Cum i-a absolvit justiția franceză pe legionari de acuzațiile rabinului roșu de la București

Nota bene: Justiția din Occident a absolvit în mai multe rânduri MIȘCAREA LEGIONARĂ de acuzațiile că ar fi o organizație fascistă sau criminală.

Publicăm un text din 26 mai 1996, apărut în „Vremea” lui Adrian Păunescu sub titlul Dincolo de Nürnberg. Textul este din nou actual, printre altele pentru discuția în jurul procesului intentat de preotul legionar VASILE BOLDEANU, de la Biserica Ortodoxă de la Paris, de pe Jean de Beauvais, încheiat cu o sentință de condamnare a celor care au calomniat Mișcarea Legionară considerând-o o organizație vinovată de crime de război. Evident, sentința dată de justiția franceză intră în contradicție cu scelerata lege promulgată de curând. Firește, această sentință va fi invocată atunci când se va redacta contestația la Curtea Constituțională.

Până atunci, textul poate fi interesant azi și pentru alte motive. Lăsăm cititorilor plăcerea de a le descoperi.

DINCOLO DE NÜRNBERG

N-am încotro şi mă grăbesc să răspund invitaţiei insistente pe care mi-o face revista „Dilema”, de a prezenta „vreun document” care să probeze afirmaţiile mele despre „achitarea mişcării legionare de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg.”

Mai întîi, termenul „achitare” nu este cel mai potrivit şi eu nu l-am folosit în textul notelor de lectură ocazionate de cartea domnului Z. Ornea despre Dreapta românească interbelică (vezi „Dilema” din 11-17 august 1995). Citez: „Lipseşte (din cartea domnului Ornea – n.n.) demonstraţia seriozităţii celor care consideră că apartenenţa la mişcarea legionară incriminează fără drept de apel. Această demonstraţie, susţin legionarii (s.n.), nu s-a putut face încă de la început, cînd tribunalul Internaţional de la Nürnberg, instituit în anul 1945, a decis, pe baza tuturor dovezilor necesare, că mişcarea legionară nu are nimic de-a face cu hitlerismul, cu violenţa antisemită, cu crimele împotriva umanităţii etc.” Aşadar, ei, legionarii, ei susţin că aşa şi pe dincolo! Nu eu! Iar eu îi reproşam domnului Ornea nu faptul că nu a reabilitat mişcarea legionară (vezi „Dilema”, din 25-31 august 1995), ci faptul că a acuzat această mişcare de o sumedenie de crime şi de păcate fără a se osteni să prezinte şi să desfiinţeze – dacă este în stare, argumentele invocate de legionari în favoarea lor, legionarii nerecunoscîndu-se vinovaţi de toate cele de care sunt acuzaţi!

Recenzia făcută de mine cărţii domnului Z. Ornea a stîrnit şi reacţia doamnei Lya Benjamin, „cercetător în istorie” (sic!), mai exact spus „cercetător al istoriei evreilor din România în epoca Holocaustului”, care semnalează „noutatea senzaţională (…) referitoare la sentinţa de la Nürnberg cu privire la mişcarea legionară”, despre care domnia sa nu ştie nimic. Drept care, dornică să se informeze, doamna Lya Benjamin îl roagă pe „domnul Coja să binevoiască să facă publice izvoarele consultate în această problemă…”

Mă oblig să mai subliniez o dată: legionarii susţin! Nu eu, Ion Coja! Deci, legionarilor să li se ceară probele, nu mie! Eu doar am aflat de la legionari ce susţin aceştia şi m-am mirat că domnul Ornea, scriind o carte despre legionari, nu s-a arătat deloc interesat de ceea ce „susţin legionarii” în apărarea lor! Reproşul meu mi s-a părut îndreptăţit îndeosebi în măsura în care în ultimii ani au apărut în ţară o serie întreagă de cărţi şi publicaţii prin care legionarii au putut, în sfîrşit, să-şi facă cunoscut şi punctul lor de vedere. După toate regulile publicisticii, domnul Z.Ornea avea obligaţia să-şi raporteze discursul la aceste teze legionare. O astfel de teză fiind şi aceea că Tribunalul de la Nürnberg nu i-a inculpat pe legionari, nu i-a găsit vinovaţi. Despre această teză eu am aflat încă de la primele discuţii pe care le-am avut, la începutul anilor ’70, cu Petre Ţuţea şi cu domnul Simion Ghinea, cînd eu, utecist conştiincios, i-am chestionat ultimativ despre antisemitismul legionar, despre crimele legionare împotriva evreilor ş.a.m.d. „Noi, legionarii, n-am omorît nici un evreu!” mi-au răspuns cei doi legionari şi mi-au prezentat argumentele lor. Nu m-au convins cu una cu două! Şi propriu-zis nu m-au convins nici pînă azi! Dar, recunosc, mi-ar conveni, ca om şi ca român, să le pot da crezare! Să pot spune şi eu, pe deplin întemeiat şi convins: legionarii n-au omorît nici un evreu! De aceea insist ca la aceste argumente şi teze legionare să li se dea un răspuns într-adevăr prob şi competent! Cine să le dea acest răspuns dacă nu evreii înşişi, mai ales cînd aceştia s-au şi specializat în istoria evreilor din România legionară? Iar evreii noştri ce fac? Recte, doamna cercetător în istorie Lya Benjamin? Domnia sa se cutremură, ca de-o noutate senzaţională, aflînd abia de la mine de pretenţia legionarilor că Tribunalul de la Nürnberg i-a „achitat” (termenul îi aparţine doamnei Lya Benjamin)! Or, această pretenţie este de multă vreme exprimată public şi circulă în mediile legionare. Iar cercetarea tezelor legionare cred că interesează şi trebuie să intereseze în modul cel mai specific pe orice veritabil „cercetător al istoriei evreilor din România!

Eu, care nici pe departe nu sunt cercetător în aşa ceva, recunosc, a trebuit zilele trecute să merg la domnul Simion Ghinea şi să-i cer „vreun document” legat de povestea cu Nürnberg-ul şi cu legionarii. Norocul meu că domnul Simion Ghinea, în ciuda celor şaptesprezece ani de temniţă, mai trăieşte şi mi-a putut oferi datele necesare, necesare şi suficiente, sper. Luînd cunoştinţă de ele, mai întîi de toate mă voi mira de doamna Lya Benjamin că măcar de unele date nu ştie nimic. Am astfel în vedere cartea La Riposte apărută la Paris, 1976, sub semnătura lui Jean Miloe, unde este relatat procesul de calomniere pe care preotul legionar Vasile Boldeanu l-a cîştigat împotriva revistei „Le droit de vivre”. La vremea respectivă, procesul a făcut mare vîlvă în lumea legionară, dar şi la Bucureşti în anturajul rabinului Mozes Rozen care, ca martor principal, a depus împotriva preotului Boldeanu, într-un mod şi cu dovezi care nu i-au convins pe judecătorii franţuji. Aceştia, în final, l-au condamnat pe Pierre-Bloch Pierre pentru calomnie, iar pe preotul Vasile Boldeanu l-au achitat „de toate acuzaţiile, printre care şi aceea de a fi fost criminal de război”.

