[…] Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii. Să pomenim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei, Neculce, Miron Costin, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia, Goga, Rebreanu, Călinescu, Perpessicius, Preda, Eugen Barbu, Labiş, Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii plecaţi la strămoşi.

Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri lingvistici cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire.

Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! Au declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Hașdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba moldovenească?

Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură şi ea se numeşte Română. Să lăsăm mai bine să vorbească ctitorii Limbii Române, care sunt marii cărturari, scriitori clasici şi moderni, lingviştii notorii: „Dragoş a adus în ţara Moldovei româneasca limbă” (Dosoftei, 1642-1693); „…măcară că ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm: ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte?” (Miron Costin, 1633-1691); „Simplu fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură, ca nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim şi nu altfel” (Eminescu, 1850-1889); „Cugetarea românească / Are portul românesc. / Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc” (Bogdan-Petriceicu Hașdeu, 1838-1907); „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut” (Mateevici, 1888-1917); „Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei” (Constantin Stere, 1865-1936); „Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); „Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură şi că ea are o singură denumire – LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu Berejan, 1927) […].

Vor rămâne în istoria naţională şi cuvintele primului preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: „Este lesne de înţeles că noţiunea de «limbă maternă” din art. 13 al Constituţiei ţine nu atât de un termen ştiinţific, cât de unul politic… Limba Română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scriere” […].

Am vizionat spectacolul Oltea montat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesă care, după mine, va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă întreb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, trăgându-se din viţă ardelenească: olteneşte, moldoveneşte, ardeleneşte?!

Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele primare. Ştiu că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu cea „moldovenească”, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii […].

Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii „patrioţi” şi argaţi ai inventatei limbi moldoveneşti au cenzurat şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe „dumnezeul” religiei comuniste, Karl Marx. Or, iată ce zice creatorul ideologiei comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul odată cu imperiul sovietic: „Limba română, zice Marx, e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi” […].

Am citit, nu demult, despre un caz real, cu totul neobişnuit, din Canada. În urma unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luându-şi zborul într-o direcţie necunoscută.
Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăştiaţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?!

Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie, de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă. Iată că azi nu mai suntem deportaţi în Siberii de gheaţă – suntem aruncaţi în ţări bogate de unde mulţi nu se vor mai întoarce acasă.

Mă puteţi întreba ce legătură are Limba Română cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă! Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele” […].

Sursă: „TESTAMENT” – Discursul rostit de Grigore Vieru pe 30 august 2007 , la Academia de Știinte a Moldovei, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa (Extrase)

Constantin Cojocaru a fost un revoluționar. N-a acceptat nedreptatea, injustiția, împilarea, opresiunea și nu numai că a vrut să schimbe din temelii rânduielile care le permit, dar a conceput și un proiect de schimbare. Constantin Cojocaru a intuit de la început capcana în care se va cădea odată cu așa-numita prăbușire a economiei de comandă și trecerea la o economie de piață, pe baza preceptului comandat și impus extern „totul de la stat la privat!”. A încercat de la început, prin proiectul său, să oprească devalizarea țării și concentrarea bogățiilor acesteia în buzunare puține, îndeosebi străine. Și pe măsura trecerii timpului s-a probat că a avut dreptate, capcana dovedindu-se mereu mai adâncă și mai greu de învins. Dar, evident, cu aceasta proiectul său devenea mai greu de pus în practică și operaționalizat.

Încercând să-și facă înțeles proiectul, Constantin Cojocaru apela simplu la cel mai explicit indicator economic, de care nu întâmplător stăpânii lumii și menestrelii lor se feresc: împărțirea PIB-ului între muncă și capital. Și arăta că, dacă această împărțeală va ajunge în România precum în Elveția, misiunea proiectului său se va putea considera îndeplinită. Acolo, în Elveția, munca preia peste 50% din PIB și doar vreo 35% capitalul (restul reprezentând bilanțul net al intervenției statale). La noi, este invers: doar vreo treime preia munca, de unde salariile mici și nivelul de trai scăzut, grosul de peste 50% revenind capitalului (de unde profiturile cele mai fabuloase la angajamentele financiare cele mai derizorii). Mecanismul imaginat de Cojocaru să inverseze situația spre cea din Elveția era unul de impozitare progresivă pentru obținerea treptată a căutatei împărțeli între muncă și capital. Mecanismul se baza pe o intervenție consistentă a statului. Problema era nu numai unicitatea și lipsa de precedent a demersului (de unde și caracterul revoluționar), dar poate mai ales faptul că noii stăpâni ai României, marii beneficiari ai transferului „totul de la stat la privat”, avuseseră grijă, în chiar propriul beneficiu, să desființeze tocmai instrumentul vizat de Cojocaru: statul român.

Dl. Manega, cel căruia i se datorează onorantul „In Memoriam Constantin Cojocaru” din acest ziar, a ales să-l denumească pe Cojocaru „vizionar”. Atributul de vizionar este dat aceluia care anticipează cum vor evolua lucrurile, dar și aceluia care se lasă antrenat de idealuri. Să dea Domnul ca programul Cojocaru să fie o previziune și nu doar un ideal!

