Se vorbeşte foarte mult în media din România despre regimuri dictatoriale, dosare şi informatori, poliţie politică, ofiţeri torţionari, abuzuri etc. Instituţia de securitate a regimului de tip sovietic instaurat în România după al Doilea Război Mondial a fost – încă de la sfârşitul anilor 60 –, este şi probabil că va mai fi condamnată, încă o bună bucată de timp, mai ales de către oamenii politici, şi cu ei la unison de vocile unor formatori de opinie. Cu toate acestea, lucrări ştiinţifice despre instituţia Securităţii apar foarte rar în literatura de specialitate din România, ceea ce înseamnă că înverşunarea discursului „anti” se bazează pe absolut orice alte considerente în afară de cele obţinute prin studiul metodic, acribia, meticulozitatea şi, nu în cele din urmă, echilibrul, luciditatea ori exactitatea şi spiritul obiectiv al omului de ştiinţă.

Mai mult, s-a folosit şi se foloseşte excesiv, chiar până la saturaţie, sintagma „securitate-poliţie politică”, dar nimeni nu se încumetă – nici măcar Legea 187 din 1999 privind deconspirarea Securităţii, cu toate modificările ulterioare – să explice care este experienţa istorică ori ce înseamnă la ora actuală poliţia politică, sau de ce este necesar să fie deconspiraţi agenţii şi ofiţerii poliţiei politice. Dar, ceea ce este şi mai ciudat, absolut nimeni nu îndrăzneşte să se pronunţe dacă nu cumva astfel de deconspirări pot avea repercusiuni asupra credibilităţii actualelor instituţii îndrituite prin legi organice să apere securitatea regimului democratic din România, instaurat după evenimentele din decembrie 1989. Până la această dată, despre legalitatea regimului comunist din România ar cam trebui întrebate marile cancelarii ale puterilor învingătoare în al Doilea Război mondial, şi, evident, Organizaţia Natiunilor Unite.

Definirea poliţiei politice, ca instituţie, este o chestiune de bun simţ. Ea nu reprezintă altceva decât totalitatea structurilor instituţionale, deci care funcţionează pe bază de lege, pentru a preveni ori a reduce sau a ţine sub control fenomenul infracţional referitor la ordinea constituţională. Deci, cine se angajează să acţioneze pentru a schimba regimul constituţional prin alte mijloace decât cele prevăzute chiar în Constituţie intră automat în obiectivul de lucru al poliţiei politice. De aici rezultă că istoria este foarte generoasă, oferindu-ne suficiente exemple de regimuri politice, democratice ori totalitare/tiranice, în care a funcţionat şi încă mai funcţionează instituţii de securitate, adică poliţii politice. Şi insistăm asupra sintagmei securitate-poliţie politică, întrucât instituţia securităţii apără ordinea constituţională, deci regimul politic şi valorile sale.

Cum arată instituţia securităţii? Iarăşi, se poate răspunde la fel de simplu, sau, ca să parafrazăm un celebru fondator al materialismului dialectic şi istoric, ea arată „după chipul şi asemănarea” regimului politic care a creat-o şi în slujba căruia acţionează. Prin urmare, instituţia de securitate nu poate fi nici mai bună, dar nici mai rea decât regimul politic care o finanţează de la buget, o împrospătează permanent cu noi legi, hotărâri, ordonanţe, strategii ori doctrine de securitate, doar-doar o corespunde până la perfecţiune „înaltelor exigenţe”, perspectivelor de integrare etc., etc. În urma unor astfel de eforturi guvernamentale, o instituţie de securitate prezentă ar trebui să fie întotdeauna mai bună decât un model istoric depăşit de scurgerea implacabilă a timpului. Logica simplă iar ne sare în ajutor. Cunoşti din istorie unde s-au făcut greşeli şi abuzuri, le înlături şi astfel pregăteşti instituţia pentru a face faţă noilor provocări, eventual ale lumii globalizate unipolar sau multipolar, după preferinţă.

După cum se poate constata, e foarte uşor să pui pe picioare o instituţie de securitate care să fie mai bună, în sensul de performanţă profesională, faţă de aceea care a existat într-un ev revolut. Condiţia fundamentală e să o cunoşti pe cea veche, cu lux de amănunte, pentru a nu-i mai repeta greşelile. Cunoaşterea istoriei devine astfel fundamentală, iar cine tratează cu superficialitate această problemă va avea parte de o instituţie de securitate superficială. În limbajul de specialitate înseamnă că avem de-a face cu o pseudoinstituţie de securitate, care mai degrabă „mimează încadrarea în epocă”, adică este băgată în seamă (a se înţelege „i se ordonă”) fără să fie întrebată şi/sau consultată dacă poate executa ordinele în deplină legalitate.