Dacă-mi dau eu bine seama, procesul părintelui Vasile Boldeanu a fost, într-o măsură destul de însemnată, procesul mişcării legionare, acuzată ea însăşi de a fi fost o organizaţie criminală. În sentinţa dată de justiţia franceză se pare că a contat şi depoziţia făcută la proces de legionarul Vasile Iaşinschi, farmacist de profesie şi fost ministru al Sănătăţii Publice în guvernul legionar (15 septembrie 1940 – 23 ianuarie 1941). Iată, din această declaraţie, fragmentul care ne interesează: „În 1946, la Badgastein – în zona de ocupaţie americană – am fost arestat de americani şi transferat în campusul Marcus Worr din Glasenbach, aproape de Strasburg, în calitate de şef al Mişcării Legionare(…). Am dat toate declaraţiile şi am completat toate formularele pe care mi le-au cerut. În timpul procesului de la Nürnberg, mi s-a cerut de urgenţă, într-o noapte, să prezint poziţia Mişcării Legionare şi acţiunea sa politică în timpul războiului, depoziţia mea fiind necesară lucrărilor tribunalului de la Nürnberg.

Ca urmare, în sentinţele care au fost pronunţate contra persoanelor şi a organizaţiilor politice implicate în acest proces, a apărut că Mişcarea Legionară şi reprezentanţii ei, deţinuţi în timpul acestui război în lagărele germane de prizonieri politici, nu au participat la acest al doilea război mondial.

Învinuirea de crimă sau crimă de război nu a fost reţinută în privinţa Mişcării Legionare şi nici individual. Această decizie se găseşte în arhivele Procesului de la Nürnberg. Am fost pus imediat în libertate. (…) Adaug că nici unul dintre românii aflaţi în exil, indiferent în ce ţară s-ar afla, nu a fost acuzat pentru crime de război”. Declaraţia a fost dată la 29 ianuarie 1973, la Madrid şi a servit ca probă în favoarea părintelui Vasile Boldeanu. Iar în cartea mai sus amintită declaraţia lui Vasile Iaşinschi apare la pagina 309.

După douăzeci de ani, în martie 1993, aceeaşi declaraţie este republicată în România, în numărul de debut al revistei „Învierea” (pag. 72-74) editată sub patronajul şi cu îndrumarea „a două organizaţii patriotice”: „Liga pentru apărarea Adevărului Istoric” şi „Asociaţia foştilor preşedinţi şi fruntaşi ai organizaţiilor studenţeşti libere, independente şi unitare din epoca autonomiei universitare 1919-1948 şi 1990”. Prescurtat, cele două organizaţii se numesc… dr. Şerban Milcoveanu, unul dintre cei mai harnici publicişti legionari de după Revoluţie.

Domnia sa, în acelaşi număr al revistei Învierea, la pagina 210 face o declaraţie în acest sens, din care citez: „Timp de şase luni Vasile Iaşinschi a fost anchetat în stare de arest, şi în baza celor explicate şi celor dovedite de dînsul, cei patru procurori (U.S.A., U.R.S.S., Anglia şi Franţa) au scos Mişcarea Legionară din Procesul de la Nürnberg şi au pus în libertate pe Vasile Iaşinschi şi pe ceilalţi legionari”. Din alte surse, orale, alături de Vasile Iaşinschi mai sunt amintiţi şi Ilie Gîrneaţă şi Corneliu Georgescu, ca autori ai unui memoriu redactat la cererea celor patru procurori. Sursa – Simion Ghinea.

Precum se vede, ocaziile nu au lipsit cercetătorului în istorie de a-şi satisface „curiozitatea strict ştiinţifică”. Mă rog, atîta cîtă este, că mai mult nici Dumnezeu nu cere. Dar din acest puţin se cuvenea ca dna Lya Benjamin să dedice un minimum de atenţie şi de interes textelor de „apologie” legionară. Pentru că azi numai după ce dovedeşti netemeinicia acestor texte legionare mai poţi să-i acuzi pe legionari de crimele cele mai oribile, de atitudinile cele mai retrograde. Astfel că, nu atît de dragul simetriei, ci numai din „curiozitate strict ştiinţifică” (am şi eu aşa ceva), am s-o rog eu acum pe dna Lya Benjamin să-şi argumenteze ştiinţific afirmaţia că legionarii „nu numai că nu şi-au mascat concepţiile şi pornirile antisemite, ci dimpotrivă, le-au afişat ca un punct central şi de onoare al ideologiei şi practicii lor politice”. Şi, tot aşa, sper că „Dilema” va pune la dispoziţia doamnei Benjamin spaţiul tipografic necesar.

Altminteri eu, din cîte am discutat cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea şi din cîtă literatură legionară am citit – e drept, cam puţină şi într-o lectură aleatorie, nu prea am găsit temeiuri pentru afirmaţiile atît de categorice ale doamnei Lya Benjamin. Deci, distinsă doamnă, pe ce documente, pe ce surse legionare autentice vă bazaţi?

Ce mai „susţin legionarii”, adică dl. Simion Ghinea?

Mai întîi respinge acel loc comun în literatura şi mentalitatea antilegionară care aşează mişcarea legionară în solda şi în descendenţa istorică a nazismului german. Din miile de tone de documente germane cercetate de aliaţi după război nu s-a găsit nici măcar un petic de hîrtie care să sprijine cît de cît această teză, veritabil cal de bătaie al tuturor celor ce au scris la noi despre legionari. În schimb, aşa cum se înţelege bine şi din declaraţia lui Vasile Iaşinschi, legionarii care după „rebeliune” au ajuns în Germania au fost cazaţi în… lagărele de la Dachau şi Buchenwald, alături de alţi prizonieri politici de diferite naţionalităţi, inclusiv evrei. Acest detaliu este puţin cunoscut: legionarii, foarte mulţi dintre ei au stat în lagărele de concentrare din Germania, unde mulţi au şi murit. Alături de legionari s-au aflat şi prizonieri politici germani, oponenţi ai regimului nazist. Printre aceştia, îmi povesteşte domnul Ghinea cu aerul de-a vorbi într-o doară, s-a aflat şi vestitul în epocă, fost preşedinte al Academiei Germane, întemeietorul geopoliticii germane, Karl Haushofer (1869-1946), care, după ce a suferit împreună cu legionarii, le-a rămas profund îndatorat pentru ţinuta morală a acestora, de care a fost impresionat pînă la … poezie, scriindu-le adică un text, o poezie dedicată de bătrînul savant legionarilor. După cîţiva ani, legionarii rămaşi în România vor înfunda şi ei temniţele comuniste, alături de ei la un moment dat ajungînd să pătimească şi un deţinut politic evreu, total apolitic, unul Nicu Steinhardt, care va consemna şi el, pentru eternitate, impresia şocant de pozitivă pe care i-o vor face în închisoare legionarii. Iată textul poeziei lui Karl Haushofer, a cărui valoare de document mă obligă să-l dau mai întîi în limba germană, în original:

Wir mochten, wenn wir Schicksal überdachten,

nicht gross‘res Leid betrachten.