Până la interpretarea situației tragice în care a ajuns România, am fost cu Constantin Cojocaru pe același drum. Pentru pasul următor ne-am despărțit. Poziționarea României actuale pe scara mondială a împărțirii PIB-ului între muncă și capital – indicatorul care, prin relevanța sa excepțională, era folosit ca reper de revoluționarul și patriotul Cojocaru – nu lăsa urmă de dubii. România este o colonie, numai în colonii capitalul culege mult mai mult din PIB decât munca. Eu m-am mulțumit să relev clar și fără echivoc acest lucru. Constantin Cojocaru nu s-a împăcat cu acest verdict. Nu m-a contrazis cumva că România n-ar fi o colonie, dar a investit programul său cu sarcina și putința de a schimba acest statut. A conceput o nouă Constituție, care să ofere cadrul instituțional pentru derularea programului. Pentru revoluționarul Cojocaru exista un pas următor. Pentru mine nu! I-am spus că nu am auzit în istorie de o colonie care să fi ieșit din acest statut. În plus, i-am declarat, în prezența multor altora încrezători în viitor, că mi-e și frică să merg mai departe de stadiul incriminării statutului colonial actual al României. Spre cinstea lui, revoluționarului Cojocaru nu i-a fost frică să meargă mai departe.

Moartea sa ridică tulburător problema menirii noastre: să tăcem, să vorbim, să stăm, să ne încumetăm la drum, să ne oprim la jumate?! Unii dintre cei apropiați de gândurile și activitățile lui nu numai îl jelesc, dar se întreabă cum de-i lasă Dumnezeu pe merituoși să moară și pe lichele să trăiască! Sunt problemele tragice ale celor care înțeleg cum stau lucrurile. Cei ce nu le înțeleg sunt fericiți!

A consemnat pentru dumneavoastră Ilie Șerbănescu via Revista CERTITUDINEA nr. 36, 2 aprilie 2019.

Silezia (în poloneză Śląsk, în cehă Slezsko, în latină Silesia) este o regiune istorică, astăzi divizată între Polonia (cea mai mare parte, inclusiv Silezia Inferioară, Silezia Opoleană sau Mijlocie și Silezia Superioară), Cehia (Silezia Sudetină) și Germania (Silezia Luzaciană). În 1146, Silezia devine un principat în cadrul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, dar păstrând în frunte un principe din dinastia poloneză a Piaștilor. Din această perioadă începe și procesul de colonizare germană a ținutului, precum și de germanizare a populației slave și valahe autohtone.

În 1348 coroana princiară a Sileziei trece la familia imperială germană von Luxemburg, iar în 1525 la familia de Habsburg. În 1990, după căderea regimului comunist în Polonia, aproximativ 400 de mii de silezieni și-au revendicat originea germană, statul polonez fiind nevoit să recunoască prezența minorității germane, a cărei existență fusese negată până atunci. Germanii sunt recunoscuți, dar valahii gorali nu sunt acceptați însă de Polonia ca minoritate. Consider că nu întâmplător, împăratul habsburg Rudolf al II-lea a donat un castel lui Mihai Viteazul într-un ținut locuit de păstorii vlahi.

La începutul anului 1601, Mihai Viteazul a devenit stăpânitorul ereditar al castelului Kinsberg (Kynsburg, Kinspurg, Künigsberg), numit astăzi Zamek Grodno, situat în localitatea Zagórze Śląskie din Silezia (Polonia). Zagórze Śląskie – un sat din Polonia situat în Voievodatul Silezia Inferioară, județul Wałbrzych, Comuna Walim. Satul este situat în valea Bystrzyca, între Munții Bufniței și Munții Negri. Cele mai vechi înregistrări indică forma Kiensberg, constând din substantivele comune germane der Kien (în germană: kien) „pin” și der Berg (în germană: berc) „munte, deal, deal”. Poate că a fost și o formă hibridă poloneză-germană, a cărei primă parte a fost derivată din apelativul polonez vechi kien, kna (PSlav * kъnъ ) „pin rășinos”. (Marek Staffa: Dicționar de geografie turistică a Sudeților, Volumul 10 Munții Wałbrzyskie, Podgórze Wałbrzyskie, Pogórze Bolkowskie, Wydawnictwo I-BiS, Wrocław, 2005, pp. 533-538).

Istoricul clujean Tudor Sălăgean a scris un impresionant studiu despre intrarea acestui castel din Silezia în posesia voievodului Mihai Viteazul – primul unificator al celor trei Țări Române la 1600 – ca donație imperială habsburgică și recunoaștere a contribuției voievodului muntean la cruciada antiotomană. Cu toate că momentul istoric al stăpânirii lui Mihai Viteazul nu este ignorat de promotorii turistici şi de responsabilii castelului, acesta este, în continuare, aproape necunoscut publicului român.

Primăvara anului 1599 este momentul în care Rudolf al II-lea le propune solilor lui Mihai Viteazul, Balogh şi Marco Dobrovnic (Raguzanul), aflaţi la Praga, donarea castelului din Silezia în schimbul implicării directe a voievodului în înlăturarea lui Andrei Báthory. Scrisoarea lui Rudolf către Mihai este datată în 8 aprilie 1599. Prin aceasta, împăratul îl asigură oficial pe Mihai de intenţia sa fermă de a-i dona castelul Künigsperg, aflat în Silezia (castrum Künigsperg, in Silesia situm), împreună cu ţinutul său şi cu jurisdicţia acestuia, ca adăpost pentru el şi pentru familia sa.