A desemna şefii acestor instituţii în exclusivitate pe criterii politice, mai nou după un algoritm politic, este cea mai bună dovadă că ne aflăm în faţa unei poliţii politice, care în regimurile democratice, spre deosebire de cele totalitare, îşi schimbă culoarea politică în funcţie de ceea ce voinţa naţională s-a exprimat prin vot. Regula se aplică şi în cazurile de circumstanţă, adică atunci când voinţa naţională a fost reprezentată doar de 50% din electorat (alegătorii cu drept de vot, prezenţi la urne). Ce se mai poate înţelege din acest exemplu, luat desigur tot din istorie, chiar la întâmplare, şi de aiurea? Cred că este vorba de o certitudine, şi anume că nu întotdeauna, chipul şi asemănarea instituţiei de securitate reprezintă voinţa majorităţii. Este suficientă doar o parte pentru a impune o anumită culoare politică instituţiei de securitate, iar cealaltă parte care nu s-a exprimat prin vot, va trebui s-o suporte, ca poliţie politică, cel puţin până la viitoarele alegeri. Iată şi o deosebire fundamentală între securitatea unui regim democratic faţă de securitatea unui regim totalitar. În acest din urmă caz, chipul instituţiei se schimba o dată cu cel al secretarului general al partidului (şeful cel mare), ca să ne referim la acelaşi exemplu, luat din istorie la întâmplare şi tot de aiurea.

Cum poate fi evitată confundarea securităţii cu poliţia politică într-un stat democratic? Iarăşi, istoria ne sare în ajutor. De exemplu, la englezi – de data aceasta nu mai luăm la întâmplare, ci respectăm faptul că modelul britanic a fost copiat de mulţi, chiar şi de români în perioada interbelică – alegerea şefului unei structuri de securitate (internă sau externă) se face în exclusivitate pe criterii strict profesionale şi în urma unui concurs. În mod evident, concursul aduce faţă în faţă cel puţin cinci-şase profesionişti ai instituţiei cu cele mai bune performanţe în ultmii ani, specializaţi în problemele prioritare de securitate şi având cele mai bune proiecte de management instituţional. Comisia formată din cei mai reputaţi specialişti propuşi de puterile statului (legislativă, executivă şi judecătorească) se pronunţă asupra celui mai potrivit. Prin urmare, o instituţie de securitate condusă de un astfel de director (manager) nu poate face decât o singură politică, şi anume, aceea a interesului naţional, indiferent de cine se află temporar la guvernare. Iar când se schimbă guvernarea, în nici un caz un astfel de manager nu va regreta că nu şi-a dat demisia mai din timp, pentru a evita compromisurile politice. Iar dacă nici modelul britanic nu e de luat în serios, atunci nimic credibil nu mai e pe lumea aceasta, sau ca să revenim la problema noastră, orice efort de normalizare în domeniul securităţii va fi sortit eşecului. Prin normalizare se înţelege în mod evident (dăm alte câteva exemple luate de aiurea): prevenirea jocului cu gripa aviară, cruţarea opiniei publice de a i se prezenta dezechilibraţi mintal ca temuţi terorişti, ori evitarea penibilităţii discursului despre constituţionalitatea scăpării printre degete a adevăraţilor terorişti.

Dacă la toate acestea mai adăugăm lipsa unei legi a securităţii naţionale – promisă de mai bine de un deceniu ca prioritate a guvernelor democratice, dar încă nefinalizată – avem un tablou mai bine conturat a ceea ce se întâmplă în realitate cu securitatea naţională: un joc politic benefic doar pentru a aduna voturi în campaniile electorale, preocupările reale de a proteja naţiunea fiind lăsate în planul secund în perioada dintre legislaturi. Să fie aceasta o consecinţă a corupţiei la nivel înalt, de care vorbea preşedinte SUA, George W. Bush în toamna lui 2003 când a vizitat Bucureştiul? Să fim sinceri şi să recunoaştem că nerezolvarea problemei corupţiei, o gravă problemă de securitate, riscă să ducă statul spre o formă monstruoasă, statul de tip mafiot.