Da sah ernsten Blicks ihr CAPITAN

mit Augen voller Edeltrauer an,

uns mahnend: Was euch immer mag geschehn,

kann es vor meinem Opfergang bestehn?

Aus solchem Geist hab ihr mir, greisem Mann

viel Gutes und viel Liebes angetan.

Seid sicher: kehrt er frei hinaus ins Leben,

vergisst er nie, was hier ihm ward gegeben.

Traducerea aproximativă a acestui text ar suna cam aşa:

La soartă dacă ne gîndim,

Nu o mai mare fericire,

Ci o mai mare suferinţă întîlnim.

Cu priviri grave,

Cu ochi plini de nobilă durere,

Căpitanul Vostru din ceruri ne spune:

„Ce vi se poate întîmpla vouă,

mai rău decît ce mi s-a întîmplat mie?”

În duhul lui

Mi-aţi adus mie – bătrîn însingurat-

Atîta mîngîiere

Şi cu atîta dragoste m-aţi înconjurat

Din tot ce voi, aici, mi-aţi dat cu atîta dărnicie,

Nimic, niciodată, fiţi siguri, nu voi uita,

Din nou în libertate,

De mă voi întoarce cîndva.

Cel mai interesant lucru mi se pare a fi însă discreţia totală pe care legionarii au păstrat-o în jurul acestui text a cărui valoare de mărturie este atît de mare! Mi se pare atît de românească această reţinere a legionarilor de a face caz de o întîmplare atît de favorabilă „imaginii lor publice”! Cu o asemenea mentalitate, legionarii se aliniază perfect la marile momente de trăire românească ce punctează traseul nostru în istorie. Cine în locul legionarilor ar mai fi procedat la fel şi nu ar fi slobozit, din surle şi trîmbiţe, textul savantului neamţ, spre toate zările conştiinţei publice!?

– De unde aveţi, domnule Ghinea, acest text?

– S-a păstrat în arhiva personală a lui Constantin Papanace.

– Şi pînă acum nu a fost publicat?

– Mi se pare că nu. Dar poate că mă înşel!…

– Aţi ştiut de el?

– Desigur!

– De la cine?

– De la alţi camarazi!… Folclor legionar!…

Folclor, folclor!, dar cîteodată folclorul mai devine şi document istoric… (Rămîn astfel mai departe cu impresia că legionarii nu prea s-au priceput să-şi organizeze apărarea, să-şi prezinte toate dovezile care ar face din ei un capitol de istorie de care ceilalţi români să nu se ruşineze!… Ba dimpotrivă!).

În esenţă, cînd legionarii se raportează la hotărîrile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg, ei urmăresc propriu-zis altceva. Şi, anume, să demonstreze astfel că Occidentul democratic nu le-a găsit nici o culpă în planul comportamentului umanitar. Occidentul care a dus greul războiului antinazist şi ale cărui valori au fost în cel mai înalt grad violentate de ideologia fascistă, acest Occident i-a primit cu braţele deschise pe legionarii români. (Extrem de semnificativă, în acest sens, preţuirea arătată legionarilor de celebrul general american George Patton, episod care face şi el parte din… folclorul legionar). În aceste condiţii, persecutarea legionarilor în România, de către comunişti, face din condamnarea legionarismului una din tezele specifice ale bolşevismului comunist! Un semn distinctiv al acestei politici atît de rău intenţionate faţă de România! Astfel că încremenirea în acest proiect antilegionar după Decembrie 1989 nu poate însemna decît una din două: sau anacronismul (involuntar, deci) al unor oameni de bună credinţă, dar incapabil să se mai primenească ideologic, sau supravieţuirea, în ciuda aparenţelor, a însuşi cominternismului bolşevic! Deci şi a cominterniştilor!

Pentru atitudinea Occidentului democratic faţă de legionari mi se pare extrem de lămuritoare opinia lui Nicolae Penescu, lider ţărănist, fost ministru de interne în primul guvern Sănătescu şi activ animator politic al diasporei româneşti. În 1980 N. Penescu a organizat un nou Comitet naţional la care au fost invitate partidele care participaseră la ultimele alegeri libere din România, cele din 1937: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Totul pentru Ţară. Susţinînd participarea legionarilor la acest Comitet Naţional, Nicolae Penescu scria: „Nimeni nu a fost scutit de greşeli în trecut, partide sau persoane. A începe azi să facem procesul trecutului, cînd avem în faţa noastră un prezent dramatic pentru neamul nostru şi un viitor nesigur, însemnează a ne lăsa înşelaţi de duşman, lăsînd nefolosite energii şi valori utile cauzei româneşti. Salus Reipublicae suprema lex (…).

Mişcarea legionară a adoptat totalitarismul ca principiu esenţial al organizării Statului şi naţionalismul ca ideal politic. La începuturile ei, mişcarea legionară a făcut un primat din afirmarea etnicităţii româneşti, un crez al luptei ei. Pentru supravieţuirea fiinţei româneşti luptăm toţi în aceste zile. Obiecţia totalitarismului din trecut nu mai este valabilă azi faţă de acceptarea fără rezerve de către Consiliul Legiunii a principiilor fundamentale ale democraţiei de tip occidental. (…) Guvernele occidentale s-au pronunţat de mult asupra caracterului mişcării legionare. Aliaţii n-au considerat-o drept ‘organizaţie fascistă’, fiindcă ea nu figurează pe lista întocmită de guvernul Statelor Unite în scopul de a se interzice fasciştilor intrarea în America. Nici o ţară democrată nu a refuzat legionarilor azilul politic. În multe din aceste ţări, ei au dobîndit cetăţenia. Unii sunt profesori universitari sau au situaţii importante, care fac cinste Românilor. (…)

Eu nu apăr mişcarea legionară. (Nici subsemnatul! – n.n.) Aceasta este treaba ei. Apăr cauza unităţii româneşti, care nu poate fi realizată fără mişcarea legionară şi contra ei. Această mişcare a reprezentat un curent politic şi naţionalist, a fost prezentă în Parlament, la două guverne şi a aderat la principiile fundamentale ale democraţiei”.