Zona montană era populată de ciobani și agricultori valahi de religie ortodoxă în vremurile acelea. Demersurile care au dus, în cele din urmă, la intrarea castelului în posesia lui Mihai Viteazul au fost însă îndelungate şi anevoioase, atât datorită situaţiei politice din Transilvania, cât şi din cauza faptului că, în statele imperiale, existau legi şi proceduri care trebuiau respectate, şi peste care nici măcar împăratul nu putea trece cu uşurinţă. Castelul Kinsberg a intrat în posesia lui Mihai abia la începutul anului 1601, în perioada refugiului său la Curtea Imperială.

La 15 februarie 1601, Rudolf al II-lea îi acordă lui Mihai Viteazul, în mod oficial, dreptul de stăpânire ereditară asupra castelului, care, după aprecierea ambasadorului Spaniei, Don Gullien de San Clemente, avea o valoare de 20.000 de scuzi, conform istoricului Tudor Sălăgean.

La 26 martie 1601, o relatare a ambasadorului Veneţiei arată că Mihai avea intenţia de a merge să îşi viziteze baronia din Silezia. Mihai Viteazul pare să fi fost dispus să cumpere şi un castel în Moravia, contra sumei de 100.000 de taleri.

Într-adevăr, la 28 martie, împăratul comunica Camerei Sileziei că voievodul Mihai va veni în persoană, în cel mai scurt timp, pentru a lua în stăpânire domeniul Kinsburg şi pentru a îndeplini toate procedurile care urmau să îl transforme într-un nobil cu drepturi depline al Sileziei şi al Sfântului Imperiu. Această vizită a lui Mihai la castelul său din Silezia nu a mai avut însă loc niciodată. Situaţia militară de la hotarele Transilvaniei se precipitase, iar Mihai a fost obligat să se îndrepte de urgenţă spre Caşovia (Kosice), pentru a se împăca cu Basta şi pentru a pregăti, împreună cu acesta, campania împotriva lui Sigismund Báthory. Mihai s-a văzut nevoit, în această, situaţie, să desemneze un reprezentant al său pentru a lua în posesie castelul silezian. Îl va găsi în persoana milanezului Carlo Magno, un prieten apropiat al său şi un diplomat imperial de carieră, bun cunoscător al uzanţelor şi procedurilor care trebuiau îndeplinite. Procura lui Mihai pentru Carlo Magno este redactată pe 4 aprilie 1601, ultima zi pe care Mihai o mai petrece la curtea imperială, înainte de a porni spre Transilvania, susține Tudor Sălăgean.

Castelul lui Mihai Viteazul din Silezia

La începutul anului 1600, într-un moment în care Mihai îl învinsese pe Andrei Báthory şi devenise stăpânitorul Ardealului, castelul nu putea fi încă donat, cu toate că Rudolf îşi dorea amarnic acest lucru, pentru a se asigura de credinţa Voievodului, subliniază isotricul clujean Tudor Sălăgean. Camera Sileziei nu reuşise încă să recupereze castelul de la creditorii baronesei von Logau, care aşteptau încă să primească din partea fiscului imperial suma de 27.000 de taleri, reprezentând contravaloarea lucrărilor de extindere a castelului efectuate de familia Logau. Mai mult decât atât, donarea castelului, deşi dorită de împărat, trebuia să fie acceptată şi de Dieta Sileziei, iar această acceptare era departe de a fi o simplă formalitate.

Nobilii silezieni nu erau, din principiu, prea încântaţi să primească în mijlocul lor diferiţi favoriţi ai curţii imperiale, şi îşi doreau, în orice caz, ca viitorul senior de la Kinsburg să se prezinte el însuşi la punerea în posesie şi să presteze, în faţa Ordinelor Sileziei, jurământul obligatoriu care trebuia depus de toţi nobilii silezieni posesori de domenii.

În plus, în 12 februarie 1600, Camera Sileziei comunica curţii imperiale un alt motiv pentru care punerea în posesie a lui Mihai trebuia amânată: castelul era nelocuit de mai mulţi ani, fiind complet lipsit de mobilier, veselă, alimente şi băuturi. Onoarea Sileziei şi a Curţii Imperiale nu permitea, fără îndoială, ca Principele Mihai să fie pus în posesia unor ziduri goale. Carlo Magno a preluat, aşadar, castelul, pe care l-a încredinţat, la rândul său, administratorilor desemnaţi de Mihai: Dionisie Ralli Paleolog, mitropolit de Târnovo şi, în 1600, mitropolit al Moldovei şi căpitanul Lucian Pernica, care fusese, în 1599-1600, comandantul cetăţii Deva. Aceştia, împreună cu alţi câţiva slujitori ai lui Mihai, au administrat domeniul până în octombrie 1601. Puţinele date legate de această administrare sunt destul de controversate.

Se spune că una dintre primele iniţiative ale mitropolitului după instalarea sa la Kinsburg ar fi fost înfiinţarea unei berării (atelier de producere a berii); lucru perfect normal în condiţiile unei epoci în care consumul apei era evitat, datorită temerii îndreptăţite legate de transmiterea unor epidemii. Pe de altă parte, documentele afirmă că slujitorii voievodului ar fi dat iama în pădurile din jurul castelului, devastându-le într-o manieră care ar fi provocat furia locuitorilor din zonă.

