuta – d. 7 august 1941) fost scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.

2. A se vedea fie și numai https://www.zf.ro/zf-24/in-scandalul-salariilor-asf-contraataca-publicand-veniturile-obtinute-in-trecut-de-membrii-csa-si-cnvm-numiti-de-pdl-12121968; https://www.dailybusiness.ro/finante-banci/basescu-cere-parlamentului-revocarea-imediata-a-intregii-conduceri-asf-este-o-cloaca-98515/

3. Paul A. Samuelson, născut pe 15 mai 1915 în Gary, Indiana, decedat la 13 decembrie 2009, la vârsta de 94 de ani, este primul american laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1970) şi unul dintre cei mai iluştri economişti al secolului al XX-lea. Samuelson a explicat economia keynesiana preşedinţilor americani (cel mai important student al lui fiind John F. Kennedy), liderilor mondiali, membrilor Congresului şi Consiliului Rezervei Federale. El a fost consultant pentru Trezoreria Statelor Unite, pentru Biroul pentru Buget şi a făcut parte din Board-ul de Consilieri Economici ai mai multor preşedinţi americani. Samuelson este autorul unuia dintre cele mai utilizate manuale şcolare din istoria educaţiei economice americane. Cartea „Economia”, publicată pentru prima dată în 1948 şi reeditată de 24 de ori, a fost cel mai bine vândut manual din Statele Unite pentru aproape 30 de ani. Ulterior a fost tradus în 20 de limbi, iar în prezent se mai vinde în 50.000 de exemplare anual.

4. Vezi, spre exemplu https://neotax.eu/user/pages/pdfs/About%20country%20-%20USA%20RO%20version.pdf.

5. Grigorie N. Lăcriţa (coordonator): 1. Impozitarea veniturilor din muncă. Editura Sitech, Craiova, 2004. ISBN 973-657-645-9. 124 pg. 2. Impozitarea progresivă.Editura Tehnică, Bucureşti, 2010. ISBN 978-973-31-2367-5, 260 pg. 3. Impozitarea progresivă sau pe bază de cotă unică? Editura Sitech, Craiova, 2010. ISBN 978-606-11-0722-3, 150 pg.

A consemnat pentru dumneavoastră Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.

Nicolae Grigorie Lăcrița – Omul nepotrivit la locul nepotrivit

România lucrului bine făcut: bogaţii te învaţă cum să faci foamea,

trădătorii cum să-ţi iubeşti ţara, hoţii cum să fii cinstit și

conducătorii incompetenți și corupți cum să fii un truditor ingenuu!1

(N. Grigorie Lăcrița)

Cuprins:

  1. Omul nepotrivit la locul nepotrivit a fost și mai este un fenomen obișnuit în România.
  2. Câteva dintre cauzele care generează gravele neajunsuri sociale prin promovarea omului nepotrivit la locul nepotrivit.

1. Omul nepotrivit la locul nepotrivit a fost și mai este un fenomen obișnuit în România

Aproape că nu este zi în care mass-media să nu relateze, cel puțin despre câte un caz în care o persoană este numită într-o funcție total nepotrivită cu pregătirea sa.

Este vorba de numirea omului nepotrivit la locul nepotrivit numai în instituțiile publice și în unitățile de stat, care au fost și sunt sub dictatura politicianismului incompetent și corupt.

Aproape că nu a fost minister, instituție publică și unitate de stat care să nu fi avut, sau să nu aibă la conducere persoane care nu au avut, sau nu au pregătirea profesională temeinică din domeniul pe care au fost puși să îl conducă.

1. Avem numeroase exemple de oameni inteligenți și autentice elite profesionale care au refuzat să accepte conducerea unor ministere, instituții publice și/sau unități de stat din următoarele cauze:

  1. numărului mare al incompetenților din acestea, angajați, promovați și puși în funcții de conducere după pile, după criterii politice și/sau ale corupției;
  2. imposibilitatea de a-i elimina pe salariații incompetenți și/sau corupți și de a angaja în locul lor persoane după autenticele criterii ale valorii-muncă, ale meritului personal;
  3. erau conștiente că, neacceptând comenzile politice și/sau ale unor grupuri de interese nelegitime (care sunt puternic implicate politic), nu se vor putea menține pe post.

2. La fel de bine avem numeroase exemple de incompetenți conducători cu o mare sărăcie atât în zestrea cerebrală, cât și domeniul de pregătire pe care îl conduc.

Faceți din incompetenți conducători și apoi vă întrebați de unde vine dezastrul!” (Winston Churchill)

Altfel spus, este vorba de proşti care sunt plini de încredere, în toate împrejurările, care nu numai că acceptă, dar chiar se luptă pentru a accede în funcții de conducere, la care și ajung, fie după criterii politice, fie după criteriile corupției.

Problema acestei lumi este că oamenii inteligenţi sunt plini de îndoieli, în timp ce cei mai proşti sunt plini de încredere, în toate împrejurările. (Charles Bukowski, celebru scriitor germano-american)

3. Exemple numeroase sunt și cu persoane care au o anumită pregătire într-un anumit domeniu de activitate, dar care nu numai că acceptă, dar chiar se și luptă (pe viață și pe moarte) să ajungă să conducă ministere, instituții publice și unități de stat din domenii de activitate total diferite cu pregătirea lor.

La acești oameni este vorba de boli psihice cornice, care se manifestă prin ideea fixă de a fi într-o funcție de conducere, indiferent care este aceasta, inclusiv în domenii de activitate pentru care nu au pregătire, nu sunt competenți și nici nu au aptitudini pentru acestea.

Obsesia, până la orgoliu exagerat (până la paranoia) după funcții de conducere, este încadrată, din punct de vedere medical, ca fiind o tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă.

Paranoia conducătorilor politici incompetenți și corupți a devenit una din cele mai obișnuite boli. Grav este faptul că bolnavii nu suferă, în schimb suferința produsă de aceștia a cuprins întreaga societate.

4. Un incapabil și corupt, ajuns pe pile și/sau după criterii politicianiste, va angaja, va promova și va proteja, la rândul său alte nonvalori (ca și el), continuând astfel cercul vicios.

Pe Internet sunt numeroase pagini care prezintă cazuri concrete de persoane nepotrivite puse să conducă domenii de activitate pentru care nu erau competente. A se vedea în acest sens fie și numai acest articol.

2. Câteva dintre cauzele care generează gravele neajunsuri sociale prin promovarea omului nepotrivit la locul nepotrivit

Proştii mor, dar prostia rămâne eternă și invincibilă”. (I.L. Caragiale)

Ca persoană care am lucrat, efectiv, timp de aproape 23 de ani (și) într-o importantă instituție a statului, consider că sunt în măsură să prezint unele dintre principalele cauze care generează numeroasele și gravele neajunsuri sociale prin promovarea omului nepotrivit la locul nepotrivit.

3.1. Politizarea tuturor instituțiilor și a unităților de stat. Nu există nici o categorie de personal care să fie angajată după criteriul valorii-muncă, al meritului personal.

3.2. Dacă se analizează persoanele care dețin funcții de conducerea, se va constata că sunt frecvente cazurile în care acestea sunt

  1. cu modeste posibilități intelectuale,
  2. care niciodată nu au dovedit o temeinică pregătire profesională în domeniul pe care îl conduc,
  3. care nici ca studenți nu au excelat, unii fiind la nivel de mediocrii și
  4. cele mai mute sunt pe funcții de conducere de 20, 25 și chiar de 30 de ani.

Un incapabil și corupt, ajuns pe pile și/sau după criterii politicianiste, va angaja, va promova și va proteja, la rândul său, alte nonvalori (ca și el), continuând astfel cercul vicios.

Paranoia conducătorilor politici incompetenți și corupți a devenit una din cele mai obișnuite boli. Grav este faptul că bolnavii nu suferă, în schimb suferința produsă de aceștia a cuprins întreaga societate.

3.3. Situația este asemănătoare chiar și la nivelul personalului de execuție de care depinde foarte mult înfăptuirea legalității, combaterea evaziunii fiscale, gradul de colectare a veniturilor statului etc.

3.4. În timp ce tinerii noștii capabili, cu sclipiri de inteligență, mulți spre geniali,

  1. sunt pregătiți la cele mai prestigioase universități din lume,
  2. se bucură de cele mai frumoase aprecieri de firme de renume mondial,
  3. nu-și găsesc un loc de muncă, pe măsura pregătirii lor, în cazul în care doresc să muncească în țara noastră, și aceasta din cauza promovării incompetenților după criterii politicianiste și ale corupției.

3.5. În instituțiile și în unitățile de stat au ajuns și persoane și cu o bogată zestre cerebrală și cu o bună pregătire profesională; aceste persoane nu pot să-și exercite, pe deplin, activitatea cu corectitudine și profesionalism din cauza cenzurii șefilor ierarhici, protectorii ai grupurilor de interese (unele nelegitime) care i-au numit, care i-au promovat și / sau care îi mențin pe funcțiile respective, nemeritate. Este groaznic pentru oamenii corecți și profesioniști autentici să fie subordonați incompetenților și corupților.

3.6. Lipsa criteriului valorii-muncă, a meritului personal, în încadrarea, în menținerea pe post și în promovarea personalului este principala cauză:

  1. generatoare de corupție și
  2. a slabelor rezultate în înfăptuirea legalității, în combaterea evaziunii fiscale, în gradul foarte scăzut de colectare a veniturilor bugetare etc.

Spre exemplu, înainte de anul 1989, pentru a lucra în activitatea de control fiscal, erau recrutate persoane cu o temeinică pregătire și experiență practică în domeniul financiar-contabil, precum șefi de serviciu financiar, șefi de serviciu contabilitate, contabili șefi. După anul 1989, în activitatea de control fiscal s-au angajat și continuă să se angajeze:

  1. direct absolvenți de facultate, unii cu rezultate modeste, chiar mediocre,
  2. persoane din diverse domenii de activitate, total diferite de domeniul fiscal, care nu numai că nu aveau nici cele mai elementar cunoștințe specifice acestui domeniu, dar care nici nu și-au putut însuși temeinic acest domeniu, și nici nu aveau cum atâta timp cât nu au lucrat efectiv în activitatea practică.

3.7. În contextul celor de mai sus este ușor de înțeles că, cu persoane incompetente și corupte:

  1. nu are cum să fie combătută nici evaziunea fiscală și nici marea corupție în fraudarea veniturilor bugetare, și
  2. nu are cum să se asigure un grad mai ridicat de colectarea a veniturilor cuvenite bugetului de stat.