Textul lui Nicolae Penescu nici el nu a fost încă invocat de legionari în apărarea poziţiei lor adevărate, adăugîndu-se astfel la mulţimea de probe care ar putea să completeze „apologia” legionară. Să fie oare vorba de lehamitea, de sfînta lehamite românească faţă de incorectitudinea adversarului?… E deprimant, oricum, şi te poate apuca şi lehamitea, pe lîngă multe altele, cînd constaţi că degeaba s-au găsit unii să proclame audiatur et altera pars sau, mai modern, principiul voltairian „je ne partage pas votre opinion, mais je donnerais ma vie pour defendre votre droit de l‘exprimer” („Nu vă împărtășesc părerea, dar mi-aș da viața pentru a vă apăra dreptul de a o exprima.” – n.red.). Vor unii cu tot dinadinsul ca nici după mai bine de o jumătate de secol de persecuţii şi interdicţii, legionarilor să nu li se recunoască dreptul de a-şi exprima opiniile. Eu nu împărtăşesc decît parţial opiniile legionarilor, aşa cum, tot parţial împărtăşesc şi opiniile altor ideologii. Integral nu mă ataşez de nici o ideologie! Nici de mine însumi nu mă simt integral ataşat! Şi, atunci, cum să fiu de acord cu reducerea la tăcere a acelor opinii pe care nu le împărtăşesc?! Aşa ceva nici măcar nu pot să înţeleg că e posibil!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. ist. Ion Coja.

P.S.: Textul de mai sus a fost oferit spre publicare revistei „Dilema”, pe la sfîrşitul anului trecut. Oferta mea răspundea unei somaţii repetate, a revistei amintite, a cărei redacţie şi cîţiva colaboratori s-au arătat cu totul neîncrezători în pretenţia „mea” că legionarii au fost găsiţi nevinovaţi cu ocazia procesului de la Nürnberg. În realitate, ideea nu este a mea, ci a legionarilor de teapa lui Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, cu care am petrecut, cîndva, cîteva din ceasurile cele mai faste ale juneţii mele. Din păcate, în loc să mi se publice textul solicitat de redacţie, m-am pomenit în „Dilema” cu un lung comentariu pe marginea textului nepublicat aşadar! Un comentariu necinstit ca însuşi procedeul publicistic. Surpriza mea a fost şi mai mare să constat că multă „lume bună” a Bucureştilor, în loc să sesizeze şi să taxeze ca atare abjecţia stratagemei, a luat în serios concluzia publicistului infractor, pe nimic întemeiată, că aş fi făcut afirmaţii insuficient argumentate şi documentate. Acum, graţie ziarului „Vremea”, cititorul are la dispoziţie textul pe care „Dilema” nu l-a publicat şi poate cititorul să aprecieze singur valoarea argumentelor cu care m-am prezentat. Dar repet, încă o dată: atît argumentele, cît şi teza astfel susţinută, fac parte din „apologia” legionară. Eu n-am nici un merit (şi nici o vină!). Am doar boala să nu accept să i se refuze cuiva dreptul de a se apăra, de a se dezvinovăţi! Acest drept li s-a refuzat legionarilor în România (şi numai în România!) vreme de aproape 50 de ani şi mai continuă şi azi să li se refuze în paginile revistei „Dilema”. Există pentru orice subiect o abordare dilematică, numai pentru legionari, nu! Aici lucrurile stau în mod sigur şi indubitabil aşa cum le-a stabilit în urmă cu cîteva decenii propaganda cominternistă!

Reacţia „lumii bune” m-a mîhnit pînă la lehamite şi am abandonat ideea de a lămuri totuşi lucrurile, publicînd textul în altă revistă. Dacă mi-a trecut această lehamite este numai datorită d-lui Vlad Protopopescu, din Sidney – Australia, a cărui scrisoare, recent publicată în „Puncte cardinale”, mă reconfortează şi mă împacă iar cu lumea! Nu cu lumea bună, fireşte, ci cu lumea lume! Acea lume din care nu face parte autorul infamiei dela „Dilema”, aşa-zisul Andrei Pleşu.

Notă

Articolul meu despre poziţia procurorilor de la Nürnberg faţă de Mişcarea Legionară, refuzat de „Dilema”, şi-a aflat găzduire în „Vremea” lui Adrian Păunescu (numărul din 25/26 mai 1996). Acelaşi ziar, cu deplină obiectivitate şi corectitudine gazetărească, a publicat în 1-2 iunie articolul Faptele rămîn fapte, al d-lui Nicolae Corbu, care s-a străduit astfel să-mi dea dînsul replica cuvenită, în locul celor ce erau mai în drept s-o facă (Ornea, Pleşu, Benjamin). Cum articolul d-lui Corbu era plin de inadvertenţe şi absurdităţi, am revenit, tot în „Vremea”, din 12 iunie 1996, cu articolul Antisemitul de mine!, la care am adăugat cîteva documente din broşura Tribunalul de la Nürnberg absolvă Garda de Fier, scoasă de dl. Simion Ghinea. De asemenea, textul meu a fost însoţit de intervenţia d-lui Neculai Vasile Lungu, pe care o reproduc şi aici, mai întîi ca document uman fiind atît de impresionantă, mai apoi, în al doilea rînd, găsindu-i meritul de a ne propune extrem de inspirat sub ce tutelă să înregistrăm prestaţia publicisticii de la „Dilema”: îngerul negru al antiromânismului.

Geologii ne spun că acele concrețiuni grezoase de la Ulmet sunt trovanți, termen la fel de insipid ca și cel de bazalt, granit, andezit etc. Românii le-au spus acelor forme impunătoare „Babe”, care au reprezentat, cândva, în timpurile civilizației pelasge, simulacrele unor divinități primordiale: Marea Zeiță Mamă a Pământului sau Geea (Gaia). Așa cum icoanele din bisericile creștine ipostaziază atributele Divinului, așa și aceste Babe de la Ulmet ori din Dealul Cămăruței de la Predeal (Buzău) sunt icoane megalitice consacrate divinităților primordiale.

Piatra, stânca, este o formă de manifestare a energiei dintru începuturi în univers, așa cum spunea Eminescu în Scrisoarea I: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”, pe când „umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface”, acea energie primordială se conservă în diferite stări ale ei: solidă, lichidă, gazoasă, piatra/stânca fiind o formă a conservării energiei în starea solidă. Și dacă ea, astfel conservată, este o manifestare a viului (ca energie), înseamnă că are și ea o memorie specifică ei, memorie care nu este trecătoare. În memoria acestor pietre, ca și în numele lor arhaice, regăsim o întreagă istorie a universului. Dacă ascultăm această memorie.

Babele nu prea pot fi explicate cu legile fizicii mecanice, ele înfățișându-se sub forme ciudat, discoidale, ori semănând cu navele cosmice, ori cu înfățișări reptiliene bizare. Sunt forme bine conturate, trasate, parcă venite dintr-un alt tărâm, în timpuri prediluviene, ciudatele forme par să amintească de evenimente petrecute cândva, întruchipând forme create de mâinile unor Titani, ori ai unor Uriași, piatra ori stânca din natură fiind martora unor evenimente care s-au perindat vreme îndelungată, păstrând anumite forme, ale unor lucruri întâmplate, în memoria ei.