În noiembrie 1601, la mai bine de două luni după asasinarea voievodului, Rudolf al II-lea a preluat din nou domeniul în administrarea imperială, sub pretextul datoriilor neachitate ale voievodului, refuzând să îl lase în stăpânirea soţiei şi fiului lui Mihai. Împăratul a poruncit însă să fie achitate, din veniturile castelului, sumele cuvenite mitropolitului Dionisie Ralli şi căpitanului Lucian Pernica, ţinându-se însă seama şi de plângerile Camerei Sileziei legate de devastarea pădurilor domeniului de către slujitorii lui Mihai. În 1602, domeniul Kinsberg a fost cumpărat, contra sumei de 50.000 de taleri, de un anume Johann Bernhardt Funfkircher, consilier al camerei aulice imperiale. (vezi Tudor Sălăgean, Castelul uitat al lui Mihai Viteazul, Historia.ro).

Reputatul istoric Veniamin Ciobanu publica în 1985 la Editura de stat a RSR o excelentă lucrare științifică „Țările Române și Polonia în secolul XIV – XVI”, în care developează, din documente de arhive, rolul domnilor moldoveni în controlul politic, economic și religios al valahilor din Pocuția și Galiția roșie, încă din secolul XIV.

Domnul Petru al II-lea Mușat a preluat cu sprijinul Ungariei provincii din sudul Poloniei, iar cronicile vorbeau spre sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare că valahii ortodocși îl așteptau pe domnul Moldovei ca un eliberator în Pocuția și Galiția roșie, cu sprijinul țarului Moscovei.

Polonezii, prin regele Vladislav Jagello, au fost obligați să recunoască stăpânirea de jure a Moldovei asupra Pocuției. La 1502 s-a trasat noul hotar cu Pocuția, între Moldova și Polonia. De altfel, păstorii valahi de religie ortodoxă își pășteau turmele până în Silezia, iar boierii moldoveni aveau proprietăți și moșii în Galiția roșie până spre Silezia superioară. Aceste teritorii erau în evul mediu timpuriu aflate sub „legea românească” – Jus Valachicum, care s-a păstrat până în secolul XVII. (pp. 96, 97).

Cronicile poloneze amintesc pe la 1370 de un Iancu Românul în Silezia venit din Ungaria lui Ludovic de Anjou, iar fiul săi Ianciu este înnobilat de regele Poloniei și primește regiunea Przemysl.

Voievodul Sas din Maramureșul istoric și fii săi Balc și Drag aveau moșii întinse în Galiția roșie și au ctitorit biserici ortodoxe în secolul XIV.

Cronicarul polonez Dlugosz amintește de un anumit Ștefan, voievodul țării Sepenițului, de voievozii Dinca și Giurgiu din Stupnița și ținutul Samborului în secolul XIV.

Galiția roșie și Silezia erau stăpânite de cnezi și voievozi valahi autohtoni sau veniți din Ardeal sau Moldova. Voievodul Dragoș a creat episcopia de Halici și a dorit să facă un principat valah între Moldova, Maramureș și Polonia. Un fiu a lui Dragoș avea o armată în zona Podoliei și a primit moșii și sate de la regele polonez. De altfel, în Sielzia și Podolia existau sute de sate valahe confirmate de istoricul polonez Wyrostek. (Șt. Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII – XX, Ed. Științifică, București, 1971, pp. 27 – 30).

Slavistul E. Kaluzniacki din Cernăuți considera că românii din Galiția roșie sunt veniți în special din Ardeal și Maramureș, deși puteau fi și autohtoni din vrema daco-romană. La mijlocul secolului XIX, cehul Fr. Bartoș îi identifică pe valahii moravi ca păstori români atât prin port cât și prin fizionomie. „Tipul valahilor este cel mai frumos din Moravia: trupul zdravăn, înalt, maiestos, vederea ageră și inteligentă, fața lungăreață, nasul potrivit, ochii scântietori… ei cântă și sunt voinici și ajung la adânci bătrâneți”. Dionisie Pop Marțian într-o călătorie din iunie 1864 îi considera ca număr pe valahi, la circa 60 de mii de suflete: „ei îi numesc pe ceilalți străini”.

Tot în acea perioadă, slavistul Fr. Miklosich a susținut originea românească a păstorilor valahi din Moravia și Silezia. Ei consideră că baza lexicală a limbii este de origine românească, la fel și portul cât și rasa. (pp. 36-40). I. și H. Jireček în scrierile lor „Nașterea statelor creștine pe pământul actualului imperiu austriac”, Viena, (p. 225) s-a susținut clar originea românească a valahilor din Moravia și Silezia. Etnograful Teodor T. Burada a efectuat o vizită la românii valahi din Silezia, la sfârșitul secolului XIX, publicând în 1996 o broșură la Iași, intitulată „Românii din Silezia austriacă” (Tipografia Națională).