Evident că nimănui nu-i convine să vorbească de statul de tip mafiot, ci doar, în cele mai negre viziuni, despre, să-i zicem, „iresponsabilitatea gulerelor albe murdare”. Atenţie că, într-o astfel de formă statală, nimănui, din conducerea politică, nu-i convine să aibă o legislaţie modernă, instituţii flexibile şi buni profesionişti în domeniul securităţii. Prin urmare, se vorbeşte despre poliţia politică a unui regim totalitar defunct pentru a compromite noţiunea şi ideea, dar mai ales pentru a le face să nu mai funcţioneze nici în regimul democratic, acolo unde ar fi utile pentru a preveni infiltrările mafiote. Desigur că nimănui, dintre conaţionalii de bună credinţă nu-i face plăcere o astfel de concluzie, dar să fie limpede că, până la promulgarea şi intrarea în vigoare a pachetului de legi organice privind securitatea naţională, aceasta va fi greu de schimbat. Lipsa unei legi în domeniul securităţii naţionale reprezintă o vulnerabilitate care, dacă persistă în timp, se poate trasforma într-un principal risc de securitate.

Cine are interesul de a deconspira agenţii serviciilor de securitate? În cazul britanicilor, dar şi al multor altora din lumea bună a serviciilor secrete de securitate, problema deconspirării nu se pune, pentru că există legi care interzic discursul public despre astfel de instituţii. Doar ofiţerii şi agenţii de informaţii ale ţărilor adverse par să fie dominaţi de un astfel de interes, dar o fac cu
profesionalism, întrucât intră imediat în vizorul contraspionajului, adică al acelor structuri de securitate care monitorizează prin informatori tot ceea ce este străin pe teritoriul naţional, inclusiv pe studenţii veniţi pentru o anumită perioadă. În alte ţări, în special acolo unde regimurile democratice încă nu şi-au susţinut examenul de maturitate, există evident un interes deosebit în deconspiratea agenţilor şi ofiţerilor de securitate-poliţie politică, pentru că fiecare echipă aflată la guvernare doreşte să ştie ceea ce adversarii politici au aflat despre tainele guvernării, sau, mai direct spus, până unde se poate face compromisul, până unde se poate folosi şantajul politic, etc. Iar dacă în ţările respective corupţia face ravagii, aspect recunoscut dar încă nepedepsit în cadrul legii ci doar promis de către autorităţi, indiferent de culoarea politică, înţelegem foarte bine că deconspirarea poliţiei politice devine o chestiune de morală. Şi devine din ce în ce mai moralizatoare, cu cât se adună indicii că mulţi agenţi dar şi ofiţeri de securitate-poliţie politică au supravieţuit vechiului regim, eventual communist. Desigur că nu este nici o nenorocire că au supravieţuit, poate unii pe criterii strict profesionale (bravo lor, pentru flexibilitate şi efortul de adaptare), numai că doar apartenenţa la vechea instituţie naşte imediat suspiciuni că ar putea fi uşor şantajabili. Cu alte cuvinte, se pleacă de la premisa că dacă ai fost securist în vechiul regim totalitar/tiranic şi ai supravieţuit sistemului de securitate al noului regim democratic înseamnă că automat ai executat ordine de interes politic, deci ai servit puterea. Sau după o expresie mai vulgară, şi doamne fereşte să fie adevărată, vechii securişti au tăinuit intimităţi nemărturisibile împreună cu noii oameni politici emanaţi de regimul democratic sau „au ţinut de şase” noilor politicieni/demnitari atunci când aceştia din urmă şi-au băgat degetele, nepermis de mult, în borcanul cu miere. Indiferent de expresia folosită, fenomenul securităţii ca poliţie politică a supravieţuit regimului totalitar. Deconspirările de agenţi şi ofiţeri, desfăşurate în mai multe reprize (a se citi dosariade ca să rimeze cu daciade ori dinamoviade) au o singură raţiune: de a demonstra că „noua” clasă politică şi-a făcut ucenicia cu simţ de răspundere la umbra vechii clase politice. Iar dacă este să privim strict esenţa problemei, nu greşim prea mult dacă spunem că poate fi vorba chiar de o continuitate, în sensul că se foloseşte ― securitatea ca poliţie politică‖, nu pentru jocul politic democratic ci, dimpotrivă, pentru linşajul politic, aşa după cum s-a deprins de la corifeii vechii rânduiri.

În sfârşit, o interogaţie pe care doar o formulăm, lăsându-le cititorilor plăcerea de a răspunde singuri. După acest spectacol deplorabil al deconspirărilor, al dosariadelor, al linşajului politic, un cetăţean onest îşi mai poate oferi serviciile în cazul în care primeşte solicitări din partea actualelor instituţii de securitate? Asta ca să subliniem tranşant laşitatea celor care evită să se pronunţe asupra imaginii reale a instituţiilor de securitate. Desigur că pentru binele şi prosperitatea naţională (să nu uităm că prosperitatea, alături de legalitate şi identitate naţională, ne dă definiţia securităţii) nu se poate recomanda „bunilor români” satisfacerea unor astfel de plăceri. Dar rămânem convinşi că naţiunea română, şi azi ca şi în trecut, este formată în marea ei majoritate din oameni oneşti, care doresc să se implice pentru binele comunităţii, însă se tem să nu cadă pradă spectacolului politic dezagreabil pe care doar marele I.L.Caragiale a avut curajul să-l eternizeze cu umor şi ironie, în urmă cu mai bine de un secol.

Dacă Securitatea unui regim tiranic, ca poliţie politică, a fost singura instituţie capabilă să-i împartă pe cetăţenii statului naţional în buni şi răi, iar după două decenii de la dispariţia regimului se pretinde că instituţia cu pricina continuă să-şi exercite această capacitate, de a face bine şi rău propriilor cetăţeni, înseamnă că nu s-a învăţat nimic din istorie pentru simplul motiv că ea, istoria, nu se cunoaşte. Şi nu se cunoaşte pentru că în loc de studii ştiinţifice se preferă rapoarte finale cu viziuni politice dictate. Se încearcă astfel o îndoctrinare de masă cu noile ideologii manipulatorii. Se uită prea uşor că, în decembrie 1989, oamenii au ieşit pe străzi sătui de îndoctrinare, de mizerie, de promisiuni neonorate, de politici economico-sociale falimentare.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. Cristian Troncotă, în revista Vitralii – Lumini și Umbre, anul 1/nr. 1/decembrie 2009.

Nu putem vorbi despre istoria animației românești fără să vorbim de geniul lui Ion Popescu-Gopo. De fapt, animația românească s-a făcut cunoscută prin faimosul omuleț al lui Gopo care a stabilit niște standarde și o viziune unică asupra lumii. 

Așa că astăzi vom vorbi despre moștenirea lui Gopo.

„Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru și căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial. America îi cere Buftei filmele lui, pe nevăzute.”

—Tudor Arghezi

Ion Popescu-Gopo s-a născut în București, la 1 mai 1923. Era fiul regizorului și caricaturistului Constantin Popescu.

Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.

A studiat la Academia de Arte din București, dar nu a absolvit, apoi a urmat un curs de animație la Moscova. 

În 1939 debuta în presă cu caricaturi, a ilustrat cărți pentru copii printre care cele de poezii ale lui Topârceanu.

Primul film de desene animate l-a realizat în 1949 împreuna cu tatăl său și cu regizorul, și caricaturistul Matty Aslan, și se numea Punguța cu doi bani. A fost angajat în 1950 la Studioul Cinematografic București, la secția de animație, apoi a organizat studioul Animafilm. A realizat filme de desene animate precum Albina și porumbelul (1951), Rățoiul neascultător (1951), Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică (1955), Ariciul răutăcios (1955), Fetița mincinoasă (1956), Galateea (1957).

Era cunoscut pentru încercarile sale de a folosi tehnici noi atât în filmografie, cât și în animație.

În 1957 realiza filmul Scurtă istorie (1956), avându-l ca personaj pe omulețul schițat simplu care îi va purta numele și obținea premiul Palme D’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, în Franța. Celebrul omuleț a apărut și în Șapte arte (1958) Homo sapiens (1960) Allo! Hallo! (1962). În 1958, cu filmul 7 arte, a obținut premiul Cel mai bun film de animație la Festivalul de Film de la Tours. A continuat cu O poveste obișnuită… o poveste ca în basme (1959), Homo sapiens (1960).

„În Scurta istorie am desenat povestea omulețului care se naște din natură și apoi începe cucerirea naturii împodobind-o cu flori. Am vrut să schițez în câteva linii caricaturale geneza celor 7 arte, acordându-i fiecareia cel mult un minut de proiecție. Am vrut ca acest omuleț mic, fără mușchi și gheare care tremura de propria lui umbră, să devină stăpânul universului care-l îngrozea.”