Profesorul D. Nica a remarcat, privindu-le îndelung timp, că este o diferență între partea superioară a Babei respective și partea inferioară, partea superioară rezistând foarte bine intemperiilor, în timp ce partea inferioară este supusă eroziunii, care este și cauza formării acelor ciuperci cu cască, ori pălărie. Răspunsul îl dau tot creatorii grădinii „zoologice” în piatră, strămoșii noștri atlanto-pelasgi, care cunoșteau taina acelor „locuri” și adezivii care să reziste coroziunii, partea superioară este făcută cu o asemenea protecție. În câteva locuri, în discuțiile despre rupestre, am evidențiat acele cuburi care sunt îmbăiate cu asemenea lacuri anticorozive. În imediata apropiere, în prelungirea Culmii, pătrunzi într-o reală Pădure adormită, o întreagă învălmășeală ca la bâlci, însă totul atins simultan de bagheta magică a unui vrăjitor, care a împietrit totul. Ca în basmele românești, acel bâlci împietrit îl așteaptă pe acel Făt-Frumos, care să aibă cheia desferecării lor, adică talismanul despietrificării lor. Toată Pădurea Adormită se cheamă Dealul Cămăruței, un dâmb retezat, care coboară într-o altă poveste. Toate retezurile, ori forme de deal, ori de munte retezat, au în spațiul carpato-danubian un rol ritualic, moștenit de geto-daci de la atlanto-pelasgi. Despre unele din asemenea ciclopice retezuri, am mai pomenit în peregrinarea noastră prin binecuvântata Țară a Colchidei, adică a Țării Colților. Spre deosebire de Babele de la Ulmet, Babele, ori mai bine zis statuetele, din Dealul Cămăruței de la Predeal (Buzău) sunt realizate la o scară mai redusă. Despre acest fabulos deal amintește Alexandru I. Odobescu, pe la anul 1871, când străbătea această parte a Colchidei, vorbind de un vestigiu care nu mai există și despre care tradițiile spuneau că era locuită pe vremea tătarilor, adică a Giganților, a Uriașilor.

Între Culmea de la Ulmet și cea de la Predeal (ținînd de localitatea Pănătău-Buzău), s-ar afla acel miraculos „Sesam deschide-te!”. Pe o bună suprafață, în pădure, se află la orizontală colosale structuri cilindrice, segmente gigangice de stâlpi ori ccolonade, o pădure de coloane culcate la pământ, asemenea unui brad falnic pe care îl tai cu drujba în segmente până aproape de coajă, păstrându-i întreagă coloana.

Locul este între cele două culmi cu „Babe” și, văzut așa, nu avem cum să nu remarcăm că toată zona a aparținut unui uriaș ansamblu megalitic, în care piesele trebuie lipite între ele, ca să putem scoate la lumină întregul cultic al ansamblului. Între coloanele gigantice trântite la pământ (numai de o putere fabuloasă, o catastrofă celestă, ori un cutremur devastator, de o neimaginată magnitudine, ar fi putut săvârși o asemenea distrugere), în acel areal sunt și alte multe forme pietrificate, ca și Babele.

Una din forme amintește de o cască uriașă din piatră, văzută din spate, pe care sunt inscripții, încifrate pentru noi, cei de azi. Întreg spațiul amintit, ce poate fi văzut și cercetat, este accesibil călătorului, dezvăluie vestigiile unor ansambluri cultice și ritualice, rămase din vremea strămoșilor primordiali atlanto-pelasgi, de care pomenesc și legendele noastre arhaice, în ființa acelor Uriași, ori Jidovi, ori Novaci, ori Tatari (cunoscute ca așezări ori siliști tătărăști).

Văzând acea bizară pădure de coloane și colonade căzute la pământ și segmentate în părți de diferite mărimi, nu poți să nu te întrebi cu uimire: cum au ajuns acei coloși de „piatră” acolo, cu ce ustensile au fost cărați acolo și ce rost au avut: strategic, cultic, ori…?

Ar fi de menționat că, din acea culme domoală a Cămăruței, nu s-a putut urca piatra în care să fie lucrați coloșii! Cine i-a lucrat, întrucât coloșii au forme cilindrice?!

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Istoricul George Damian, despre „noua ciocoime românească”, reprezentată de Mîndruță și care acceptă statutul de periferie al României. Adevărul despre industrializarea României

„În acest text veți găsi des utilizat cuvântul ‘comuniști’ sau ‘comunism’. Ținem să vă menționăm faptul că în România nu a existat niciodată comunism, iar cei pe care i-am numit comuniști din regimul anterior, dintre anii 1945-1989, au fost de fapt socialiști de tip stalinist și dej-ceaușist, deoarece comunismul nu a existat niciodată în lume, ci globalismul de astăzi este expresia totală a comunismului global anti-național și corporatisto-transnațional (cuvântul ‘național’ fiind un eufemism des folosit în mediul corporatist pentru a se defini drept multinațional sau transnațional). Acesta este adevăratul comunism, nu socialismul pe care l-am avut cât timp am fost în spatele ‘Cortinei de Fier’ sovietice.” – nota redacției.

Istoricul George Damian scrie că industrializarea României a fost un deziderat încă din perioada interbelică, iar comuniștii nu au făcut decât să continue și extindă acest proces.

„Aici trebuie să fac o precizare: foarte puține proiecte industriale mari ‘ale comuniștilor’ chiar sunt ale comuniștilor – ideile pentru proiectele mari au fost lansate și multe începute în perioada interbelică. Electrificarea tuturor localităților, alimentarea lor cu gaze naturale, rețeaua de șosele, rețeaua de căi ferate, combinatul siderurgic de la Galați, hidrocentralele mari de peste tot, crearea unei industrii de automobile, industria de armament, industria extractivă, șantierele navale, flota militară și flota comercială – toate au fost lansate și puse în mișcare în perioada interbelică. Singurele proiecte care le-au aparținut exclusiv comuniștilor cred că au fost centrala nucleară de la Cernavodă și industria de calculatoare – și asta pentru că tehnologia respectivă nu exista în perioada interbelică. Economiștii și industriașii români din anii 20-40 erau la curent cu tot ce mișca în domeniile lor în întreaga lume, nu ar fi ratat ei așa idei”, notează Damian.

Procesul accelerat de industrializare al României a început în interbelic, datorită creșterii demografice.