Teodor T. Burada a aflat în timpul vizitei din Moravia cehă că în Silezia austriacă trăiesc păstori valahi. Plecând din Cernăuți unde se întâlnește cu un celebru slavist Teodor Burada trece prin ținutul ciobanilor huțuli spre Ilfiov. La Lemberg studiază arhivele locale și vede mitra mitropolitului Dosoftei, care se folosea încă atunci la slujbelel bisericii unite din localitate. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, era ctitorită de domnitorul molodvean Miron Barnovschi la mijlocul secolului XVII, fapt ce arată profundele legături cu românii din țară.

Teodor T. Burada la granița dintre Galiția și Silezia rămâne uimit de numărul mare al localităților cu locuitori valahi și denumiri de origine românească: Acrişor, Lubîcia, Baliţa, Lapuşanca, Baniţa, Moldavieţ, Bobîrca sau Nanova. „Nimeni de la noi pănă acum n-a fost în acele sate să le cerceteze, nimene n-a scris obiceiurile poporului de acolo, la nunţi, la înmormîntări, la naşteri, la anul nou şi la alte împrejurări a le vieţii lor. Nimeni n-a adunat poesiile lor, danţurile lor, musica lor; au rămas şi ele date uitării ca şi multe altele care ne interesează mai de aproape, şi a căror cunoştinţă este de cea mai mare importanţă pentru studiul regiunilor ce au fost cândva impoporate de neamul romanesc. Aş fi dorit mult se întreprind eu această cercetare, precum am făcut asupra diverselor grupuri de români vezuţi de mine pănă acuma, dacă timpul m-ar fi îngăduit, nu voi lipsi însă, de a mă duce şi prin acele locuri într-o viitoare a me călătorie. Observând şi urmărind continuitatea acestor sate preserate de-alungul Graliţiei, era natural ca ele să se întin dă mai departe, trecînd prin Silesia austriacă pentru ca se ajungă în Moravia. În adevăr această observaţiune nu m-a înşelat de loc, căci continuitatea acestor sate spre Moravia. să observă în satele care sunt preserate prin mijlocul Silesiei, spre a forma un şir care merg în Moravia, unde se şi infundă.”

Etnologul Burada era un călător neobosit. Ajunge în Teschen, capitala Sileziei și descoperă lucruri inedite despre valahii de la 1893 din această provincie: „Tot în acel oraş am făcut cunoştinţă cu Dr. Ioan Witzens profesor la gimnasiu de acolo, şi cu bătrânul octogenar Fridrich Clelbfuhs fost’membru de curte şi procuror, de la cari luînd multe relaţiuni importante relativ la scopul călătoriei mele, i-am dus mai departe, şi am ajuns 1a oraşul Iabluncov, şi de acolo trecând apoi podu de peste părăul Olsa, am ajuns în Biala. Aici am făcut cunoştinţă cu inginerul forestier Schaitliauer, de la care am luat asemene multe informaţiuni, apoi în-am îndreptat spre satul Nawsi, unde am făcut cunoştinţă cu Ks. Franciszek Micheida, preot la biserica evangelică de acolo şi redactor la gazeta «Przyjacela Ludu» şi «Liolnika Şzlask», cel mai erudit din locurile acele, care se o-cupă de mai mult timp cu cercetarea olticeiurilor deosebitelor popoare din imperiul austriac. Spunâdu-i şi acestuia scopul călătoriei mele în acele locuri, me-a dat şi acesta importante relaţiunî despre ceia ce doream. El me-a’ spus că Silezia de jos, se împarte în trei regiuni, în ceia ce concerne diferitele naţionalităţi ce sînt acolo, avînd în totul aproape la 300.000 locuitori. În partea de la Nord până spre Teschen, locuitorul se numeşte laşi, adecă leali, Ieşi, cum se numesc la noi polonii şi pănă astăzi încă, apoi locuitorii de prin prejurul oraşului Teschen şi în jos spre comuna Bistriţa, se numesc Valașii, Valaşi, iar de la lablunkov spre munţii Beschizi, se numese Beschizi, de la munţii cu acelaş nume, care despart Silesia de Ungaria; ei se mai numesc şi Goreli de la cuvîntul slavon yora (munte) munteni, că după părerea sa, aceşti valahi, fie că sunt veniţi din Transilvania fie din Moldova, în trecerea lor spre Moravia, aii remas din ci şi prin Silesia; că ei sunt din acei cari aii trecut din Ualiţia în Moravia, se dovedeşte această din obiceiurile lor, din portul lor, din cuvintele lor româneşti, identice cu acele a valahilor din Moravia, de şi astăzi ei vorbesc limba polonă. Acel preot me-a spus şi numele a câtorva comuni locuite de valahi, aceste sunt: Bistriţa, Iiopija, Libifa, Leşna, Ligotca, Pnnicov, Vendrinia, Trjinifa, Mistrovifa, Drjisghielov, Goleşov, Godrişov şi altele multe.”