–Ion Popescu-Gopo – 1958

Activitatea sa de regizor a inclus filme precum Fetița mincinoasă (1956), S-a furat o bombă (1962), nominalizat la Festivalul Internațional de Film și Televiziune Cinéma tout écran, din Elveția, De trei ori București (1967), Pași spre Lună (1963), Comedie fantastică (1975), De-aș fi Harap-Alb (1965), Poveste de dragoste (1976), Faust XX (1966). În 1981 a regizat și a scris scenariul filmului Maria Mirabela, produs la Chișinău, de Moldova Film.

De asemenea și-a scris și propriile scenarii de filme.

Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre lună (1964) sau Comedie fantastică (1975).

Fiind un spirit inovator și nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”, creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.

Mai târziu a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o revoltă anti-Disney:

„Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”

—Ion Popescu-Gopo

„Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.”

—Ion Popescu-Gopo

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d’or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost și cel mai mare.

Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obținând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru moment Omulețul.

El creează la mijlocul anilor ’60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: Balanța, Ploaia, Ulciorul.

În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (Și totuși se mișcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).

Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un muzical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.

A și jucat în câteva dintre filmele regizate de el precum Rămășagul, Faust XX, O zi la București, în filme ale altor regizori ca O noapte de pomină, în regia lui Ion Șahighian, a fost țarul Petru cel Mare în filmul Dimitrie Cantemir, regizat de Gheorghe Vitanidis.

Ion Popescu-Gopo a fost președintele Asociației Cineaștilor din România în perioada 1969-1989, vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, directorul secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății.

Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.

Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

Premiile Gopo, denumite în onoarea complexului creator cinematografic român, constituie o festivitate anuală de premiere a celor mai bune acte din cinematografia românească a ultimului an cronologic (de la 1 ianuarie la 31 decembrie). Prima ediție a avut loc la 26 martie 2007 la București. 

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

Austria a avut o atitudine ostilă față de români dintotdeauna și, coborând în istorie, nu puten să nu amintim trădarea acestora urmată de asasinarea celui dintâi întregitor de neam românesc, a marelui Mihai Viteazu. Deși Eminescu nu vorbește despre asasinarea voievodului, Austria a avut un rol esențial în complotul împotriva acestuia, cu toate că împăratul Rudolf îi oferise inițial sprijin.

P. P. Panaitescu, în lucrarea sa intitulată chiar „Mihai Viteazul”, publicată în 1936, la Fundația Regele Carol I, spune următoarele:

„Curtea Imperială nu stabilise dinainte soartea Ardealului după recucerire, nici rolul lui Mihai. Acesta fusese recunoscut odinioară, măcar de Pezzen, ca guvernator al Ardealului, înțelegerea deci să stăpânească iar această țară, cu învoirea împăratului […]. De aceea Basta a lucrat pentru stăpânii lui, care voiau să aibă Ardealul direct sub cârmuirea lor, înlăturându-l pe Mihai. Basta era un general în slujba lor și nu ar fi făcut această faptă, dacă nu ar fi știut că ea va fi aprobată.”

Cu toate acestea, Mihai Viteazu voia Ardealul pentru el, ceea ce era inacceptabil pentru austrieci. Aceștia au dorit să-l folosească pe Mihai doar pentru a scoate Ardealul de sub controlul ungurilor de aici. Amintim că la acea vreme fostul regat unguresc era pașalîc turcesc, rămânând așa până la 1699, când este alipit Austriei.

Menționăm că pe 11 iunie 1600, Mihai s-a întâlnit cu Dr. B. Pezzen la Alba-Iulia, căruia i-a destănuit intenția sa de a alipi oficial Ardealul și Moldova la Țara Românească. De asemenea i-a vorbit și de intențiile sale de raliere la interesele antiotomane ale Austriei, solicitând totodată subvenții pentru întreținerea armatei. Dr. Pezzen i-a promis numai funcția de guvernator al Ardealului și al Țării Românești, nu și al Moldovei. În cursul negocierilor, Mihai a renunțat la unele din cerințele formulate inițial. Raportul Dr. B. Pezzen înaintat împăratului Rudolf II nu a fost favorabil lui Mihai, ceea ce a dus la complotul eliminării acestuia.

Prin urmare, vedem o continuitate de peste 400 de ani de atitudine dușmănoasă a Austriei față de români.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. ist. lingv. Mihai Vinereanu.