„Reforma agrară din 1921 a fost ultima gură de oxigen pentru a calma presiunea creată de sporul demografic. Cam toți gânditorii români în ale economiei de după Primul Război Mondial au văzut în industrie debușeul pentru sporul demografic. Surplusul de populație urma să fie angajat în industrie și să fie eliminată astfel presiunea asupra terenurilor agricole – după reforma din 1921 chiar nu mai existau terenuri care să poată fi redistribuite, iar România nu avea o Siberie sau un Vest Sălbatic care să absoarbă surplusul de populație. Așa a început cursa pentru industrializarea accelerată a României din perioada interbelică”, scrie George Damian într-un articol de pe Historice.

Istoricul notează că în România de azi nu mai există niciun proiect național, ci „acceptarea statului de periferie sub acest sistem al noilor ciocoi. Sistemul actual concentrat pe auto-conservare sub forma menținerii unui statut de periferie și pe renunțarea la orice fel de proiect în mod natural respinge orice fel de comparație cu un trecut în care a existat un proiect de dezvoltare și modernizare. De aici apare interpretarea într-o cheie de genul ‘industrializarea românească a fost o tâmpenie, foarte bine că am renunțat la ea și oricum nu a fost românească pentru că s-a făcut cu licențe de pe la alții’.”

Referința, ca și articolul, au fost inspirate de un text publicat pe facebook de Lucian Mîndruță, care a încercat să arate că industria românească se baza pe produse cu licență străină și practic, nu era necesară.

Iată textul integral semnat de George Damian:

Lucian Mîndruță publică o listă cu produse industriale din România anilor comunismului și originea lor, țara de unde au fost obținute licențele pentru respectivele produse. Comentariul lui vrea să arate în primul rând că produsele respective „nu erau românești”, apoi că industria românească din perioada comunistă nu era profitabilă și că în esență nu există motive să regretăm industrializarea din perioada comunistă.

Ce știau și copiii despre industria comunistă

În primul rând să eliminăm banalitățile. Nu a fost niciodată un secret pentru nimeni că industria românească din perioada comunistă a fost clădită pe licențe achiziționate inițial din Uniunea Sovietică, mai apoi din țările occidentale. Istoricul Petre Opriș a publicat o mulțime de articole pe tema asta în care arată modul de desfășurarea a negocierilor, ce doreau comuniștii de la București și ce obțineau etc., are și o carte „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)”, din păcate tirajul este epuizat, dar sunt sigur că se găsește pe la bibliotecile mari. Eu unul cel puțin știam de mic copil dinainte de 1989 că Dacia 1300 era de fapt un model de Renault și mai știam și că „Daciile făcute de francezi înainte de 1978 sunt mai bune decât cele făcute de români”, așa suna legenda orală, cel mai probabil referința era la mașinile fabricate inițial sub supravegherea consultanților francezi. Adică și copiii știau înainte de 1989 că producția industrială românească era bazată pe modele externe și că avea o calitate scăzută.

Esența postării lui Mîndruță este alta: vrea să ne convingă că nu are rost să regretăm industrializarea României care a fost făcută prost de comuniști (respectiv Ceaușescu) pe baza unor împrumuturi, care împrumuturi nu au mai putut fi plătite din cauza calității slabe a producției industriale și pentru a căror achitare a fost înfometată populația. În plus nu există nici un fel de mândrie pentru „industria românească”, deoarece era bazată pe licențe străine. Dacă ne uităm la istoria industrializării românești segmentat așa cum ne îndeamnă Mîndruță concluziile de mai sus par valide. Dar hai să încercăm o privire de ansamblu, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în ziua de azi, poate reușim să vedem altfel lucrurile.

De ce vroiau românii să muncească?

În primul rând ar trebui să ne uităm la cauzele industrializării României: ce i-a apucat pe români să vrea să-și facă o industrie proprie, când i-a pocnit dragostea asta de muncă și mai ales de ce?

Primele idei despre nevoia de industrializare a spațiului românesc apar de pe la 1824, de la Dinicu Golescu în „Însemnare a călătoriei mele”, când boierul nostru plecat de acasă unde se stătea în șalvari și cu ișlic ajunge prin țările occidentale și vede ce înseamnă puterea motorului cu aburi – și natural că vrea să aducă și la el acasă dezvoltarea. Nu cred că există vreun om întreg la cap care să vadă beneficiile industrializării și să zică „nu frate, eu vreau să mă vopsesc în galben și să vânez șobolani cu arcul!” Problema nu este dacă vrei sau nu să te industrializezi, ci dacă poți s-o faci și cum să faci chestia asta. Motorul real al industrializării în România mie îmi pare că a fost presiunea creșterii demografice. Vechiul Regat era un spațiu al economiei agrare care s-a confruntat în secolul al XIX-lea cu o creștere demografică (cel mai probabil generată de măsurile administrative de igienă și medicină publică, dar și de extinderea unor noi culturi, gen porumb și cartof). Foarte pe scurt: erau mai mulți oameni decât teren cultivabil, iar numărul oamenilor creștea de la o generație la alta. Împroprietărirea făcută de Alexandru Ioan Cuza a fost posibilă prin secularizarea averilor mănăstirești, însă asta nu a făcut altceva decât să amâne deznodământul: spargerea parcelelor prin moșteniri a accentuat problema în câteva generații, așa apar răscoalele țărănești din secolul al XIX-lea care culminează cu Răscoala din 1907. În secolul al XIX-lea – dincolo de circulația ideilor privind necesitatea industrializării – nu s-a făcut mare lucru. Principalele industrii au fost extragerea și prelucrarea petrolului plus extinderea rețelei de căi ferate.

Reforma agrară din 1921 a fost ultima gură de oxigen pentru a calma presiunea creată de sporul demografic. Cam toți gânditorii români în ale economiei de după Primul Război Mondial au văzut în industrie debușeul pentru sporul demografic. Surplusul de populație urma să fie angajat în industrie și să fie eliminată astfel presiunea asupra terenurilor agricole – după reforma din 1921 chiar nu mai existau terenuri care să poată fi redistribuite, iar România nu avea o Siberie sau un Vest Sălbatic care să absoarbă surplusul de populație. Așa a început cursa pentru industrializarea accelerată a României din perioada interbelică.

Industrializarea interbelică a României

Aici trebuie să fac o precizare: foarte puține proiecte industriale mari „ale comuniștilor” chiar sunt ale comuniștilor – ideile pentru proiectele mari au fost lansate și multe începute în perioada interbelică. Electrificarea tuturor localităților, alimentarea lor cu gaze naturale, rețeaua de șosele, rețeaua de căi ferate, combinatul siderurgic de la Galați, hidrocentralele mari de peste tot, crearea unei industrii de automobile, industria de armament, industria extractivă, șantierele navale, flota militară și flota comercială – toate au fost lansate și puse în mișcare în perioada interbelică. Singurele proiecte care le-au aparținut exclusiv comuniștilor cred că au fost centrala nucleară de la Cernavodă și industria de calculatoare – și asta pentru că tehnologia respectivă nu exista în perioada interbelică. Economiștii și industriașii români din anii 20-40 erau la curent cu tot ce mișca în domeniile lor în întreaga lume, nu ar fi ratat ei așa idei.