Teodor T. Burada pleacă mai departe prin munți să-i întâlnească pe păstorii valahi cu care se identifică etnic și folcloric. Urmând cele spuse de germanul întâlnit Teodor Burada am pornit şi eu prin satele indicate de el, spre a cerceta pe valabil din acele locuri. „Mare a fost mirarea când am văzut că acei valahi putem zice, că mai nici se deosebesc de acei cari se află în Valahia din Moravia. Acelaş port la ciobani, opinci, cojoc pe care-l poartă în timp de iarnă cu miţele în afară, cămeşă cu mînicele largi, fără guler, legată la gât numai cu nişte baere de aţă, ca şi la ciobanii din Moravia. Fluerul numit la ei fular a este instrumentul ciobanului, cu care cântă la oi, şi de multe ori şi pe la petrecerile care se fac prin sate. Frumos a mai zis din fuiară loan Măgură, mai multe cîntece ca de la dînşii, mai toate duioase, şi care se asemanau cu cânticele pe care le auzisem la românii din Moravia. Femeile valahilor sunt foarte harnice, mergînd pe drum de la un sat la altul, torc lînă cu fusul. Ele lucrează pînză cu rezboiul pentru gospodăria casei. Aceleaşi obiceiuri la naşteri, la înmormîntări, la nunţi, la Anul nou, la Crăciun, ca şi la valahii din Moravia. Aşa când se naşte copilul în scăldătoare i se pune un ban de argint, ca se fie norocos; cînd este ca să se pună mortul în raclă, se în- bracă cu straele cele care i-au plăcut mai mult fiind în viaţă, în mână i se pune un ban vechii ca se plătească podurile.”

Burada le cercetează tradițiile cu o curiozitate aproape copilărească și s-a axat pe limba și portul valahilor: „Cămeşa, mai cu samă la baciu, este fiartă in unt, ca se nu mai fie nevoie a o spala. La nunţi se zic mai multe conăcării, cînd vine mirele la mireasă, un vornicel ce ţine în mână o naframă, îl primeşte cu muzica, iar nuntaşii, dau din pistoale. Mireasa dă mirelui o cămeşă de pînză cusută de ea însuşi. La anul nou băeţii merg pe la casele locuitorilor și colindă, care la ei se numeşte, colenda, în care se descrie naşterea lui Isus Hristos. Mai au şi colindele cu cei trei crai de la răsărit – Gaspar, Meltior şi Salfaznr, irozii noştri de astăzi, îmbrăcaţi cu cămeşi albe. avînd în mină buzdugane cu capetele poleite, pe cap cu clivere împodobite cu hîrtie colorată şi poleită, ca şi la acei din Moravia. Ei cred în strigoi. în farmece, în descîntece ca şi valahii din Moravia. A mai enumera şi alte obiceiuri a acestor valahi, ar fi a repeţi cele ce am scris în privinţa obiceiurilor datinilor si moravurilor, valahilor din Moravia”.

Burada sublinia faptul că „numărul cel mare de cuvinte româneşti derivate din latineşte, cât şi acele de altă origină ce se află în graiul acestor valahi, aici vro câteva: yalaşca – un soiu de oaie, mierenda-merinde, valaşca un soiu de topor, Neviasta– nevasta, coruna – coroană, conopi-cănepă, prali-praf, copiţa-căpiţa, putira-putină, redic – ridic, cucîma-cuşmă, rindza-rînza, dzer-zer, rochita-răchită, dobitec-dobitoc, salaş-stâna, drac, sechira-secure, slănină, gospodar, cromadă – grămadă, laviță, strungă, hadalmaș este aldămaș…”

La 1893, valahii din Silezia, deși înconjurați de germani și polonezi și fiind cetățeni ai imperiului austro-ungar, prin bătrânii întâlniți de Teodor T. Burada, aceștia se recunoșteau ca urmașii ciobanilor români din Carpații de mai la sud și vecini cu castelul voievodului muntean Mihai Viteazul.

A consemnat pentru dumneavoastră Ionuț Țene.

De ce Pietrele de la Brăiești din Munții Buzăului sunt botezate Pietrele Mirăului? Ce cunună să fi primit cuvântul, cu ce înțelesuri și rosturi a plecat el în lume la nașterea sa? A se mira, care are și înțelesul a se minuna în românește, își are obârșia în latinescul mirari ce provine și el tot dintr-un latin, mirus, ce ar avea la bază radicalul preindoeuropean, reconstituit, *PIE smeiros = miraculos.

Este, într-adevăr, un loc miraculos, nu numai ca înfățișare geofizică, ci și ca urme ale unor vizibile repere cu rol de observatoare astronomice, dar și urme ale unor incinte sacre unde s-au desfășurat acum câteva milenii ceremonialuri de inițiere în cunoscutele misterii traco-geto-dace. Și la Pietrele Mirăului, ca și în Culmea Pietrei, la Ruginoasa, observăm același tablou halucinant al unei paleogeologii, în care au avut loc schimbări și ciocniri catastrofale, în care piatra s-a lichefiat, căpătând apoi surprinzătoare (uneori chiar bizare) forme și înfățișări în erele geologice, care au urmat, după ce s-a încheiat procesul de solidificare a rocilor Terrei. Miraculoasa Piatră a Mirăului ar trebui cercetată ca realitate geomagnetică și ca nod geomagnetic ales în țara legendarului Aiete (Caucalandul de mai târziu), putând să fie un puternic observator astronomic, asemeni enigmaticei „lâne de aur” ascunsă în Colchida, într-o pădure consacrată Zeului Marte, un posibil „radar” cosmic.