De 13 ani România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană la colectarea obligațiilor bugetare (impozite, taxe, în special tva, contribuții sociale etc.).

România, cu un aparat fiscal neperformant (din cauzele menționate mai sus) are gradul de colectare a veniturilor fiscale la bugetul de stat de 27% din PIB, cu o treime mai puţin decât media europeană, de 40% din PIB, unde există un personal fiscal performant. Vezi, spre exemplu, acest articol.

Am luat ca exemplu unele aspecte din Ministerul Finanțelor, dar situația este asemănătoare în toate instituțiile și unitățile de stat.

3.8. Fără măsuri radicale nu se poate ieși din această stare cu adevărat deosebit de gravă pentru bugetul de stat și, pe cale de consecință, pentru întreaga societate.

Dacă faceți din proști conducători, nu vă mai întrebați de unde vine dezastrul!” (Winston Churchill)

Cine are minte, să ia aminte!. Cine are urechi de auzit să audă. (Biblia, Luca 8:3). Amin!!!

În loc de bibliografie:

„Dacă vreți să construiți o țară în care se vor întoarce fiii și fiicele tale, dacă vreți să construiți o țară în care oamenii vor pleca doar în timpul vacanțelor, dacă vreți să construiți o țară care nu va avea frică pentru viitor, atunci faceți doar doi pași:

  1. Echivalați corupția cu trădarea de țară, iar oficialii corupți cu trădători până la a șaptea generație…
  2. Faceți trei profesii cele mai bine plătite și cele mai respectate: profesia de militar, de profesor și de medic.

Și cel mai important – munciți, munciți și munciți pentru că nimeni în afară de voi nu vă va proteja, nimeni în afară de voi nu vă va hrăni și doar voi aveți nevoie de țara voastră, nimeni altcineva.” (Golda Meir)

Note:

1. Ingenuu: care vădește simplitate, naturalețe împletită cu sinceritate, cu curățenie morală și cu naivitate; plin de nevinovăție sufletească; candid; naiv; inocent.

A consemnat pentru dumneavoastră Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.

Patrick Matiș – „Pleacă ai noștri, vin ai noștri!”, dar noi unde suntem? Unde se află România Profundă?

Motto: „Dacă poporul acesta ar ști câtă forță are, ar zgudui istoria.

În vremuri tulburi, de zguduire istorică prin care trecem, noi, românii, se cade să ne uităm în noi înșine profund și să fim sinceri: CINE SUNTEM NOI? CINE ESTE ROMÂNIA? UNDE ESTE ROMÂNIA PROFUNDĂ?

Am trecut prin două războaie mondiale precedate și succedate de zvârcoleli, vânzoleli și forfote așa-zis politice în Bătrânul Continent Europa și la noi, în Patria Mumă România, în care am obținut integralitatea statală și Unirea de neam, țară, națiune, în fapt, în cuget și în simțiri, apoi am fost trădați de ai noștri în complicitate cu ai lor.

Am trecut prin „reeducări” ce s-au lăsat cu martirizarea elitelor socio-profesionale, sfințirea multora dintre ei, bărbați și femei de-o potrivă, înălțarea lor spirituală într-o mistică a lacrimilor ce încă dăinuie pe meleagurile acestui continent și în spațiul carpato-danubiano-pontic, pentru ca al nostru egregor să renască puternic cândva după ce pâcla hoțiilor se va fi risipit.

Am trecut printr-un asasinat economic timp de 35 de ani care continuă și acum, căci țara încă n-a murit, iar sufletul românesc încă nu și-a dat duhul. Prin înfometarea noastră ei cred că ne va aduce sfârșitul ca națiune dată de la Dumnezeu. Dar aceasta va fi doar dacă le permitem și doar atunci când inteligentul nostru instinct de conservare ne va fi paralizat total.

Indiferența noastră este o boală care ne macină de zeci de ani, încă de la momentul 23 august 1944 și acum s-a acutizat într-atât încât letargia în care ne aflăm este posibil că ne va fi fatală. Dar totul nu este pierdut, încă.

Am trecut de ceea ce se numesc alegeri, am ajuns să ne uităm la ceruri, unii dintre noi, și să întrebăm: Ce trebuie să facem? Ce avem de făcut? Unii se mișcă nevăzut să se adune, să se coaguleze în diverse celule de criză, pentru ca în viitorul apropiat să acționeze la suprafață și să ne luăm țara înapoi, iar alții încă se vânzolesc între ei, poate călăuziți de astre, poate de alte forțe pozitive nevăzute, dar tot la origini se întorc, se întorc spre ei înșiși. 

Am trecut prin cel mai cumplit examen de până acum care a început cu anularea alegerilor din 6 decembrie 2024, iar prin lovitura de stat în formă continuată am ajuns să trăim momentul 18 mai 2025 în mod fatidic și să simțim cum tenebrele s-au așezat asupra noastră și asupra țării doar ca să ne dăm acum seama ce am ales: insula muribundă a globalismului fatal, „Europa” progresiștilor.

Marea Crăpelniță a grădinii zoologice progresiste de la noi s-a dat în spectacol, apoi, în timpul marii „învestiri” a „președintelui” lor care ne-a confiscat România. Al lor spectacol grotesc ne-a scârbit cumplit, dar ne-am dat seama că ceva am greșit în tot acest timp de am ajuns să trăim asemenea „jocuri ale foamei” de România, undeva, cândva în tot acest răstimp, am schimbat macazul. Avem de văzut unde și când.. Monolitul statal și-a arătat adevărata față și colții în această perioadă în care i-am spus clar că nu-l mai vrem, și că vrem pace, libertate și democrație, că vrem suveranitate, că vrem SĂ FIM. Nu am fost lăsați, dar am permis să ni se întâmple toate acestea pentru ca acum să trăim urmările.

Vor veni și alte mari examene prin care trecem. Poate majorările exagerate și fascistoide ale taxelor și impozitelor, poate cenzura în mediul online pentru cei care susținem marii eroi ai neamului considerați de ei „criminali de război” și „organizații de tip fascist” etc., poate trimiterea inconștientă la război a tinerilor noștri și multe altele năstrușnice care le vor trece prin cap. Se întorc anii de tristă amintire în care pe străzile țării se facea poliție politică, asta doar pentru că unii dintre noi am ales greșit și am permis ca după lovitura de stat în formă continuată, să facă fraudă electorală. Căci – nu-i așa? – după lovitura de stat urmează mereu fraudele electorale, numai ca acei „înșurubați” în sistem să rămână în funcții ca să căpușeze în continuare involuând cumplit.

Dar noi ceilalți, porecliți de tefeleii mass-mediei de propagandă ca făcând parte din „pleava societății”, am ales în cele din urmă să ne facem un examen de conștiință, să ne uităm în oglindă, să ne aducem aminte de noi, de ființa noastră românească, și am văzut ce avem nevoie să schimbăm. Ne vom corecta și ghida gândirea, simțirea și fapta, căci acum când scriem aceste rânduri ne sunt mult tulburate, și avem nevoie să fim cât mai limpezi.

Privim în oglinda noastră și ne schimbăm gândurile și sentimentele de tristețe, ură, pizmă, ranchiună, răzbunare, lene și delăsare, letargie și indiferență, în exact inversul lor: fericire, iubire, bucurie pentru binele aproapelui, hărnicie, implicare, chiar dacă pentru unii pierduți în sinea lor toate acestea pot părea utopii personale. Pentru noi nu, căci ne schimbă inclusiv fapta.

Ne vom aduna, ne vom unii în comunități mici și cât mai multe, în care ne vom ajuta în orice facem. Vom pune baze sociale și poate chiar politice luând-o de la capăt, la firul ierbii, deoarece am pierdut vremea și nu ne-am schimbat fundamentul nostru interior. Am continuat cu certurile între noi, cu punerea bețelor în roate, cu sabotarea unora și altora dintre noi doar ca să întârziem inevitabilul care chiar a venit, eșecul total de aproape că am pierdut o țară.

Egregorul distrugător al neomarxismului a crescut monstruos vrând să distrugă egregorul nostru strămoșesc ce dăinuie pe meleagurile noastre de milenii. Este posibil să o facă, să-i pună capăt zilelor dacă mai permitem ca valorile noastre să se piardă. De aceea, noi toți, începând individual, continuând familial și comunitar ne vom conserva aceste valori milenare care sunt ca talanții cosmici în sufletele noastre, schimbând și corectându-ne modul de a gândi, simți, vorbi și acționa. Prin aceste falii lucrează răul între noi și ne distruge sufletul românesc.

Ajungem în punctul în care ne uităm la noi, bulversați fiind de ieșirea din cadru a liderilor noștri, totală sau parțială, chiar temporară, începând din acel moment 18 mai, și ne întrebăm dacă nu cumva am fost trădați, sau lăsați să ne purtăm de grijă, ca formă de autoguvernare, sau ne dă îndemnul inteligent, înțelept, părintesc să continuăm cumva singuri într-un fel de tăcere ermetică, prin „catacombe”, ghidați de spiritul lor, de egregorul lor, de moștenirea lor, de ceea ce ne-au spus, sfătuit, ne-au arătat prin exemplul lor jertfelnic, chiar dacă ei mai sunt încă printre noi.

Ni s-a spus că: „Atunci când râul vine în viitură, cu multe mizerii, este bine să nu îl traversezi… Aștepți pe mal.” Însă și atunci când acesta iese din matcă încercând să-și revendice pentru sine și pe aceia care așteaptă pe mal, atunci se cuvine să ne dăm mai în spate ca să nu fim luați de vâltoarea uriașă.

Gândurile rele duc la fapte rele, creionându-ne un caracter rău. La fel, sentimentele de frică, de angoasă, de lene și delăsare, să ni le preschimbăm în curaj, dar cu inteligență, hărnicie cu noi și între noi, căci la sentimente rele, se cuvine să răspundem cu sentimente bune, gândind, simțind, făcând exact inversul celor ce ni se fac acum.

Ce ne costă să ne uităm la noi și să fim sinceri cu noi înșine? Oare suntem corecții pământului? Oare merităm o asemenea soartă pe un drum așa de greșit?

Ce ne costă să ne punem frână gândului distructiv și răzbunător, sau tristeții și dezamăgirii, și să revedem frumusețea vieții care încă există în noi și cu care am fost înzestrați? Mai avem oare forță să ne revenim în fire?

Toate faptele bune cu noi, între noi, duc la schimbări majore printre noi și ne consolidează unitatea trainică pe mai departe. Chiar dacă este un precept bun, are la baza fapta creatoare de comunități, de vetre de familie. Valori umane avem nevoie să cultivăm în noi, ca ele să se reflecte în tot ce facem. Acestea ne sunt schimbările.

Apoi, după ce am făcut istorie spunând lumii întregi care ne este voința, faptul că nu mai vrem ca hoții să ne conducă, va da la o parte vălul de umbră întunecată care încă mai bântuie pe aceste meleaguri românești și în mințile noastre vrând să ne țină adormiți. Lumina va veni atunci când și mai mult vom acționa spre binele nostru.

La dezbinare, vom fi uniți unii cu ceilalți și noi toți cu Dumnezeu. La hoție, vom da celui ce nu are și-l vom ajuta să prospere. La corupție, vom răspunde corect cu demnitate, respectând legea, dar mai ales legea firii și cea divină gândind corect, simțind corect, acționând și vorbind corect, și așa vom da exemplu generațiilor următoare. La crimă vom răspunde cu fapta dătătoare de viață, creatoare, care insuflă și inspiră.

La tristețe, cu bucurie ne vedem de propriile vieți. Dar unul alături de celălalt, nu izolați și dezbinați cu suspiciuni și temeri de a fi dimpreună.

Hoția din țară nu se șterge cu una, cu două, ci doar întâi înțelegând că așa nu se face, nu așa se trăiește, iar fapta ne urmează și dând vom redobândi, dar fără să așteptăm nimic în schimb. Dacă alții ne distrug, noi să construim, chiar și cu puținul pe care-l avem. Dacă alții ne fură, noi să dăm chiar și din puținul pe care-l avem. Iar apoi liniștea, pacea, prosperitatea vor veni organic, natural, firesc pe acest făgaș care ne consolidează egregorul străvechi de milenii.

Nu suntem suflete rele, nu suntem cruzi din fire și nici sângeroși din naștere, ci buni, pașnici și blajini, îngăduitori, înțelegători și înțelepți, și vrem să continuăm așa, nu să ne schimbăm natura pe un bol de linte sau pe 30 de arginți.

Toți cei care au fost buni, au fost martirizați de cei care i-au hulit, batjocorit, blasfemizat, dar nu le-a păsat, s-au crucificat nerăzbunându-se.

Soarta noastră este acolo unde gândim, simțim și facem corect, nu pe drumul groaznic al răutăților, urii și dezbinării între noi.

De aici reîncepe viitorul nostru, din unitatea noastră și din modul corect în care ne ajutăm unul pe celălalt.

De aici încolo suntem noi, România Profundă, în care suntem dimpreună.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

Mihaela Fășie Cudalbu – O viață pe scenă – Amatto Reginald Checiulescu

Pentru un artist român plecat din țară și aterizat pe continentul american, aceasta a însemnat mai mult decât o simplă emigrare; barierele de cultură, de limbă și nu în ultimul rând, de concepție s-au dovedit ades a fi de netrecut. Istoria a pierdut numărul celor care s-au pierdut în mirajul „pământului făgăduinţei” treziți violent din visul „devenirii” încercat de orice mare (sau mărunt) nemulţumit. Câţiva însă au continuat să se încăpățâneze în sforţarea umană de a împlini acel vis. Artişti ca pictorul şi sculptorul Nică Petre sau celebrul cuplu de balerini şi coregrafi Amatto Checiulescu Reginald şi Magdalena Popa au demonstrat că împotriva tuturor obstacolelor, realizarea – chiar şi în condiţii ostile – se poate transforma în certitudine. Acest portret este dedicat uneia dintre ele mai cunoscute personalități culturale ale comunității artistice a Canadei, balerinul, coregraful și regizorul Amatto Reginald Checiulescu.

Povestea sosirii artistului român pe tărâm canadian concide celei a balerinei Magdalena Popa, partenera sa nu doar viață, dar și de profesie; era în 1982, când celebra balerină româncă făcea parte din juriul celui mai grandios concurs de balet din America, la Jackson Mississipi. Voi cita din interviul pe care artistul român mi l-a acordat în 2005 pentru revista toronteză Observatorul; „În SUA (Magdalena Popa) l-a cunoscut pe directorul de la National Ballet Company din Canada, Alexander Grant. Acesta i-a oferit postul de maestră a Corpului Feminin de balet și asa a ajuns în Canada. În țară totul a fost mușamalizat, căci Magda a făcut în așa fel încât să apară nu ca o fugă ci ca o plecare cu contract. Eu stăteam între timp în aceeași casă cu Ștefan Andrei, pe strada Paris, unde făcusem schimb cu un american căruia îi cedasem casa mea de la șosea. În trei luni eu și copilul am ajuns în Canada unde am primit și eu un contract la Betty Oliphant Theatre. Directoarea instituției îmi dădea anual hârtie cum că lucrez acolo, iar eu plăteam în paralel cota la ARIA ca și cum aș fi primit contractul prin ei.”

Aș dori să mă întorc la începuturile carierei de balerin și coregraf în România comunistă, căci aventura artistică a lui Amatto Checiulescu este demnă de o nuvelă beletristică. Adolescent precoce, Amatto a absolvit cursurile liceului Sfântu Sava din București în doar trei ani, înscriindu-se în paralel la Cursurile Conservatorului de muzică (actuala Universitate de Muzică) dar și ale Politehnicii, „deoarece mi-a plăcut sa învăț multe lucruri, să știu să fac multe lucruri, căci niciodată nu știi când ai nevoie de ceva”. La Conservator urma cursurile clasei de pian și de balet în paralel, în același timp figurând la Operă ca dansator în corpul masculin de balet, fapt care s-a soldat cu renunțarea oarecum forțată la Politehnică. „Am audiat totuși cursurile Facultății de teatru colaborând în același timp la diferite spectacole ca Fântâna Blanduziei la Teatrul Armatei sau A douăsprezecea noapte la Teatrul Mic. Și aici mi s-a cerut sa aleg între teatru și balet, asa ca evident, am renunțat la actorie. Am urmat totuși cursuri de regie care mi-au folosit extraordinar mai târziu, de asemenea am audiat și cursuri de scenografie și arhitectură…”

Momentul trecerii de la poziția de membru al corpului de balet la solistică este cel mai bine explicat în stilul său amuzant și ades glumeț, de către artistul român: „Îmi amintesc perfect spectacolul, un balet comunist intitulat Macul Roșu. Printre protagoniștii spectacolului se numărau câteva nume de referință ale baletului românesc: Gabriel Popescu, Sanda Orleanu, Pușa Niculescu sau Mimi Partezian. Mimi era o femeie extreme de frumoasă și evident că întorcea capetele pe unde trecea. Solistul care urma să-i fie pereche în spectacol și-a vărsat din greșeală tot spirtul pe spate și nu a mai reușit să intre în scena. Așa că l-am înlocuit eu cu toate că nu știam coregrafia prea bine. Ar fi trebuit să intru cu Mimi pe umeri, dar de emoție am pierdut din forță, astfel că Mimi a alunecat literalmente de pe umerii mei și, privindu-mă fix in ochi, m-a blagoslovit cu o neaoșă înjuratură românească. Am uitat tot din acel moment, improvizănd efectiv, fapt care se pare că a trecut neobservat, ba mai mult, prestația mea a fost apreciată, căci din acel moment am avut parte numai de roluri solistice.”

Statutul școlii române de balet la epoca aceea (comunismul era bine instalat, epurarea se petrecuse la cele mai înalte nivele politice și culturale, iar „originea sănătoasă” devenise principala modalitatea de selectare și promovare) era comparabil cu cel al baletului rus, beneficiind de influențele acestuia; să ne amintim că marea balerină Magdalena Popa cîștiga la Paris Steaua de aur în decada 1960, în timp ce balerina rusă Natalia Makarova, ea însăși o legendă a genului, obținea doar Premiul Criticii. Instructorii de balet erau „importați” de la „marele frate” de la Răsărit (ca Mihail Mihailovici Gabovici, fostul partener al celebrei Ulanova), ori din alte țări comuniste (ca polonezul Anton Romanovski, fost membru al Companie de balet Djaghilev). Deși partenera cea mai frecventă era soția sa Magdalena Popa, Amatto a a vut șansa de a lucra cu cele mai cunscute stele ale baletului român; Ileana Iliescu, Alexa Mezincescu, Simona Ştefănescu, sub regia și coregrafia unora dintre cei mai importanți reprezentanți ai genului, ca Oleg Danovski, Gelu Matei, Vasile Marcu, Tilde Urseanu. Dar numai alături de Magdalena, Amatto avea să își etaleze statura atletică a cărei combinație cu eleganța naturală a gestului, în reprezentații care au smuls ropote de aplauze ale publicului din Franța, Elveția, Germania, Anglia, Italia, Cuba și altele. Începutul decadei 1970 îl află pe balerinul român în postul oficial de coregraf la Opera Română din București, unde pune în scenă spectacolul Devenire pe muzica lui George Enescu din Suita a III-a, urmând baletele După amiaza unui faun pe muzica de Claude Debussy şi apoi Daphnis şi Chloe pe muzica lui Maurice Ravel, spectacole care au obținut nu doar uralele furtunoase ale publicului dar și aprecierile criticii vremii care sublinia „rara capacitate de a medita atât de sensibil prin intermediul dansului și al muzicii” (din articolul semnat Dumitru Avachian în revista Scînteia din iulie 1973). Dar, dincolo de statutul de coregraf, Amatto Checiulescu a fost desemnat Director al Operei Române în două mandate, în alternanță cu Oleg Danovki. Deși poziția socială ar putea părea multora una proeminentă, amintirile lui Amatto Checiulescu nu sunt dintre cele mai fericite; „nu se mai putea trăi în acel calvar, și nu mă refer la statul la coada pentru hrana zilnică ci la compromisurile pe care eram obligați să le facem zi de zi, in permanență în detrimental artei… ajunsesem să dansăm după normă, ca la fabrică; eram forțat să contorizez fiecare minut pe care un balerin îl petrecea în scenă. Am ajuns să fac spectacol de 1 Mai fără trupa care plecase în turneu cu aprobarea lui Hegheduș. Am adus-o pe Magda de urgență dintr-un turneu în străinătate și am mai scos încă o dată baletul cu fața curată, deși începuse să mi se cam facă lehamite de improvizațiile fără nici o urmă de profesionalism”. (din același interviu pe care artistul mi l-a acordat în 2005).

Nu mă voi opri la povestea plecării în Canada a cuplului Amatto Checiulescu-Magdalena Popa (amplu descrisă în articolul publicat dedicat balerinei). Interesantă este însă viața coregrafului și regizorului Amatto Reginald Checiulescu în Canada, mai precis la Toronto, unde artistul și-a aflat calea la numai câteva luni după sosirea acolo a soției sale. Amatto a devenit imediat profesor de balet al Școlii Naționale de Balet a Canadei, angajat chiar de către celebra (în Canada) Betty Oliphant (Aș face o paranteză aici pentru că fondatoare Școlii Naționale de Balet a Canadei a fost prima personalitate canadiană care a primit Ordinul Napoleon de la Maison Courvoisier, a primit Ordinul Canadei de două ori și a primit doctorate onorifice de la Universitățile Queen, Brock și York). Iată-l așadar pe Amatto în cea mai selectă companie de balet din țara adoptivă, antrenând dansatori canadieni pe scena teatrului pe care celebra canadiancă l-a înființat și care și azi îi poartă numele: Betty Oliphant. În paralel cu cariera de pedagog (amintesc că de asemenea a predat la Universitatea York), Amatto Checiulescu a colaborat intensiv cu ansambluri de balet din China unde a regizat câteva spectacole de mare succes; Lacul Lebedelor de Piotr Ilici Ceaicovski, Romeo şi Julietta de Serghei Prokofiev ori Giselle de Adolphe Adam.

Totuși, cea mai memorabilă realizare canadiană a sa rămâne Compania Româno-Canadiană de Teatru „Ars Nova” al cărei suflet a fost timp de mai bine de un deceniu (https://arsnova-theatre.com/despre1.php). Organizație non-profit, noul teatru propunea o perspectivă total diferită a artei scenice, dovedindu-se în același timp o prețioasă școală de actorie atât pentru actori profesionști cât și pentru novicii care doreau să își etaleze talentul pe scena teatrală. Experiența sa scenică, intuiția perfectă a regiei iar nu în ultimul rând, decorurile creînd ambientul perfect al fiecărei piese prezentate, au demonstrat calitățile unui artist complex și desăvârșit. Nu de mirare, având în vedere că temperamentul și gândirea sa de perfecționist l-a ajutat să obțină și o diplomă la Inkiser Design, devenind astfel creator scenografic și costumație de teatru. Mărturie a talentului actoricesc, regizoral și scenografic rămân spectacolele Caragiale de ieri și azi din 2003 (combinând grațios câteva schițe ale ilustrului dramaturg cu comedia O noapte furtunoasă), Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa în 2004 și reluată apoi în 2012 într-o versiune interpretativă diferită, D’ale Carnavalului de Ion Luca Caragiale în 2009 și 2010, încheind cu realizarea scenică din octombrie și noiembrie 2016 a comediei O scrisoare pierdută a aceluiași dramaturg. În toate reprezentațiile sale, Amatto Reginald Checiulescu demonstrează talentul scenografic remarcabil, ca și marea dragoste către sincretismul artistic, combinând muzica, dansul și teatrul într-un spectacol total, original și fără inutile imitări ale marilor realizări ale contemporanilor or înaintașilor. Deși retras din viața artistică (din motive personale), Amatto Reginald Checiulescu a fost și va rămâne pentru totdeauna un artist desăvârșit, un Om de o calitate umană superioară și mândria comunității române din Toronto.

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

Istoria Bucureștiului – Fabrica „Stella” (istorie și evoluție ale brand-ului românesc)

În partea de Nord-Est a Bucureştiului, pe şoseaua Colentina, la nr. 6, se află terenul în suprafaţă de cca. 2,5 hectare, fosta incintă a Fabricii „Stella” (relansat după 100 de ani – n.red.). Terenul este mărginit de şos. Colentina, str. Vladislav Voievod, şos. Electronicii, parţial str. Ziduri Moşi, calea ferată industrială, vis-a-vis de biserica Sf. Dumitru – Colentina.

Fabrica „Stella” a fost înfiinţată în anul 1883 de investitorul vienez Dr. Iulius Hofmeyer. Profilul iniţial, rămas, dealtfel, în linii mari neschimbat de-a lungul timpului, a fost „Fabrica de Stearinerie şi Săpunerie”. Ulterior gama sortimentelor a lusl completată cu o serie de produse chimice şi cosmetice. Săpunul şi lumânările erau articole de primă necesitate a căror producere era asigurată în ţară, la acea dată, de micile ateliere. Produsele de calitate superioară erau aproape în totalitate importate.

stellaNoutatea adusă la noi de Hofmeyer a constat în instalaţii şi tehnologii de ultimă oră, organizarea producţiei şi scara mare la care a conceput investiţia. Într-adevăr, se pare că instalaţiile aduse aici erau dintre cele mai modeme, chiar pe plan european, după cum se afirma în articolele laudative apărute în presa vremii. Pentru nivelul incipient al industriei româneşti din acea vreme, moderna fabrică reprczenta un adevărat motiv de mândrie naţională. Reclamele anunţau: „’Stella’ – prima fabrică cu vapor” (în această branşă).

Directorul fabricii în perioada de început, până către primul război mondial, a fost un anume Theodor Bartsch, care îşi avea locuinţa chiar în incinta fabricii. Asemeni directorului, mai locuiau aici: Paul Moritz – „amploaiat”, Bohm Hironimus – (?), Trausch Iosef – mecanic şi Filipescu Ioniţă – comerciant. „Lucrătorii fabricii sunt în cea mai mare parte români, iar fetele care funcţionează la serviciul de ambalare sunt toate românce.”

Spre sîarşitul secolului XIX, gama de sortimente cuprinde: „Tot felul de Săpun de Toaletă şi de Parfumerie, specialităţi de Săpun de Cocos, Săpun de Glycerin, Eau de Cologne, Extraits pentru batiste în flacoane şi cu grame, Lumânări de Stearina albe şi colorate de o calitate Superioară”. Depozitul central se afla la O.&H. Muller în Calea Victoriei nr. 55 (Pasagiul Roman), produsele găsindu-se şi „la cele mai însemnate magazine de manufactură şi coloniale”.

fabrica stellaFabrica „Stella” beneficiază la sfărşitul sec. XIX şi începutul sec. XX de o serie de facilităţi, potrivit Legii pentru încurajarea industriei naţionale din 21 aprilie 1887, constând în scutiri de impozite şi taxe vamale, reduceri de tarife de transport etc. Perioadele privilegiate, la diverse capitole, aşa cum apar în „jurnalele Consiliului Miniştrilor”, sunt: 23 ianuarie 1891 – 23 Ianuarie 1906, 12 februarie 1893 – 12 februarie 1895, 21 iunie 1897 – 5 Iulie 1905, 12 Martie 1899 – 9 septembrie 1904.

În anul 1900, fabrica „Stella” participa la Expoziţia Universală din Paris la „Clasa 90 – Parfumerie” unde obţine o „menţiune onorabilă”. La această dată fabrica produce săpun de toaletă, parfumuri, lumânări de stearină şi cerneală. „Capitalul fix este de 175.000 lei, de rulment 400.000 lei. Lucrează cu un cazan de abur de 13 HP, o maşină de aburi de 6 HP şi alte cazane mari şi mici; 1 peloteuse, 6 maşini de pilit, 6 prese, 4 maşini de tăiat, 18 de turnat lumânări etc. Producând cu materii prime, parte din ţară (seu, hârtie, etichete, lăzi de împachetat, sticle, cartoane), parte din străinătate (uleiuri vegetale, sodă, stearină, uleiuri volatile, colofoniu etc.), mărfuri în valoare de 2.000 lei pe zi, desfăcute numai în ţară. Are 45 de lucrători.”

Congresul Expoziţiei din 1903, din Bucureşti, al „Asociaţiunei Române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor”, decernează fabricii medalia de aur şi diploma de onoare. Sunt singurele produse care s-au bucurat de această distincţie; au fost expuse şi la Muzeul Industrial al Domeniilor (?).

În anul 1906 fabrica „Stella” participa la Expoziţiunea Generală Română, având standuri proprii în Palatul Industriei şi Palatul Farmaciştilor. Devine „Furnisorul Curtei Regale”. În anul 1915, „Stella” se transforma în Societate Anonimă pe acţiuni – S.A. Având obiectul de activitate: „fabricarea şi comercializarea de lumânări, săpun, parfumerie, uleiuri şi glicerină, produse chimice şi cosmetice”. Lansează gama de produse extrafine „Isis” – pudră, cremă, săpun. În presă, reclamele fabricii „Stella” sunt omniprezente.

fabrica stella

După război, în anii ’20, cifrele beneficiului Societăţii înregistrează următoarele cote: 1922 – 1.260.889 lei, 1923 – 959.880 lei, 1924 – 90.924 lei, 1925 – 246.862 lei, 1926 – 100.789 lei. În această perioadă se amplifică concurenţa produselor cosmetice de import, în special a celor franceze. Deşi prezenţa reclamelor „Stella” în presa vremii se constată a fi mult diminuată, produsele fabricii sunt tot mai răspândite în rândul populaţiei. Fabrica este într-un continuu proces de dezvoltare şi modernizare, dovada fiind înlocuirea rând pe rând a vechilor clădiri cu construcţii noi.

În anul 1927 capitalul social este de 8.000.000 lei în 16.000 de acţiuni la purtător. În această perioadă Consiliul de administraţie are următoarea componentă: Preşedinte – C. I. Vasilescu; Administratori delegaţi – C. I. Vasilescu, F. Robanser; Membrii – consilieri – I. Rădulescu, D. Neagu, N. Budurescu, V. Kunster, H. Meesman; Director – F. Robanser; Comisari – I. Rădulescu, T. Tomescu, I. Nicolaescu; Subdirector – Victor Franz.

În anii ’20 si ’30, „Stella” îşi menţine poziţia de lider în industria de profil; cifrele consemnate la sfărşitul anilor ’30 demonstrează acest fapt: capital investit – 63,0 mil. lei (toate celelalte întreprinderi din ţară, în această branşă, însumau 93,0 mil. lei), putere instalată – 197 H.P., număr lucrători – 122 (următoarele pe listă: „Gladys” Cluj – 83 lucrători, Fabrica de Săpun Zamfirescu – 52 lucrători). În 1948, prin legea nr. 119, Societatea „Stella” este naţionalizată. La acea dată, numărul de salariaţi ajunsese la 297, puterea instalată – 210 H.P.

În 1948, prin legea nr. 119, Societatea „Stella” este naţionalizată. La acea dată, numărul de salariaţi ajunsese la 297, puterea instalată – 210 H.P.

fabrica stella

Perioada 1948 – 1989 este pentru fabrică o perioadă de stabilitate, chiar una de dezvoltare în anii ’60 şi ’70. Politica de reducere până la stopare a importurilor în acest domeniu (se mai importau numai unele ingrediente indispensabile), a adus „Stella” în situaţia de a asigura, la sfărşitul perioadei, uproape 90% din producţia de săpunuri a ţării, alături de o gamă largă de alte produse chimice. Ultimele investiţii importante se fac în 1975, când se ridică corpul de hale supraetajate P+3E şi corpul de anexe şi birouri aferente P+6E. Datele relative la această perioadă se pot găsi în arhiva „Stella” preluată de „Colgate – Palmolive” în 1992, arhivă la care nu ni s-a permis accesul în perioada întocmirii acestui studiu (Octombrie 2003).

În baza legii 15/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industrie, prin Hotărârea Guvernului nr. 1200/1990, se înfiinţează societatea comercială „STELLA” S.A. Bucureşti. La 26 Septembrie 1991 se încheie un contract de societate mixtă între Colgate – Palmolive (America) Inc., Stela S.A. și Norvea Braşov S.A. Societatea mixtă este Colgate – Palmolive (România) SRL, cu sediul în Șos. Colentina nr. 6, şi a fost înmatriculată la data de 19 Februarie 1992. Stela S.A. a intrat în Societatea mixtă cu întreg patrimoniul său – terenul în suprafaţă de 24.020 mp cu toate clădirile existente, pentru care i-au revenit 16% din capital, conform Protocolului privind predarea – preluarea patrimoniului S.C. Stela S.A. către Colgate – Palmolive România S.R.L„ din 18 Mai 1992. Juridic, S.C. Stela S.A. a continuat să existe la aceeaşi adresă, şos. Colentina nr. 6.

fabrica stella

La 22 martie 1999, S.C. Colgate – Palmolive (România) SRL sistează producţia în halele existente în şos. Colentina nr. 6, care sunt evacuate.

La 10 decembrie 1999 se încheie o tranzacţie prin care S.C. Colgate – Palmolive (România) SRL transmite cu titlu gratuit, în deplină proprietate, către S.C. Stela S.A., o suprafaţă de teren de 1.666 mp, inclusiv clădirea existentă, din totalul de 24.020 mp deţinut de societatea mixtă. Acesta reprezintă actualul sediu al S.C. Stela S.A., cu adresa în str. Vladislav Voievod.

La 18 aprilie 2003, S.C. Colgate – Palmolive (România) SRL obţine un Certificat de Urbanism pentru desfiinţarea tuturor construcţiilor din şos. Colentina nr. 6, în vederea eliberării terenului.

La 26 iunie 2003, S.C. Colgate – Palmolive (România) S.R.L. vinde către S.C. Terra Invest S.R.L. proprietatea din şos. Colentina nr. 6 compusă din terenul rămas, în suprafaţă de 22.354 mp, şi toate clădirile şi construcţiile aflate pe acest teren. Noul proprietar va ridica aici un hypermarket.

Evoluția ansamblului

fabrica stellaAvem o primă imagine a organizării incintei fabricii în planul cadastral 1895 – 1899. La aceea vreme, adresa fabricii era şos. Colentina nr. 42, Suburbia Sf. Ion-Mosi. Într-o descriere a incintei, apărută în „Revista Poporului”, se enumeră 4 corpuri de clădire principale: „1) Localul maşinăriilor de unde porneşte în toate direcţiunile forţa de transmisiune a curelelor, cari învârtesc roţile din interiorul fabricei. 2) Sala care conţine cazanele pentru topirea grăsimei, şi unde se curăţă şi se prepară săpunul şi lumânările. 3) Sala unde se usucă săpunul, se taie şi se împachetează. În această parte se află şi birourile fabricei. 4) Depositul ingredientelor necesare, apartamentele oamenilor de serviciu, grajdurile etc.” Se observă o importantă rezervă de teren pentru extindere.

Planul cadastral din 1911 relevă importante modificări ale incintei, survenite între timp. Rezerva de teren dinspre Sud este expropriată pentru construirea unei căi ferate de uz industrial de care beneficiază şi „Stella”, o ramificaţie pătrunzând pe teritoriul fabricii. În compensaţie, se cumpără mica proprietate învecinată, a lui Ştefan Georgescu, şi terenul proprietăţii Torok, rămas după exproprierea parţială cauzată de deschiderea unor străzi noi în partea de Nord, str. Calimachi şi str. Vladislav Voievod. La deschiderea acestor străzi, se modifică şi limita de Nord a incintei „Stella”. Se remarcă extinderea unor construcţii şi ridicarea altora noi.

fabrica stellaO foarte rară imagine panoramică a incintei fabricii „Stella”, datată 1925, reprodusă aici, oferă informaţii despre teritoriul fabricii şi construcţiile existente la acea dată. Surprinderea incintei dintr-un asemenea unghi, la început inexplicabilă, a fost posibilă datorită ingeniozităţii fotografului, care şi-a urcat aparatele pe schela ridicată pentru reconstrucţia bisericii Sf. Dumitru – Colentina, începută în 1924.

După cum se vede, „Stella” a achiziţionat între timp proprietăţile ce o despărţeau de Șos. Colentina, şi au fost ridicate, după 1911, trei construcţii importante. În centrul imaginii se observă clădirea vastă, existentă şi azi, cu curte interioară, parter şi parţial P+1, cu ultima destinaţie – depozit de materii prime. În 1925 era, cu siguranţă, spaţiul de producţie principal. În mod eronat a fost datată 1887. Este ulterioară anului 1911, după cum se constată în planurile cadastrale. În imediata apropiere este o clădire P+1E+M în care recunoaştem parţial actualul sediu administrativ. Această construcţie a fost extinsă spre stradă cu două travei, în 1928, primind faţada binecunoscută spre şos. Colentina, pe frontonul căreia se mai putea vedea până în 1992, numele fabricii, „STELLA”.

Spre stânga se recunoaşte clădirea P+lE+M, care nu mai aparţine de mult incintei „Stella”. În anii ’80 adăpostea ateliere şi depozite ale magazinului Bucur Obor, iar în prezent este centrul pentru minori „Gavroche”.

Se mai observă, spre limita de fund a incintei, o construcţie având un coş de fum. Este o parte din clădirea care va adăposti în viitor Staţia de tratare. Spre dreapta se recunoaşte construcţia parter, parţial P+ 1E, aflată în colţul sud-estic al incintei, existentă şi în anul 2003. Ambele sunt ulterioare anului 1911.

Pentru o corectă datare a clădirilor, s-au întreprins cercetări la Arhivele Naţionale – filiala Municipiului Bucureşti şi în arhivele Primăriei Municipiului Bucureşti, cu rezultate dezamăgitoare. Nu au fost găsite dosarele de autorizare ale principalelor clădiri. A fost totuşi descoperit un document important pentru acest studiu: planul de situaţie desenat de arhitectul Leopold Schindl la 12.Xll.1920. Întocmit cu ocazia proiectării unui atelier ce nu s-a mai construit, planul de situaţie al incintei fabricii oferă date interesante:

Faţă de momentul 1911, constatăm mărirea incintei prin achiziţionarea terenurilor alăturate spre şos. Colentina, respectiv proprietăţile Ghiţă Fotescu, Anica Constantin şi Ioan Constantinescu, Nae Niţă. Importantă este constatarea că, la acea dată, niciuna din clădirile existente încă în anul 2003, nu era construită. Perioada de construire a celor mai vechi clădiri din incinta 2003 se limitează astfel la intervalul 1921 – 1925.

Se poate afirma că în incintă nu exista nici o construcţie anterioară anului 1921, cu excepţia unei părti din Staţia de tratare. Niciuna din clădirile care apar în planul cadastral din 1911 nu se regăseşte în incinta actuală.

Ansamblul Fabricii „Stella”, aşa cum se prezenta la finalul existenţei, era o incintă industrială de tip pavilionar, neunitar, în care construcţiile în stiluri diferite și volume diferite s-au adăugat sau înlocuit de-a lungul a cca 60 de ani (1914 – 1975), potrivit necesităţilor.

După arhitectură, se pot distinge trei tipuri de clădiri:

  • Construcţii ridicate în anii ’20 ai sec. XX, în stilul industrial al sfărşitului sec. XIX. Enumerăm aici DEPOZITUL ELIDA şi parţial STAŢIA DE TRATARE.
  • Construcţii în stil funcţionalist interbelic. Intră în această categorie: SĂPUNĂRIA, CORPUL ADMINISTRATIV, DEPOZITUL PRODUSE FINITE, CENTRALA TERMICĂ. Au detalii comune de faţadă.
  • Construcţii în stilul anilor ’70: CORPUL PRINCIPAL DE FABRICAŢIE ŞI ANEXELE.

Notă: Această cercetare s-a desfăşurat în perioada Octombrie – Noiembrie 2003. Un ultim episod al existenţei incintei „Stella” s-a consumat la 30 iulie 2004, când corpul halelor etajate, de 22 m înălţime, a fost demolat prin explozia (de fapt implozie – n.red.) controlată a 48 kg dinamită.

A consemnat pentru dumneavoastră arh. George H. Mărculeț.

Ioan Ianolide – Pericolul Progresismului Materialist

Vă prezentăm viziunea mărturisitorului Ioan Ianolide, un cruciat al Neamului care a înfruntat fiara roșie în temnițele comuniste din România, și de unde a ieșit biruitor iar nu învins, un cuvânt profetic despre derapajele democrației false de după comunism. Care este pericolul ce amenință omenirea azi?

Creștinătatea și forța satanică azi

Creștinătatea nu are putere. Creștinătatea a pierdut din vedere că lui Iisus I S-a dat toată puterea în cer și pe pământ.

Criza de putere a Creștinătății a făcut posibilă strălucirea puterii satanice peste omenire. Satanismul apare în omenire pe linii de forță succesive, ce și-au transmis puterea de la una la alta: antropocentrism, umanism, raționalism, progresism, materialism și ateismul ultimului secol, devenit pseudo-religie de stat. Satanismul încă n-a realizat antihristul, dar i-a creat condițiile apariției și puterii sale.

În fața puterii antihristice, omenirea se unește în jurul lui Hristos, singura putere ce poate strivi și nimici fiara apocaliptică.

Comunism după comunism

Deținutul (profet) dispune de un detector suprasensibil al duhurilor, ideilor și forțelor ce se declanșează în lume. Simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Și totuși el e trist și îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării țării se profilează ca stăpâni și ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înțelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenți și fără precedent.

Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu și-a îndeplinit misiunea și nu mai este necesar, deci poate să dispară, spre a transmite puterea unei noi forțe apocaliptice.

Materialismul progresist

Progresismul este fenomen universal. Niciodată omenirea nu a fost atât de unanim angajată într-o concepție ca în era tehnologică. Mintea oamenilor este materializată. Căci mintea oamenilor s-a concentrat, s-a educat și a suprasolicitat toate energiile spre a realiza maxima dezvoltare tehnică, nelimitată și absolută.

Este o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material și a finalității neantice. Căci materia e neant și spiritul oamenilor s-a neantizat  prin zeificarea materiei… Pe căile progresului pașnic, lumea va pieri prin senzualism, anarhie, tiranie, ură, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, conflicte, degradarea și alienarea oamenilor.

Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice și al tehnicii de determinare a conștiințelor va fi atotputernic și va nimici omenirea.

Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizație. Nimeni nu poate guverna forțele tehnologice în această civilizație. de aceea omenirea trăiește pe culmile disperării.

(Extras din cartea „Deținutul profet”, Ioan Ianolide)

Doina Casler – Vatra de Familie (Ecosistem autosuficient)

Așa cum v-am obișnuit, din când in când revin împărtășesc cu domniile voastre din lucrările ce am lucrat si ce am găsit ca poate fi util neamului nostru pentru bunăstarea acestuia.

Astăzi, aici, vă voi prezenta Vatra de Familie sau bucățica de PATRIE, ecosistem autosuficient pe care orice familie îl poate crea pe o suprafață nu mai mică de un hectar, având ca reper seria de cărți „Cedrii Sunători ai Rusiei” scrisă de autorul Vladimir Megre, fiind inspirat de Anastasia, o femeie pură ce trăiește în taiga Siberiană.

Ecosistemul astfel creat va servi Omului Creator atât ca mediu ideal pentru a-și petrece viața sănătos, fericit si îndestulat dimpreună cu copiii acestuia, cat si o moștenire vie transmisă generațiilor următoare ce va aminti in vecinicie generațiile trecute.

Acest tip de ecosistem:

– Îmbunătățește considerabil calitatea solului si a aerului respirat, participând activ la alchimizarea efectelor nocive ale poluării, inversând procesul de deșertificare a terenurilor agricole, crescând suprafețele împădurite si nu numai.

– Crește o generație de copii sănătoși, fericiți si inteligenți care înțeleg mult mai bine cum funcționează legile naturii si cum le pot folosi astfel încât sa trăiască in armonie cu aceasta sănătoși si fericiți.

– Îmbunătățește sănătatea Omului, decongestionând sistemul medical suprasolicitat prin redescoperirea medicinei naturiste, implementarea unui nou stil de viață mult mai sănătos ce nu are nevoie de abonament la farmacie. Femeile si fetele vor redobândi cunoașterea plantelor si cum le pot folosi pentru a-și păstra familia sănătoasă.

– Crește fertilitatea populației datorită creșterii dorinței femeilor de a naște copii dar si al capacității acestora de a o face. In acest moment problema principală a scăderii natalității fiind atât lipsa dorinței lăuntrice a femeilor de a aduce pe lume copii in această lume fără perspectivă dar si corpurile nesănătoase ale acestora ce sunt prost hrănite fizic, mental si emoțional.

– Reduce șomajul datorită faptului ca oamenii nu vor mai aștepta ajutor din partea statului cand vor realiza ca își pot produce singuri cele necesare vieții.

– Crește nivelul de bucurie și sănătate al patriei pentru că fericirea vine din unitatea și starea de bine familiei.

– Crește nivelul de inteligență al populației. Trăind într-un mediu natural fără prea mulți stimuli și perturbatori externi crește viteza și calitatea gândurilor, aceasta reflectând-se in nivelul de inteligență si bunăstarea populației patriei.

– Reduce nivelul de stres si depresie al comunității/zonei/țării. Acesta fiind un fapt pe care il realizam cu toții cand avem ocazia sa petrecem puțin timp in natură, departe de haosul cotidian. Cand acest „puțin timp” începe să crească se îmbunătățește si sanatatea mentală, dar și rezistența la stres.

– Crește producția de alimente curate, sănătoase și înalt calitative deoarece Omul va cultiva și va procesa alimentele pentru consumul familiei sale făcând aceasta cu iubire și dedicare obținând o înaltă calitate si curățenie a hranei ce va depăși nevoile proprii și vor putea împărți surplusul cu familia sau prietenii ce încă traiesc în orașe sau pur și simplu nu au încă propria lor Vatra de Familie, aceasta putând fi considerată și o importantă sursa de venit.

– Ajută la refacerea stratului de ozon prin plantarea de noi păduri dar și grădini productive ce vor transforma poluarea aerului într-un mediu propice vieții ce se apropie foarte mult de sfatul din biblie „Să vă hrăniți precum respirați”, asta înseamnă că noi ne putem hrăni în mare parte și cu aer dacă acesta este de înaltă calitate și îmbogățit cu polen de la o diversitate de plante.

– Reduce producerea de gunoi și a consumatorismul, fiind un sistem circular autosuficient ce folosește un minim de plastic și cat mai multe obiecte de folosință îndelungată și din materii prime de calitate (sticlă, lut, lemn…).

– Reduce la minim investiția pentru locuință revenind la modelul prin care construiau bunicii noștrii, materiale naturale de calitate (lemn, lut, cărămidă…) și „calcă” prin care familiile si prietenii se ajută între ei prin cunoaștere, materiale și forță de muncă reușind să construiască o căsuță într-un sezon fără să fie datori la bănci o viață.

– Evită catastrofa planetară spre care suntem conștienți că ne îndreptăm cu modul de viață actual prin poluare, consumatorism si irațiune.

În acest prim articol v-am prezentat doar în linii mari ceea ce Anastasia ne transmite prin condeiul lui Vladimir Megre în cele 11 cărți pe care le-a scris între 1995 și 2023, dar în numerele viitoare vom prezenta fiecare carte în parte și câteva puncte de interes cuprinse în aceasta, dar cheia o vom obține tot prin citirea cărților datorită faptului că ele stimulează un mod de gândire și percepție propriu și unic potrivit fiecărei familii în parte.

Deasemeni vom avea și emisiuni cu diverse televiziuni (aflați informații din redacție) cu aceeași temă în care vom dezbate idei și soluții ce pot apărea pe parcursul proiectului Vatra de Familie.

În timp ce vorbim oamenilor despre acest Ecosistem minunat care este Vatra de Familie am început deja să lucrăm la temelia unei astfel de așezări chiar în țara noastră, redobândindu-ne astfel un trai sănătos pentru noi, dar deopotrivă și pentru copiii sau strabunii noștrii.

Vă vom ține la curent cu evoluția acestui proiect.

„ÎMPREUNĂ CU DESĂVÂRȘIM SPAȚIUL VIEȚII”

Cu profund respect,
Doina Casler
Cercetător independent în evoluția umanității
Articol publicat în revista patriotică Valahia-Dacia Nemuritoare, august 2024

Dan Puric – Clipa demnității tale – „Ridică-te, popor român!”

Timpurile grele de deznădejde și mai ales de cumplită rătăcire pe care le trăim astăzi vor trece și ele, căci nimic din lumea asta nu aparține permanenței, decât Bunul Dumnezeu! Și totuși, în plan istoric, este ceva care rezistă timpului și care se transmite din generație în generație, întru sfânta dăinuire a unui neam.

Un fel de MEMORIE inatacabilă de contingențele trecătoare ale istoriei. Atunci când vremea trece și se așterne oceanul de uitare și tăcere, pe marginile lui stâncoase înmuguresc în mod neașteptat flori ce nu se ofilesc nicicând. Totul se uită! Totul!… Și răutatea timpului și nedreptățile lui și bezna sufletească, așternută în lume, dar nu se uită ATITUDINEA unui POPOR în fața atâtor nefericiri ce brusc coboară asupra ființei sale.

Și dacă ATITUDINEA lui este verticală, atunci se naște floarea DEMNITĂȚII. Floare rară, unicat ce răsare neașteptat pe terenul sterp al indiferenței sau lașităților ce o împresoară din toate părțile. Iar această floare rară a demnității are un dumnezeiesc privilegiu: nu poate fi ofilită de UITAREA cea neiertătoare.

Căci în ultimă instanță, ce înseamnă DEMNITATEA unui neam cu care își înfruntă destinul amar și parcă veșnic nefericit, cum este cel al poporului român, dacă nu acea distanță nobilă și suverană față de o contemporaneitate degradată, acel spate întors firesc evidențelor neiertătoare, în contrast cu privirea lui neclintită spre CER.

Pe aceasta timpul nu o poate șterge, iar UITAREA îngenunchează neputincioasă în fața ei. Dar ce nu se mai uită din istoria unui neam? Ce nu mai poate șterge timpul?… Trădările, dezertările și incalificabilele lui lașități!… Ele vor sta întotdeauna înfipte în memoria unui popor, precum piroanele în palmele și picioarele Mântuitorului.

Se spune că Iisus o singură minune n-a vrut s-o facă, aceea de a nu-și șterge STIGMATELE atunci când S-a înălțat la Cer. Le-a luat cu El Sus, ca de fiecare dată când privim la acel ÎNALT SUFLETESC, ce pentru o clipă ne-a mângâiat sufletele, să ne aducem aminte de rănile pe care i Le-am făcut și să-I cerem veșnic iertare.

Poate de aceea astăzi poporul român, aflat la o tragică răscruce, neștiind ce să facă și încotro s-o ia, ar trebui să privească din nou în cutremurătorul lui adânc sufletesc și să vadă că întotdeauna, la cumplite răspântii istorice, ca să mai poată dăinui, a făcut în mod firesc un singur lucru: a înălțat o troiță și prin ea și-a ridicat privirea din pământul istoriei către CER.

Asta l-a ținut, asta l-a izbăvit, o indestructibilă și incredibilă CREDINȚĂ pentru toți cei care în ascuns îi prevesteau sfârșitul.

Popor blând, bun, blajin.

A fost mereu adulmecat de hienele istorice din jur, dar a fost ocrotit, cum spun sfinții, în mod negrăit și nevăzut, de o tainică forță pe care nici astăzi, toți acei care au râvnit la sfântul lui pământ nu o pot vedea și înțelege. Trebuie să fim conștienți că nu toți de astăzi care trăiesc în această țară sunt ROMÂNI în adevăratul sens al cuvântului. Și nu vorbesc aici în sens rasial, ci în sensul dimensiunii sufletești. Sunt vorbitori de limba română, dar nu ROMÂNI.

Acele specimene degenerate, pe care istoria i-a mutilat după cum a vrut ea, dar și cu deplinul lor asentiment. Și de aceea, s-au autocondamnat să n-aibă o existență în istorie, să nu existe, ci să SUBEXISTE. Să nu fie nici măcar supraviețuitori, ci SUBVIEȚUITORI, dar tocmai de aici, din subsolul ființei românești, din rândurile lor tăcute, dar oportuniste, ce nicicând n-au cunoscut verticala demnității, se aleg trădătorii de neam, oportuniștii, acele găuri făcute în zidul de apărare al cetății, prin care să poată intra inamicul.

Neamul aceasta și-a strigat mereu în lumea SETEA lui de Dumnezeu. Și nu setea de vreo ideologie trufașă sau doctrină alienantă, ce s-au dovedit a fi în timp pietre de mormânt peste umanitate. SETEA de Dumnezeu, nu de sinistre mântuiri ideologice, ce au făcut ravagii și cumplite tragedii în lume. Și de aceea am fost mereu curați sufletește, nedorind decât să trăim și să murim cu fața spre CER.

Niciodată acest popor nu a cerut mai mult și nici astăzi nu o face. Nu este coparticipativ și n-a fost nicicând la fauna sălbatică din jurul lui, mereu pironită cu ochii pe resurse și pe atâtea alte bogății trecătoare. Dar vorbitorul de limba română și nu românul, adică degeneratul, sau romunculul, cum ar spune Mihai Eminescu, locuitorul din subsolul ființei acestui neam, nu merge în istorie cu SETEA de Dumnezeu, ci mereu cu capul în jos, ÎNSETAT doar de sinistra lui subviețuire, de profitul imediat și în timp de groteasca-i îmbogățire pe care o face fără de nicio tresărire de conștință.

Uitați-vă la el, la acest SUBVIEȚUITOR și astăzi, cum tropăie nepăsător, rănind profund ființa acestui neam și insultându-i public demnitatea lui de a fi în lume. Ei sunt aceia care ne îndeamnă și ne îmbie din interior să trăim la întâmplare, copii ai nimănui, cerșind mereu la porți străine. Ei sunt aceia ce au făcut din poporul român ORFANII de serviciu ai lumii de azi. Ei, vorbitorii de limba română, au alungat peste graniță, în cel mai mare exod din istoria lui, pe românii adevărați, acel neam harnic și sedentar prin excelență și nicidecum migrator. Ei, romunculii sunt cei care astăzi au terfelit DREPTUL și DREPTATEA, înjosind ideea de JUSTIȚIE și punând-o, nu să nască firesc și legitim dreptatea, ci forțând-o în mod criminal să avorteze cu nemiluita sinistre NEDREPTĂȚI, provocând cea mai cumplită formă de cancer social, cristalizându-se apoi, cu mândrie, în sinistra metastază ce ne-a cuprins trupul național de astăzi.

Dar voi, cei care acum trădați țara precum respirați, în infinita voastră slugărnicie, nemaiavând nimic sfânt, cu ochii țintă la stăpânul efemer al lumii de azi, călcați în picioare pe cei care de mii de ani stau neclintiți cu ochii țintă spre Iisus, iar blasfemia aceasta de nimeni nu va fi iertată. Și nu înspre răzbunare vă vorbesc, ci întru întreaga mea compasiune pentru voi, căci știu de pe acum ce viitor vă așteaptă. Efemeride trecătoare, dar toxice sunteți, ce loviți inconștient, dar și premeditat, parcă într-o cinică alternanță în fibra unui neam care mereu a avut inteligența să se strecoare prin istorie, făcând-o cu CINSTEA sublimă de a sta, în schimb, neclintit în fața lui Dumnezeu. Mici rozătoare ale acestei sfinte NECLINTIRI românești sunteți! Căci altfel nu v-ați fi apucat să scoateți din morminte martirii și eroii acestui neam, ca să-i rejudecați după măsura necinstită și trivială a propriei voastre măsuri, crescută în timpul ce vi s-a ordonat să-l trăiți. De mii de ori mai siniștrii și mai meschini sunteți decât „strămoșii” voștri, care i-au condamnat la moarte.

Căci cei de atunci le-au condamnat viața și nu oricare, ci cea a DEMNITĂȚII de a fi CREȘTIN și ROMÂN în lume. Pe când voi astăzi le condamnați MEMORIA și încă mai mult, SFÂNTA lor POMENIRE! Și de aceea, tocmai aceasta din urmă vă va fi JUDECATA voastră DE APOI! Ați dus astăzi țara pe marginea unei prăpastii, cum n-a mai fost ea niciodată, sunteți artizanii celei mai cumplite degradări ale acestui popor și pentru asta veți răspunde. Ați smuls din literatura și istoria neamului scriitori de valoare și voievozi ce ne-au dat unitate în lume. Iar ei, de dincolo, vă vor condamna! Deja sunteți! Căci de pe acum sunteți un GOL ISTORIC!

Ridică-te, popor român! Fără de frică să o faci! Căci ceasul DEMNITĂȚII tale a sosit! Umple-l cu sufletul tău neîntinat de crimele lumii ce te înconjoară și cu CREDINȚA ta nezdrobită în Dumnezeu! Și Dumnezeul tău și al strămoșilor tăi te va ajuta!

Ridică-te, popor român din marginea în care ai fost aruncat, arătându-le celor care cu trufie distrug din nou omenirea astăzi, crezând că fac istorie!

Ridică-te, popor al meu, nu ca să faci istorie, ci ca să le arăți că există Dumnezeu!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric

MĂRTURIE: „Eu sunt colonelul care l-a arestat pe Pr. Arsenie Boca. Ce-am trăit atunci m-a făcut să-mi dau demisia din Securitate!”

Un episod impresionant, relatat de Părintele Ghelasie Țepeș în volumul „Părintele Arsenie Boca – Fiți îngăduitori cu neputințele oamenilor”, readuce în atenție una dintre cele mai tulburătoare întâlniri cu un fost agent al Securității, cel care a participat la arestarea Părintelui Arsenie Boca. Povestea, redată integral mai jos, evidențiază nu doar dimensiunea spirituală a Părintelui, ci și transformarea sufletească a celor care l-au persecutat:

„Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme responsabil cu cazarea la mănăstire. Şi, la un moment dat vine un domn îmbrăcat civil. Și-mi povestește următoarele: Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe părintele Arsenie. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut niște fiori… Zic: Doar nu vei fi venit să mă tragi de limbă acum. Şi zice: Nu, Părinte, stai liniştit, că mi-am băgat demisia. Eu de atunci am plecat din Securitate. Atunci mi-am dat demisia, văzând minunile Părintelui! Şi eu atunci l-am tras de limbă, să-mi spuie cât mai mult. Şi zice: Părinte, hai să-ţi spui. Nu ştiu ce general de pe la Braşov o auzit că Părintele, la mănăstire la Sâmbăta, adună multă lume – că se adună multă lume, că spune la oameni tot felul. Şi ştiţi, pe timpul lui Ceauşescu era spaima mare să nu se adune multă lume la un loc, nu cumva să se pună de vreo revoluţie sau ceva. Deşi la biserică nu se duce lumea pentru Revoluţie, că se duce pentru rugăciune şi pentru necazurile lor…

Şi, în momentul când o primit ordin, zice colonelul: N-am fost numai eu. Am fost trei – eu, un căpitan și încă unul – ce ştiu eu ce alt grad. Ne-o trimis la mănăstire, să-l aducem, să-l arestăm pe Părintele și să-l ducem undeva la Sâmbăta de Sus, unde este palatul brâncovenesc. Trebuia să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat… Și-mi zice: Părinte, să vedeţi când l-am arestat! I-am zis: ‘Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.’ Părintele o zis: ‘Bine, mă, ştiam…’. Părintele ştia dinainte! Şi zice: ‘Daţi-mi voie să zic și eu un Tatăl nostru’. Şi asta era pe la amiază. Până o zis Părintele Tatăl nostru s-o făcut sară. Am bătut în uşă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: ‘Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus…’. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo…

Și zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua și m-am uitat. Părintele era în genunchi în faţa Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uşi erau! Un rând de gratii, un rând de uşi de fier şi un rând de uşi normale. O cheie era la mine, una la altul şi a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalţi doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.

Şi zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem uşa… şi nu era nimeni în cameră. Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate şi ne venea nouă să ne facem cruce! Generalul ne întreabă: ‘No, cum l-aţi luat? Unde l-aţi dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceţi-vă şi aduceţi-l!’ Noi eram disperaţi: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva! Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă şi tocmai spunea ‘Pace tuturor!’ Noi intram pe uşă şi numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, şi apoi l-am dus.

Şi continuă colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: ‘Să ştiți că eu îmi dau demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă aşa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei – o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieşit omul ăsta? Un om simplu nu face aşa ceva! Nu face aşa ceva!’”

Mărturia rămâne una dintre cele mai grăitoare despre forța nevăzută care însoțea pașii Părintelui Arsenie Boca. Nu doar credincioșii, ci și cei care l-au urmărit și persecutat au fost marcați pentru totdeauna de întâlnirea cu el. Gestul fostului colonel de a-și da demisia din Securitate nu este doar o dovadă a unei conștiințe trezite, ci și un semn că harul adevărat nu poate fi înlănțuit nici de ziduri, nici de frică.

Galina Răduleanu – Revenim la stalinism? ÎNVĂȚAȚI SĂ SPUNEȚI NU!

Revenim la stalinism? Ascultați pe Galina Răduleanu, medic psihiatru și fost deținut politic, vorbind despre derapajele democrației. Efectele acestor derapaje sunt catastrofale pentru psihicul uman, care tinde să îmbrățișeze sclavia.

DR. GALINA RĂDULEANU – ÎNVĂȚAȚI SĂ SPUNEȚI: NU!

100 DE MILIOANE DE VICTIME ALE REGIMULUI COMUNIST

Mă bucură mult prezența celor cu care am împărțit jugul tiranic al comunismului. Împreună, cred că vom putea să reușim stabilirea unei zile internaționale de comemorare a celor 100 de milioane de victime ale acestui regim satanic, în pofida împotrivirii celor care îl idealizează, aplicându-l deghizat și în prezent.

N-aș vrea să pierd ocazia de a sublinia ce a însemnat în „noaptea neagră” pe care am traversat-o, breșa făcută de „Solidaritatea” poloneză, prin care a pătruns speranța unei bune vestiri. Pentru mine, personal, a constituit un model prin care m-am eliberat dintr-o instituție tiranică, declanșând grevă.

Stimate domnule ambasador, țin să vă exprim sincer admirația mea atât pentru trecut, cât și pentru prezent, pentru verticalitatea manifestată de poporul dumneavoastră, pentru simțul de țară și lipsa oricărui compromis, lucruri demne de urmat, în primul rând, de noi.

Deși absenți, țin să amintesc de drumul turistic în Cehoslovacia, care a avut un obiectiv conspirativ. Să arunc un buchețel de flori în piața unde Jan Palach și-a dat foc, ca protest la invazia sovietică. De asemenea, despărțirea aceleiași țări în două state independente, în mod pașnic, calm și civilizat, mi-a trezit admirația și chiar o doză de invidie. Deci, lucrul s-a putut face și fără un scenariu criminal, ca la noi, cu „teroriști” nevăzuți și anonimi, cât și cu sute de crime cu „autori necunoscuți”, în așa-zisa noastră revoluție. De ce această diferență imensă? – mă întreb și în prezent.

METODOLOGIA GULAGULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA

În ceea ce ne privește, în gulagul comunist numărul 1, la noi s-a lucrat metodic și în etape. Într-un prim stadiu (lucrat inteligent, trebuie să o recunosc), s-a făcut distrugerea elitei, atât politice, cât și intelectuale. În felul acesta, masele populare, lipsite de lideri, au fost mult mai ușor de manipulat (lucru vizibil cu ochiul liber și în prezent).

În paralel, s-a pornit și un „război intern” pentru distrugerea unei adevărate armate de opoziție, formate din cei care și-au iubit țara până la sacrificiul suprem, pentru a o elibera de cotropitorii roșii. Toți munții noștri „nu purtau aur metalic”, ci „suflete de aur”.

EXPERIMENTUL PITEȘTI

O altă metodă a gulagului numărul 1, a cărui barbarie se putea plasa în cartea recordurilor, a constituit-o „unicatul” experiment Pitești, urmat de Canal, Aiud și restul închisorilor. Peste tot, s-au folosit tortura, foametea, frigul, în vederea exterminării fizice. Numai că, spre profunda lor surprindere și indignare, în locul efectului de nimicire totală așteptat, conform spuselor lui Petre Țuțea, „comunismul a umplut cerul de sfinți”.

Și asta pentru că o bună parte din deținuți au considerat detenția un mare dar ceresc, o purificare înălțătoare prin suferință, pe care au trăit-o ca în versul lui Blaga. „Îmi mut Crucea de pe un umăr pe altul / Ca pe o neasemuit de prețioasă povară”. Lucru evidențiat și în filmul domnului Mărgineanu, după cartea doamnei Valeria Grosu, Fii binecuvântată, închisoare.

Acolo, în hrubele întunericului și în chinuri inimaginabile, cei întemnițați au descoperit, asemenea Sfântului Constantin cel Mare, aceeași viziune cerească a Crucii din trecut și vorbele care o însoțeau. „In hoc signo, vinces” (În acest semn, vei învinge). Și au învins.

Ca în versurile lui Gyr. „Doamne, fă din suferință pod de aur, pod înalt / Și din lacrimi fă velință, pentru pat, afund și cald”. O suferință a cărei ardere a topit zgura din noi, descoperind acea comoară pe care o avem fiecare. Și anume viața noastră interioară, care ne dă calitatea de persoană unică și irepetabilă, indiferent de toate manevrele actuale, prin care vrem să o anulăm. „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Iar certitudinea aceasta, chiar și acolo, era însoțită de o stare de bucurie greu de descris.

COMUNISMUL „LIBER”

În condițiile acestui eșec, sistemul a decis că tactica trebuie schimbată, lucru realizat (în gulagul post-comunist actual). Despre el, ne vorbește părintele Calciu, în una din predicile sale.

„A doua categorie sunt oamenii pe care e de ajuns să înceapă o persecuție. Așa cum s-a întâmplat sau se mai întâmplă în lume, mai ales în America, unde persecuția e subtilă și foarte perfidă. Este poate o prigoană mai primejdioasă din mai multe puncte de vedere decât cea comunistă. Acolo știam cine e bun și cine e rău. Aici (și acum, adaug eu) nu mai știm unde e bine și unde e rău. Toate sunt gri. La fel în Europa unită. Dar și în țara noastră, unde se perpetuează o nouă formă, mai periculoasă decât în trecut”.

„Cea mai grea sclavie”, a spus un filosof, „este a sclavului care se crede liber”. Oare nu simțiți că gulagul nu a dispărut și că gratiile și-au schimbat numai culoarea? Noutatea sistemului actual constă, așa cum a subliniat părintele Calciu, în atragerea subtilă și perfidă, prin bunăstare. Și, mai ales, prin tehnică, aceasta fiind noua zeitate dominantă, care încetul cu încetul ne golește de discernământ propriu, păreri personale, opoziție și, în primul rând, de viața interioară.

Se tinde, și în mare parte s-a reușit, să ne reducă la niște roboți goi și, mai ales, manipulabili. În locul sacru, pe care l-a reprezentat la noi Piața Universității, a existat un cântec, un refren, mereu actual. „Învățați să spuneți: NU!”. Face cineva acest lucru?

„AȚI MAI VĂZUT PE CINEVA CITIND?”

A doua inovație a sistemului, în vederea obținerii scopului urmărit, aceea de creare a „omului nou”, este reînvierea unei forme de iconoclasm, de subminare a credinței, în trecut prin arderea icoanelor. Acum, în cadrul perfidiei noului gulag, trebuia, de asemenea, înlăturat un dușman extrem de periculos. Și anume acela pe care îl reprezintă cartea. Un „inamic” care dezvoltă gândirea, meditația, aprofundarea ideilor și a evenimentelor, împiedicând transformarea noastră în simple manechine. O țintă, din păcate, foarte aproape de a fi atinsă.

Ați mai văzut pe cineva citind? Majoritatea stăm ca hipnotizați în fața micului sau marelui ecran, înghițind „alimentele” care ni se servesc, indiferent de calitatea lor. Și aceasta chiar de la vârsta de doi ani, când copilului i se dă jucăria, numită tabletă. Iar obiectul inutil, numit bibliotecă, a dispărut complet din magazine. Un „Big Brother” tinde să ne înlocuiască propria gândire, trasându-ne obligatoriu corectitudinea politică.

MINCIUNA – FACTOR ESENȚIAL

Dar cele două sisteme, gulagul 1 și gulagul 2 au un punct cheie, fără de care nu ar putea dăinui. Este Minciuna, un factor esențial de mutilare a eu-lui nostru. Acesta a și constituit noutatea dictaturii comuniste. De-a lungul istoriei, multiplele tiranii, terori sau crime pretindeau o supunere totală, dar tăcută. Comunismul, însă, a urmărit, în primul rând, schilodirea sufletului. Pentru asta, erai obligat să strigi, mințind, că ești fericit, fiind lovit, că trăiești în cea mai bună dintre lumi, ducându-ți existența în foame și frig.

La noi, deși a durat doar 45 de ani, totuși minciuna a reușit o schimbare chiar genetică. Și acum sunt unii care plâng după vremurile „fericite” de odinioară. În noul gulag, s-a mers și mai departe, în ideea de distrugere și de robotizare, instituindu-se o dictatură a gândirii și o desființare a ideii de opoziție. „Inovațiile” trebuiesc acceptate automat și mecanic, refuzul lor ducând la consecințe grave, de altă natură decât cele din primul gulag.

DEMIURGII LUMII NOI

Astfel, s-a decretat că familia poate fi constituită din oameni de același sex, iar schimbarea genului reprezintă o modalitate de a-L corecta pe Creator. Aceștia sunt noii „demiurgi”, creatorii, exact ca în cartea lui Huxley, Minunata lume nouă.

În prezent, imnul din simfonia a noua a lui Beethoven, folosit de comunitatea europeană Toți, pe lume frați noi suntem, a ajuns o vorbă goală, întrucât în lume, se înmulțesc războaiele criminale. Și nimeni nu se întreabă de ce. Noi, cei de aici, suntem, însă, liniștiți, căldicei și docili, având ca deviză: „Nu te băga!”.

Aș vrea să închei cu impresionanta frază dintr-un discurs al doamnei Georgia Meloni, prim-ministru italian:

„Eu sunt italiancă, sunt femeie și mamă, nu părinte 1 și nu în ultimul rând, credincioasă. Îmi amintesc de spusele premonitorii ale unui filosof (nu i-am reținut numele): Va veni vremea când va trebui să demonstrați că 2 + 2 fac 4 și că vara frunzele sunt verzi. Ei bine, timpul acela a sosit”.

Lucru evident. Iar imnul nostru național ar trebui adoptat de tot globul și pus, mai ales, în aplicare: „Deșteaptă-te, omenire, din somnul cel de moarte în care te adânciră barbarii de tirani”. Amin!

(Cuvânt susținut în cadrul unei conferințe despre gulagul comunist, 21 octombrie, „Memorialul Închisoarea Pitești”, publicat în Revista Atitudini Nr. 83)