În România au fost de principiu două căi de abordare a nevoii de industrializare accelerată în perioada interbelică. (Modelul clasic al „industrializării naturale” urmat de țările occidentale nu putea fi urmat dintr-o evidentă lipsă de timp, nici cel sovietic unde toți cetățenii erau în proprietatea statului și alocarea resurselor într-o direcție sau alta nu reprezenta o problemă; acuma, despre efectele sociale ale industrializării în spațiul occidental și suferințele provocate, pentru o minimă comparație, zic să începem cu romanele lui Emile Zola). Prima cale a fost cea a protecționismului industrial: taxarea masivă a importurilor pentru industriile care se doreau dezvoltate local și acordarea de scutiri fiscale pentru cei care se apucau să dezvolte aici respectiva industrie. Problema cu acest sistem era obținerea de licențe: cei din afară nu erau foarte încântați să renunțe la exporturi și să crească producția locală. (Cum zicea Hitler: „românilor o să le dau triciclete și cărucioare de copii, nu tancuri germane.”)

Statul s-a implicat în diversele încercări pentru obținerea de licențe, aici fiind exploatate în principal alianțele politice, dar fără prea mare succes. A doua cale a fost cea a „porților deschise”: respectiv firmele străine erau încurajate prin diverse măsuri fiscale să vină și să deschidă capacități de producție industrială în România. Nici varianta asta nu a avut foarte mare succes, nu au fost foarte multe firme străine dispuse să își mute producția în România. La toate acestea trebuie adăugate și alte seturi de probleme: nimeni nu era dispus să cedeze licențe pentru produsele de top, erau date cele mai la mâna a doua; ambele mecanisme expuse mai sus au fost măcinate de scandaluri de corupție, cu oficiali români care încasau comisioane gigantice în timpul negocierilor; și nu în ultimul rând absorbirea surplusului demografic în industrie a fost una destul de lentă din diverse motive, de la lipsa de educație până la ambiția generalizată ca toată lumea să devină funcționar public.

Și nu în ultimul rând au existat două mari cauze externe care au blocat industrializarea românească în perioada interbelică: criza financiară din 1928 care pe noi ne-a afectat la începutul anilor 30 și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Intrarea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice după război a încheiat sistemul dezvoltării unei industrii private. Moștenirea perioadei interbelice a fost destul de semnificativă, existau capacități de producție, o clasă incipientă de muncitori calificați și ingineri, o rețea funcțională de șosele și căi ferate – dar mai ales o mulțime de idei și planuri pentru continuarea industrializării.

Industrializarea comunistă

A doua etapă a industrializării României a avut ca principal mode de abordare protecționismul industrial, respectiv limitarea importurilor și dezvoltarea capacităților de producție locale, la fel ca în perioada interbelică. Inițial au fost obținute licențe din Uniunea Sovietică, ulterior în anii ’60 comuniștii români s-au reorientat către țările occidentale. Din nou s-au repetat aceleași probleme din perioada interbelică: lipsa de capital, dificultatea obținerii de licențe (sau prețul foarte ridicat pentru acestea), produsele pentru care se obțineau licențe erau de generație mai veche, calitatea scăzută a forței de muncă și în consecință calitatea scăzută a produselor finite. Corupția s-a manifestat în alte feluri, nu neapărat sub forma comisioanelor încasate de negociatorii de la București (deși au existat și astfel de cazuri), dar mai ales sub forma raportărilor false și a acoperirii eșecurilor și lipsei de calitate a produselor, pe hârtie exista o industrie funcțională, în realitate lucrurile stăteau diferit.

Motorul industrializării a rămas absorbția surplusului demografic din lumea rurală în industrie. (Aici îndrăznesc să lansez o ipoteză: limitarea avorturilor la sfârșitul anilor 60 cred că a fost o măsură luată în contextul scăderii natalității care vine la pachet cu industrializarea și angajarea masivă a femeilor. O femeie care muncește departe de casă 8 ore pe zi nu prea mai are capacitatea să crească 7-8 copii, cel mult 2-3 și asta cu mari eforturi – nu mai vorbim de calitatea etatizării copiilor, transferul îngrijirii lor către structuri de stat. Dezvoltarea industriei românești se baza pe un anumit spor natural al populației, în momentul când conducătorii comuniști ai României și-au dat seama că proiecția demografică nu este suficientă pentru proiectele de industrializare s-au repezit să interzică metodele de contracepție, inclusiv avorturile, o chestie tipică regimurilor totalitare).

Finanțarea acestei industrializări forțate s-a bazat inițial pe menținerea unui nivel scăzut de viață al populației și exporturi agricole, ulterior pe împrumuturi externe care urmau să fie achitate din profiturile industrializării. Doar că planurile acestea au fost date peste cap de criza economică de la sfârșitul anilor ’70. (Ar merita studiată ipoteza unei blocade economice la care a fost supusă România în a doua jumătate a anilor ’80, mai ales din partea SUA și a Comunității Economice Europene, dar și din partea Uniunii Sovietice, dar aici trebuie să lucreze cineva ani buni prin arhive). Problema ultimului deceniu al regimului comunist din România a fost o bizară formă de schizofrenie a conducerii, o rupere totală de realitate; în ciuda ideologiei și propagandei sistemul economic românesc s-a supus legilor economice clasice, conform cărora unitățile de producție erau în realitate falimentare și foarte mulți angajați erau în realitate șomeri. Faptul că toată industria era în proprietatea statului a permis acoperirea acestei realități, însă doar pentru o perioadă limitată de timp. (Nu mai extind discuția în direcția accesului la materiile prime, altă mare problemă a industriei românești).

Dez-industrializarea sau marele jaf

Ultima fază a istoriei industriei românești s-a desfășurat sub ochii noștri și este un proces în mare parte încheiat. Mă refer la dez-industrializarea României, după căderea comunismului nu a existat nici un fel de preocupare reală pentru eficientizarea industriei moștenite. Nu și-a bătut nimeni capul cu retehnologizarea fabricilor, căutarea unor piețe de desfacere și a unor surse de materii prime. În 30 de ani majoritatea capacităților de producție industrială au suferit aceeași soartă: o administrare coruptă, faliment, utilajele vândute la fier vechi, ajutoare sociale pentru o perioadă pentru noii șomeri. Terenurile fostelor platforme industriale au fost cedate dezvoltatorilor imobiliari. Problema presiunii demografice a fost rezolvată prin emigrare și în acest moment nu mai există un spor demografic care să necesite dezvoltarea unei industrii pentru absorbirea lui. În realitate ne confruntăm cu proiecții demografice care pun sub semnul întrebării capacitatea statului de a plăti pensiile în următoarele decenii.