Marele regizor Nicolae Mărgineanu către regizorul evreu Alexandru Solomon care, în filmul „Arsenie. Viața de Apoi”, își bate joc în cel mai oribil mod de părintele Arsenie Boca și, implicit, de noi toți, milioanele de creștini care avem evlavie la el.

„Am lucrat împreună, în 1993, la filmul «Privește înainte cu mânie», la care ai semnat imaginea. În 2001, ca producător, te-am ajutat să realizezi docu-drama «Omul cu o mie de ochi», despre reputatul fotograf Iosif Berman. Ţi-am urmărit apoi filmele și te-am felicitat pentru «Război pe calea undelor», despre Radio Europa Liberă.

Am văzut de curând filmul «Arsenie. Viața de apoi» și am fost profund decepționat. Nu vorbesc despre calitățile tale ca regizor, ci de atitudinea ta blasfemiatoare faţă de Părintele Arsenie Boca, faţă de credincioșii lui și faţă de Biserica Ortodoxă Română.

Am pe birou fotografia Părintelui Arsenie, o am în mașină și o port în suflet. Fac parte dintre cei mulți pe care tu, în filmul tău, îi consideri neevoluați. Mă simt adânc jignit de acest film. Părintele Arsenie Boca este una din cele mai luminoase personalități ale românilor și nu trebuie să fie tratat astfel. Niciun om nu trebuie tratat astfel.

De unde vine aversiunea ta, dorința ta de batjocură față de un sfânt respectat și iubit de o mulțime mare de credincioși și față de Biserica Ortodoxă Română?

Ai fost nedreptățit în România? Nu ai avut condiții să studiezi, să lucrezi ceea ce ai vrut? Ţi-au făcut românii vreun rău?

Am aflat că ai mers timp de trei ani în pelerinaje pe urmele Părintelui. Numai cu Fundația «Părintele Arsenie Boca» ai mers în șase pelerinaje cu pelerini adevaraţi. Ai încercat să-i provoci, dar nu ai reușit decât să le strici dispoziția evlavioasă. Ai dorit să descoperi ceva compromițător sau provocator la adresa Părintelui Arsenie şi nu ai reușit să găsești nimic care să folosească intenției tale.

Şi atunci ce ai făcut? Ai apelat la câteva agenții de casting ca să alegi figuranți care să interpreteze grupul tău de «pelerini», cu care să faci propriul tău «pelerinaj». Ce ușor e să manipulezi figuranții plătiți de tine, care fac ceea ce le ceri tu! E ușor să le iei interviuri și să-i lași să spună ce le trece prin minte despre Părintele Arsenie, pentru ca apoi să alegi cu grijă ce vei selecta în film.

Însoțit de mașina cu costume, i-ai costumat în călugări, în maici, le-ai pus măști de lupi sau de oi, ca să pară din comuna primitivă, ba chiar pe unul dintre ei l-ai costumat în Părintele Arsenie Boca, pentru a-l ridiculiza pe sfânt. Alegerea citatelor din dosarele Securității despre Părinte și punerea lor în discuție cu acești bieți figuranți, nepregătiți pentru un asemenea dialog, fragmentele din emisiuni TV amatoare de senzațional, interviurile cu figuranții, în care le oferi șansa să-l defăimeze pe Părintele Arsenie – toate acestea construiesc o minciună prezentată cu nerușinare ca adevăr.

Prezinți acești figuranți ca și cum ar fi pelerini adevărați și îi excluzi din film pe adevărații pelerini! Prezența acestor falși credincioși este o minciună şi o blasfemie la adresa românilor.

S-au scris în ultimii ani câteva cărţi memorabile despre Părintele Arsenie Boca, despre darurile sale duhovniceşti, despre caracterul lui neclintit și rezistența sa exemplară în perioada prigoanei comuniste, despre prezența sa în dosarele Securității, cărți foarte bine documentate, care au făcut lumină asupra vieţii Părintelui.

Oare nu ar fi trebuit să te documentezi înainte de a te apuca de un astfel de film? Le desconsideri pe toate și arunci cu gunoi în semenii tăi fără să ai un motiv întemeiat. Întregul film este o blasfemie pentru orice creştin. Un sfânt rămâne însă un sfânt, oricâte lături ar arunca vreun răuvoitor.

Să împroşti cu noroi e uşor. Mai greu e SĂ FII OM!”