Piatra Mirăului, când o privești atent, îți pare o construcție făcută, turnată, în acel loc. Călătorii temerari care s-au încumetat să citească, la fața locului, biografiile în piatră ale Pietrei Mirăului și ale stâncilor martor din jurul lor, cu îndreptățire au numit Piatra miraculoasă, Idolul. Dacă Piatra a fost așezată acolo, turnată acolo, ne întrebăm și cu ce scop s-a săvârșit o asemenea lucrare megalitică?

Piatra a fost încărcată magnetic (de aceea ar trebui efectuate măsurători electromagnetice), iar misiunea ei a fost să fie un reper, o baliză magnetică, piatra conservând în ea cifrate informații către posteritate (infoenergeticienii ar trebui să detecteze acele energii particulare și să încerce descifrarea codului infoenergetic, în care au fost conservate informațiile).

Piatra, care a fost turnată, și cu anumite rosturi lucrată, se încheie cu un cap de cal finisat în piatră, ce ar reprezenta invocarea Divinității Supreme asupra rosturilor pământene, cu un evident rol apotropaic. Capul acela de cal din Vârful Pietrei se punea și la finisarea acoperișului caselor tradiționale românești, când se puneau grinzile de susținere ale acoperișului, având același rol apotropaic.

Dar Piatra miraculoasă a Mirăului, în afara vârfului ascuțit al pietrei terminat cu acel cap de cal apotropaic, mai poartă pe ea urmele unor găvane (scobituri) care nu sunt făcute cu ciocul de păsările văzduhului, găuri realizate într-o geometrie tainică, încă pentru noi. Nu cred că ar fi avut un rol cultic, cum în general se spune, cred că totuși au avut un rol în întreaga construcție cu misiune astronomică.

Pe lângă aceste scobituri (găuri) unduiește Șarpele, un șanț unduitor făcut de toată lungimea Pietrei; nu poate fi vorba să arate așa un șanț de scurgere.

Un alt simulacru din vecinătate a primit numele de „capul de lup” și de „paznicul comorii”. Într-adevăr capul de lup, ca viziune megalitică, întruchipează totemul neamurilor geto-dace, acel celest „lup de foc” al dacilor (Dragonul ceresc). Tot în rânduiala mentalității arhaice daco-române, acel cap de lup este și paznicul comorii, iar comoara nu trebuie neapărat să fie una de tezaur de orfevrărie ci, mai degrabă, un tezaur informațional bine conservat în comoara păzită de acel lup totemic.

Interesant este și capul de vultur din piatră, numit de localnici Zăganul, o specie de vultur din văzduhurile carpatice. În zona Pietrelor Mirăului, tradiția noastră susține că ar fi existat o așezare dacică, cu niște sculpturi în piatră: capul de lup (prezentat deja), „Masa de piatră”, dar tradiția pomenește și de prezența haiducilor la Peștera haiducilor (unde se intra printr-o gaură puțin mai mare ca o vizuină). Tot tradiția pomenește și de o ascunzătoare a haiducilor, „Seiful haiducilor” (nume dat de contemporani). De reținut că există o comoară din epoca preistorică a pelasgo-hyperboreilor, păzită de acel Cerber, Lupul totemic geto-dac, și o comoară din timpurile moderne, ascunsă de haiduci. Piatra miraculoasă de la Brăiești are în jurul ei toate elementele unui sanctuar inițiatic geto-dac: Piatra de consacrare, terminată cu acel cap de cal apotropaic, o peșteră și un izvor (care pleacă de sub temelia Pietrei).

Piatra „pusă” de la Mirău, cu un scop precis, invită pe circumspecți și pe cei care o ignoră să încerce să dea o explicație acelor scobituri ce suie spre capul de cal consacrat unei Divinități primordiale. Cei care vor privi acele „găuri” ar fi bine să știe că ele sunt lucrate și pe enigmaticul megalit Piatra Rotării (județul Buzău), dar le regăsim și în megalitul Cucco-Orgala din Sicilia, și în megalitul din Borzone (Italia), ca și în megalitul Sassari din Sardinia.

Piatra Mirăului aparține, evident, unei civilizații preistorice cu o spiritualitate comună, ce și-a exprimat și manifestat gândirea în creații ce lucrează cu simboluri și tipare arhetipale comune, ca reprezentare a lumii și a Universului.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Continuăm prezentarea textului folosit de documentariștii care au realizat documentarul „Grotele Vaticanului”, privitor la lovitura de stat din decembrie 1989 și la distrugerea României care a urmat acestui moment istoric…

„[…] În același timp, distrugerea culturii românești și a valorilor morale ale societății și ștergerea oricărei urme de patriotism dintre români continuă sub conducerea presei deținută în majoritate de evrei. În fiecare zi, tot ce e românesc e atacat în presă, de la istorie la etnografie. Pornografia, scandalurile, violența, show-urile ieftine etc., sunt peste tot în presă, propaganda antiromanescă e omniprezentă, ca în toate țările controlate de iudeo-bolșevici și stăpânii lor. Diferența dintre generații este clar vizibilă. Degradarea societății românești poate fi observată cu ușurință când stai de vorbă cu oameni din generații diferite. Tinerii și bătrânii născuți înainte de război arată două națiuni diferite. Ca în toate țările «albe», așa-zisele grupări «naționaliste» sunt controlate și coordonate de elita de la putere pentru a menține dezbinarea dintre europeni și nu există nici o mișcare patriotică adevărată. La felul cum decurg lucrurile, îndobitocirea continuă a românilor, cuplată cu jaful resurselor românești și probabila expulzare din UE când aceste resurse se vor termina și cu înmulțirea de neoprit a populației țigănești care a crescut de la câteva mii în secolul XIX, la un milion în 1989 și la peste 3 milioane azi, vor duce cel mai probabil la dezintegrarea statului român în acest secol și la dispariția limbii române din Europa.”

Pe parcursul documentarului, invocându-se în mod repetat rolul exclusiv negativ al iudeilor în evenimentele din decembrie 1989 și în perioada care a urmat loviturii de stat pe care documentariștii o numesc «iudeo-bolșevică», au fost invocați ca având influență negativă următorii cetățeni evrei ai României, în ordinea prezentării în documentar: Petre Roman (Peter Neulander), Silviu Brucan (Saul Bruckner), Teodor Brateș (numele său real este Froim Bernard care, în anul 1956, și-a luat numele de Teodor Brateș), Alexandru Bârlădeanu (Sașa Goldenberg), Sergiu Celac, Corneliu Bogdan (Grumberg), Mihai Bujor Sion, Eugen Dijmărescu, Mihai Șora, Victor Babiuc, Adrian Severin, Adrian Sârbu, Mark A. Meyer, Mihai Răzvan Ungureanu, președintele Emil Constantinescu (Kasbich), Bogdan Olteanu, Victor Ponta (Naumovich), Radu Berceanu (Bercovich), Peter Eckstein Kovacs, Monica Iacob Ridzi, Eduard Raul Hellwig, Renate Weber, Radu F. Alexandru (Feldman), Ioana Maria Vlas, Nina Iliescu (Bercovici), Horia Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu (Tismeniski), Andrei Oișteanu (Oigenstein), Lucian Boia, Radu Ioanid, Mihai Tatulici, Victor Ciutacu, Niels Schnecker, Adrian Rosenberg, Elan Schwartzenberg, Hadrian Mateescu, Adrian Halpert, Monica Zvirjinschi, Eugenia Vodă, Alexandru Sassu, Roland Lauder.

Documentarul nu face referiri la originea iudeo-țigănească a lui Ion Ilici Iliescu.

În continuare, în documentar se precizează: „…Ca peste tot în lume, acești evrei și-au schimbat numele în nume românești și, în unele cazuri, chiar se prefac a fi creștini-ortodocși, cum e prim-ministrul de după revoluție, Petre Roman. Potrivit logicii evreiești, dacă ai un bunic sau un străbunic evreu, atunci ești evreu. Așa obțin evreii cetățenia statului Israel astăzi…

… De asemenea, presa (aproape în întregime în mâini evreiești) este doar o unealtă pentru îndoctrinare, control al opiniei publice, îndobitocirea populației și coruperea valorilor morale ale societății. Ca în toate țările cu situație similară, pornografia, scandalurile, crimele, furturile etc. sunt o regulă în presa de azi în România. Așa că da, e greșit…

…Acțiunile lui Mugur Isărescu au dus la hiperinflația din anii 90, care a cauzat sărăcie extremă și la falimentul tuturor băncilor românești mai puțin una (este vorba despre CEC Bank n.a.), care a fost salvată în ultimul moment de parlament. Pe parcursul domniei sale de un sfert de secol prima lui prioritate a fost întotdeauna satisfacția «investitorilor străini». În mod ironic, datorită lipsei de interes și de educație financiară a populației, el este azi una din cele mai de încredere personalități din România. Peste 100 de tone de aur din rezerva națională au fost trimise în afara țării de Mugur Isărescu, în țări ca Germania și Elveția. Nimeni nu știe azi exact câte tone de aur au mai rămas în Banca Națională a României, nici măcar președintele. Oficial, aurul trimis peste hotare de Mugur Isărescu poate fi chemat înapoi. Neoficial, ca în toate țările conduse de personaje similare, aurul este pierdut pentru totdeauna. Nu numai că a cedat la peste jumătate din rezerva de aur, dar a făcut tot ceea ce a putut pentru a opri producția de aur a minelor României pentru a da faliment și pentru a fi preluate de «investitori străini», cum e cazul celei de la Roșia Montană. Nimeni de la Banca Națională nu va fi pedepsit pentru aceste crime, de vreme ce Mugur Isărescu și apropiații lui din guvern au dat o lege care spune că membrii consiliului BNR nu pot răspunde penal. De asemenea, și-au acordat singuri salarii astronomice în comparație cu salariul mediu din România. Disperarea cu care Mugur Isărescu și alții, ca președintele evreu Emil Constantinescu, prim-ministrul evreu M.R. Ungureanu, sau ministrul industriilor evreu Radu Berceanu fac tot ce pot pentru ca investitorii străini să pună mâna pe mine ca cea de la Roșia Montană este pentru ca miile de tone de aur și argint pe care România încă le mai are după 3000 de ani nu sunt cele mai valoroase metale din acei munți. Adevăratele obiective ale mafiei financiare internaționale sunt metalele rare industrial, precum galiu, germaniu, vanadiu etc. Acestea sunt mult mai valoroase decât aurul și argintul…”

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

(Va urma)