Cam acestea ar fi în mare coordonatele principale ale secolului industrializării României. Chestiunea nu este dacă această industrializare a fost bună sau rea, ea a fost necesară în fața presiunii creșterii demografice accelerate din secolul al XIX-lea (ca să nu mai vorbim că industrializarea face parte din procesul de modernizare). În ambele etape ale industrializării (capitalistă și comunistă) au fost stabilite și urmărite aceleași proiecte și în mare cu aceleași metode (protecționism industrial, finanțare pe bază de împrumuturi), problemele principale au fost în mare parte identice (lipsa capitalului, dificultatea achiziționării de licențe, accesul dificil la piețele de desfacere și materiile prime, evenimente externe care au afectat masiv procesul de industrializare).

Noii ciocoi și menținerea statutului de periferie

Dezindustrializarea accelerată bazată pe corupție a dus la crearea unei clase politice iresponsabile și lipsită de orice fel de proiect major. Capitalul acumulat de ceea ce se numește azi elita României provine din comisioanele pentru participarea la procesul de dezindustrializare, capital care în mare parte a fost risipit prin pomeni electorale, transfer în străinătate, achiziții de terenuri și produse de lux ori a fost re-investit în mecanisme pentru reducerea presiunii sociale și conservarea sistemului de putere stabilit după 1989. Emigrarea masivă și apariția sporului natural negativ au eliminat în ultimii ani presiunea socială reală, ceea ce permite conservarea sistemului „noii ciocoimi românești”.

Problema nu este regretul după industria românească sau problemele ei reale, problema este reprezentată de renunțarea la orice fel proiect și acceptarea statului de periferie sub acest sistem al noilor ciocoi. Sistemul actual concentrat pe auto-conservare sub forma menținerii unui statut de periferie și pe renunțarea la orice fel de proiect în mod natural respinge orice fel de comparație cu un trecut în care a existat un proiect de dezvoltare și modernizare. De aici apare interpretarea într-o cheie de genul „industrializarea românească a fost o tâmpenie, foarte bine că am renunțat la ea și oricum nu a fost românească pentru că s-a făcut cu licențe de pe la alții”.

(Am scris aici pe larg despre proiectele de industrializare interbelică).

(Voi scrie cât de curând despre cum vedea Golopenția perioada de după căderea comunismului în România și ce s-a întâmplat de fapt de am ajuns unde am ajuns).

A consemnat pentru dumneavoastră Teodor Stan via ioncoja.ro.

Toți cărturarii, călătorii, condottierii care au străbătut spațiul românesc au constatat unicitatea secuilor, ca și a sașilor (alt element de colonizare), implanturi catolice în mediul românesc. Catolicizați de unguri, acceptați ca aliați, în calitate de „națiune” medievală, urmașii avarilor au continuat să fie, etnic, altceva. Pentru că, în afară de rune (la care românii, învățătorii lor, renunțaseră în momentul adoptării slavonei, ca limbă liturgică, și a alfabetului chirilic), secuii au continuat să aibă o limbă a lor, un port și obiceiuri proprii, încă vizibile în secolul XVI, pe cale de dispariție în veacurile XVII-XIX și de care numai unii bătrâni își mai amintesc astăzi, în zona Ciucului, într-atât de eficace a fost procesul de ungurizare, susținut în primul rând de biserică, atât cea catolică, cât și, ulterior, cea reformată.

Faptul că ei înșiși se numesc încă, astăzi, secui, atestă însă persistența conștiinței unei deosebiri fundamentale față de populația ungurească, a unei etnii originare distincte. În veacul XVI, deși, la prima vedere, „limba, ca și toate obiceiurile” îi apropiau de unguri (Georg Reicherstoffer).

Cunoscutul medic padovan Francesco della Valle (?-1545) nu se putea împiedica să nu remarce că „totuși, sunt un neam barbar”, altceva „decât ungurii”.

Cunoscător profund al realităților transilvane, marele cărturar umanist Antonius Verantius (Anton Vranscics) (1504-1578) concluziona, în urma unei analize obiective, că secuii „se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile și felul lor de a trăi, afară de religie, și nu se aseamănă nicidecum, nici chiar ca limbă, când vorbesc după chipul strămoșilor”.

Pe aceeași linie, Nicolae Românul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul său, observa, la secuii supuși ofensivei ungurizării, că au încă „unele cuvinte proprii neamului lor”. Cărturarii umaniști îi defineau în unanimitate drept oameni făcuți pentru război, un „neam de oameni crunți” (Petrus Ranzanus) „aspru și aprig, ca și născut pentru luptă” (Georg Reicherstorffer), cu „oameni crănceni și războinici” (Stefan Brodarics), fapt care motiva rezistența îndelungată în fața ungurizării și păstrarea privilegiilor pe care regalitatea și marea nobilime ungurească au fost silite să li le recunoască permanent.

Practic, până târziu, în epoca modernă, împletindu-și istoria cu aceea a românilor autohtoni și majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalității magnaților unguri și patriciatului săsesc, secuii s-au bucurat de „legi și obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, împărțindu-și „între ei moștenirile și slujbele pe triburi și spițe de neam” (Antonio Possevino). Folosiți exclusiv în slujbe militare, și-au păstrat calitatea de oameni liberi, trăind în continuare „după legile și moravurile lor” (Georg Reicherstorffer).

Și această perpetuare a unor caracteristici ale organizării primare, gentilico-tribale, a constituit un real suport al păstrării individualității lor față de mai puternicul aliat ungar, al continuității secuiești și evitării procesului de topire etnică în procesul de formare, în secolele X-XVI a poporului modern ungar. Situație de excepție, la care o contribuție de cea mai mare importanță și-a adus-o și marginalizarea lor, plasarea geo-politică „la marginea” (Francesco della Valle) teritoriile controlate politico-militar de șefii uniunii tribale dominate de maghiari, apoi de regalitatea ungară. La baza colaborării lor militare cu maghiarii, apoi cu ungurii, au stat de la început, potrivit lui Simon de Keza, relații de inechitate, întrucât prioritatea, în teritoriile cucerite, a alegerii zonelor de pășunat, o aveau căpeteniile maghiare și abia după aceea „și celelalte neamuri și-au ales locuri unde le-a plăcut”.Trăind alături de români, inițial în Maramureș și Bihor, apoi în teritoriile central și ulterior est-transilvane în care locuiesc și astăzi, secuii au împrumutat de la aceștia numeroase elemente de limbă, port, cultură materială și spirituală, identificându-se permanent, în confruntarea cu regalitatea, apoi cu principii de origine ungară ai Transilvaniei, care au căutat să le anuleze privilegiile inițiale, atentând la libertatea lor, cu interesele poporului român.

A consemnat pentru dumneavoastră Col.(r) Dr. Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment.