Articole despre valorile românești.
Îmi arde inima de dor
Și plîng cumplitu-mi chin,
Ah! N-am aripi, aș vrea să zbor
La dulcele tău sîn!
Căci simt că mor în ăst pustiu
Urît și-ngrozitor,
Unde nimic n-aud, nu știu
De tine, scump odor.
De multe ori noaptea-n tăcere,
Pătruns de chinuri grele,
Mă uit în sus, cer mîngîiere
La lună și la stele;
Dar ele tac și zbor ușor
Pe cîmpul azuriu;
Îar eu suspin și plîng de dor
În tristul meu pustiu.
Publicată în Convorbiri literare, an XIV, nr. 5, 1 august 1880
Totul a început în anul 1995, anul în care se ridica o cruce monumentală închinată memoriei rezistenţei anticomuniste din România, într-o ambianţă încărcată de istorie de la Mănăstirea Brâncoveanu, ctitorie a familiei domnitoare de la Sîmbăta de Sus, Făgăraş. Prin grija lui Ion Gavrilă Ogoranu, luptător de marcă în această mişcare, în fiecare an, în prima duminică care aniversa ziua Sfântului Ilie, se rânduia comemorarea luptătorilor care şi-au dat viaţa în această luptă crâncenă cu forţele discreţionare ale statului comunist. La acea vreme, serviciul de securitate al României era împânzit de reprezentanţi ai diferitelor etnii conlocuitoare fiind condusă direct de KGB-ul sovietic.
Ion Gavrilă Ogoranu
În anul 2006, sufletul acestor manifestări, Ion Gavrilă Ogoranu, trecea în lumea celor drepţi. Începând cu această dată comemorarea anuală de la Sâmbăta de Sus revine în grija Fundaţiei care îi poartă numele. În ultimii zece ani evenimentul ia amploare prin manifestările desfăşurate sub egida „Zilele Rezistenţei”: lansări de carte, proiecţii de filme documentare şi artistice, simpozioane ştiinţifice, drumeţii, comemorări ale partizanilor făgărăşeni, expoziţii, la care iau parte istorici, foşti deţinuţi politici, trăitori ai evenimentelor, oameni de diverse specializări, dornici să cunoască şi să înţeleagă acei ani de tristă amintire ai istoriei noastre naţionale.
Activităţi similare au loc în ţară prin pelerinajul memorial la Fortul 13 Jilava, din ultima săptămână a lunii octombrie, dedicat memoriei luptătorilor paraşutaţi de aviaţia militară SUA în România comunistă şi executaţi de organele represive în anul 1953. Manifestarea include vizitarea fostei închisori politice Jilava şi comemorarea celor 13 luptători asasinaţi.
Tot anual, în ziua de 14 septembrie, la mausoleul din Schitul Sfintei Cruci de pe Râpa Robilor din Aiud, se oficiază comemorarea deţinuţilor politici anticomunişti exterminaţi în penitenciarul din această localitate.
Gogu Puiu
La Cobadin şi Constanţa, în sâmbăta dinaintea zilei de 18 iulie, se comemorează eroul rezistenţei armate anticomuniste din Dobrogea, Gogu Puiu, cu binecuvântarea şi participarea directă a reprezentanţilor Arhiepiscopiei Tomisului.
Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu „are drept scop principal de activitate, cinstirea şi păstrarea vie a memoriei luptătorilor pentru libertatea şi demnitatea naţiunii române în decursul deceniilor de represiune prin care a trecut România în ultimul secol”. Manifestarea, cea de a 13-a ediţie, este închinată centenarului naşterii lui Ion Gavrilă Ogoranu, cu acţiuni multiple desfăşurate în aceste zile, având un motto extras din scrierile lui Ogoranu: „Obrazul ţării curat am vrut să-l ţinem…”. Este locul ca aici şi acum să inserăm o frază de maximă actualitate, definitorie a românului patriot aniversat: „Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români.”
Începând cu orele 10 a.m., în generoasa sală de conferinţe a Academiei Sâmbăta, creaţie a Mitropolitului Antonie Plămădeală, inaugurată acum două decenii, proiectată ca un loc destinat desfăşurării de conferinţe pe teme religioase, culturale, ştiinţifice şi artistice, un centru internaţional de ecumenism, se desfăşoară comemorarea lui Ion Gavrilă Ogăraru. În prezidiu iau loc Coriolan Baciu, preşedintele şi Florin Dobrescu, secretarul Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu.
În cuvîntul său, Coriolan Baciu adresează un bun venit tuturor celor prezenţi la centenarul naşterii lui Ogoranu. Rememorează ultimele zile din viaţa acestuia petrecute la Alba Iulia, perioadă în care ruga ca manuscrisul redactat de el, cu privire la viaţa canonicului Ioan Suciu, cel care a pătimit pentru poporul român, bazat pe informaţii culese din arhiva CNSAS, să fie publicat.Totodată, ruga ca înmormântarea sa să fie simplă, normală, fără fast, cu puţini vorbitori şi scurte cuvântări.
Se prezintă celor prezenţi în Sala de conferinţe un videoclip după o piesă compusă recent despre cel aniversat intitulat „Cântec pentru Ogoranu”.
Ioan Șenchea
Una dintre persoanele care l-a cunoscut îndeaproape pe Ogoranu, cea aflată permanent în preajma acestuia, dr. Galina Rădulianu, evocă, în cuvinte emoţionante, uriaşa personalitate cu care a fost în contact până în ultimele clipe de viaţă ale acestuia. Aminteşte, de asemenea, de episodul întâlnirii dintre Ion Gavrilă Ogoranu şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preot ortodox şi disident anticomunist, încheind cu aprecierea că Ogoranu, în pofida neobositei sale activităţi, este prea puţin cunoscut în lumea de astăzi. Ion Gavrilă Ogoranu a fost un împătimit pentru adevăr. La o vârstă înaintată, la 70 de ani, a început să scrie. Pasiunea sa pentru adevăr şi dreptate s-a materializat în nu mai puţin de 10 volume.
Momentul folcloric realizat de profesoara Rodica Popa-Comăniciu, cunoscuta interpretă de muzică populară, care, în frumosul nostru costum naţional, a fascinat audienţa. S-au interpretat două doine, una învăţată de la bunica din partea tatălui având ca subiect rezistenţa anticomunistă, precum şi o superbă priceasnă.
Interesantă şi captivantă în acelaşi timp a fost intervenţia prof.dr. Ion Vlad din Braşov, moţ din Valea Lupşei, care a prezentat auditoriului aspecte ale mişcării de rezistenţă anticomunistă din Munţii Apuseni, a grupului Nicolae Dabija, în care au activat, fiind şi condamnaţi, membri ai familiei sale. Cu acest prilej, istoricul braşovean prezintă una din ultimele sale lucrări publicate, alegând ca personaj principal pe „Martirul Ardealului”, aşa cum îl aprecia Octavian Goga pe luptătorul făgărăşan Ioan Şenchea. Cartea, o solidă şi inedită lucrare, este dedicată marelui patriot şi susţinător al Unirii de la 1918.
Petre Baicu
De profesie inginer, sibianul Nicolae-Sorin Olariu, un împătimit al istoriei, prin volumul recent lansat, acoperă o pată albă a istoriei exilului românesc subliniind necesitatea elaborării de noi studii şi publicaţii menite să definească lupta purtată de exilul românesc din Spania, Germania, Brazilia, Argentina , a „Frontului Libertăţii”, organizaţie externă aflată în exil, care să se alăture şi să întregească mesajul cărţii sale. Din perspectiva documentelor recent descoperite, lucrarea lui Nicolae-Sorin Olariu este inedită. În acest sens menţionăm doar memoriul din anul 1949 adresat de Horia Sima regelui Mihai I prin care solicita imperios o unitate a exilului românesc, al celor aflaţi în afara ţării, precum şi Ultima scrisoare a lui Horia Sima.
Intervenţii competente, în spiritul adevărului istoric, al necesităţii unirii tuturor românilor în toate acţiunile de promovare a interesului naţional, de acceptare a unui trecut recent care nu mai poate fi întors, le-au exprimat în discursurile lor, reputaţii istorici, universitarii Corvin Lupu şi Tiberiu Dumitru Costăchescu, care şi-au manifestat încrederea într-un viitor mai bun al ţării noastre.
A luat cuvîntul şi cercetătorul istoric Iuliu Crăcană care, angajat al CNSAS-ului, l-a cunoscut personal pe Ion Gavrilă Ogoranu, punându-i la dispoziţie documente provenite din arhiva fostei Securităţi. Se subliniază pasiunea, perseverenţa, tenacitatea şi puterea extraordinară de muncă al celui aniversat. Manifesta o disciplină de fier fiind cel care putea rezista o zi întreagă, înfometat şi însetat, în biroul încărcat de dosare, dornic de a acumula cât mai multe informaţii. Lacrimile care-i inundă obrazul şi „nodul pus în gât” întrerup brusc pe narator…
Acum, la încheiere, îmi cer scuze dacă, în fuga condeiului, am omis pe cineva.
Un stand de cărţi a fost organizat în holul Academiei de la Sâmbăta. Am reţinut, din multitudinea de apariţii editoriale din ultimii ani, doar câteva din titlurile acestora, dedicate fenomenului anticomunist: Ionuţ Ţene, Neînfrânţii. Reeducarea de la Aiud, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2023, 137 p.; Petre Baicu – Alexandru Salcă, Rezistenţa în munţii Braşovului, Bucureşti, Editura Sânziana, 2018, 168 p.; Fortul 13 Jilava.Itinerar memorial, Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, Asociaţia Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei, 2017, 36 p.; Petre Baicu, Poezii din temniţe, Timişoara, 2022, 75 p.; Florin Dobrescu, Mesagerii Libertăţii. Paraşutările NATO în România comunistă, Bucureşti, Editura Sânziana, 2013, 148 p.; Cristian Săileanu, Manual de-întors acasă-de la Stalingrad,Bucureşti, Editura Sânziana, 2022, 386 p.; Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa armată anticomnistă din Munţii Făgăraşului, vol.I-II, Bucureşti, Editura Sânzeana, 2022, 375+360 p.; Constantin Iulian, Post Scriptum la Piteşti. Dreptul la adevăr, Bucureşti, Editura Sânziana, 60 p.; Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre,Timişoara, Editura Mirton, 2016, 374 p.; Nicolae-Sorin Olariu, Horia Sima. Circulări şi documente din exil.1949-1993, Sibiu, Editura Technomedia, 350 p.; Ioan Vlad, Ioan Şenche- martirul Ardealului în lupta naţională la Făgăraş pentru Marea Unire, Braşov, Editura Pastel, 2004, 467 p. şi multe altele.
Manifestarea de la Sâmbăta se înscrie astfel într-o suită de acţiuni de omagiere a celor care şi-au sacrificat tinereţea, cei maltrataţi şi asasinaţi prin închisorile vremii. Sunt gânduri de pioasă amintire adresate generaţiei celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, români şi patrioţi adevăraţi care s-au jertfit pentru ţară şi popor. „În veci pomenirea lor!”
A consemnat pentru dumneavoastră prof. univ. dr. Lucian Giura pentru Ziarul TRIBUNA SIBIULUI din 24 iulie 2023
Motto: „Tot ce se creiază prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut..”
E în București.
A venit să aranjeze vreo expoziție? A adus cu el ceva din operile lui? Nu. A venit pentru nepoții lui, ajunși pe băncile universitare. După ce îi va ști cu un rost – se reîntoarce la Paris. Brâncuși e o mână de om însuflețit. Două fărâme de soare strălucesc în privirile lui de român cu cugetul limpede și drept. A început să încărunțească.
– Mai rămâneți mult prin țară?
– Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici?
– Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.
– Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă.
– Cum și când v-ați gândit să începeți sculptură?
– Nu a fost o idee. A fost o necesitate de a mă elibera de mine însumi.
– Ce material modelați cu plăcere?
– Trebuie să te faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al frumosului.
– A fost o noutate sculptura dumneavoastră. Ați avut multe dificultăți la început?
– Dificultățile nu se sfârșesc niciodată.
– Cum ați ajuns la formula aceasta a artei? Ce maeștri v-au călăuzit în începuturi?
– Nici unul. Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebue să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel isbutim să descoperim frumosul.
– Care a fost prima dumneavoastră operă?
– Un monument lui Petre Stănescu, la Buzău. O comandă obișnuită, ca orice comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea.
Monumentul trebuia să reprezinte o femee plângând. Cum era să fac o femee goală într-un cimitir… Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziție o rugăciune.
– O interpretare modernă…
– Arta nu e nici modernă, nici veche, e artă. Numai că timpul perfecționează spiritul omenesc – și spiritul cere el însuși aceasta. Aud azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a desvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creiază prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.
– Folklorul slujește la ceva?
– E singurul care e artă, se face prin el însuși. Toate artele superioare trec pe acolo.
– Dacă ați încerca să reveniți în țară definitiv?
– Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare.
– Parisul e o cetate universală…
– Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm.
– Americanii pun mare preț pe operile dumneavoastră?
– Da… prima mea expoziție am făcut-o în Statele Unite la muzeul modern, oficial. Am fost invitat de americanii care veniseră la Paris. Era prin 1912-1913 – o expoziție modernă retrospectivă. Au avut succes lucrările mele.
– Dar după răsboi s-a vorbit și de un proces ce ați avut cu autoritățile americane.
– Oh, ce s-a mai spus atunci! Că am fost chiar și arestat, și lucrările confiscate.
Se știe că în America arta intră liberă. Trimisesem câteva lucrări ce fuseseră cumpărate. Cei de la vamă au găsit că ele nu seamănă a obiecte de artă și că vreau să introduc clandestin bronz brut. Mi-au impus și o amendă de 50 la sută din valoarea statuilor puse pe cântar. A fost un proces mare care a durat 2 ani. Toți artiștii mari și criticii de artă din America au fost chemați să-și dea avizul dacă e artă, sau nu e artă.
– Rezultatul?
– Au modificat articolele din lege pentru ca lucrările mele să intre în libertate. Arta mi-a fost recunoscută astfel oficial.
Ce de legende mi-au ieșit atunci! Când am venit în Gorj – cei de la Peștișani se uitau la mine foarte curios (Brâncuși s-a născut în județul Gorj, satul Peștișani).
Tata era cel mai avut, și era om umblat. Fusese pe la Craiova – ajunsese până la București. În sat casele aveau pe atunci un ochi mic de geam și acela acoperit cu hârtie. Cum s-a întors din călătoriile lui prin orașe a introdus o inovație: a pus de s-au mărit ferestrele – făcându-le să se deschidă. După el au făcut și ceilalți. Azi toate casele sunt frumoase – și cu ferestre mari, la Peștișani.
– Pictură nu ați încercat? Culoarea nu v-a atras? Numai forma?
– Ba da, am multe proecte de fresce schițate. Dar pentru tot ce mai simt că trebuie să dau în sculptură, mi-ar mai trebui, ca lui Briareu, încă o sută de brațe să pot sfârși.
O bucată de lemn sau o bucată de piatră e păcat să o lași așa nelucrată.
Ori cât de profan ai fi în ale artei, privind operile maestrului Brâncuși, încerci întotdeauna emoția misterioasă a infinitului. Cine nu a încercat sensația aceasta în fața «Pasărei Măiestre» – «Pasărei în spațiu» – «Coloanei care se desfășoară în infinit»… Toate, Brâncuși le vede în proporții mari – ireale aproape. Explicând aceasta, brațele lui de muncitor artist schițează un gest larg – privirile ridicate fixează intens și perseverent un punct în spațiu. El vede pasărea măeastră visată, coloana, care se ridică, se ridică.
Această coloană – pe o bază de cel puțin 50 de metri s’ar ridica frumos într’una din piețele Bucureștilor – atât de sărac în statui.
Maestrului Brâncuși nu-i place reclama. Au vrut scriitorii să-i consacre volume. A refuzat. Unul din bunii lui prieteni și admiratori, Paul Morand, l-a omagiat cândva superlativ. Întâmplarea face ca scriitorul și sculptorul să se întâlnească la București astăzi.
„Am refuzat să mi se scrie volume. Orice eșire pe arenă o consider ca un sfârșit. Și eu mai am multe de spus”.
O doză de optimism confuz și contagios emană din vorba sa.
Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.
„Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii romani erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde”.
„Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și, dacă ceilalți s-au desvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios”.
„În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu”.
„Aci, la hotarul celor două lumi (Occident și Orient) unde suntem așezați – avem un destin mare”.
„De la Slavi n-am prea moștenit multe. În vorbire ne-a rămas acel ‘î’ atât de urât în pronunțare, iar culorile lor sunt tari, violente. Uite la covoarele dinspre vecinii noștri ruși – la desenele lor”.
Maestrul Brâncuși a văzut multe și știe multe. Vorba îi e domoală – cu ascensiuni line de entusiasm – cu sonorități catifelate. Ne despărțim ca după o lungă confesiune.
Una dintre cele mai frumoase clădiri care fac şi astăzi faima Capitalei este Palatul Cantacuzino. Clădirea în stil baroc se află pe Calea Victoriei, în apropierea Pieţei Victoriei, şi a fost construită în perioada 1898-1900 de către arhitectul Ion Berindei pentru Grigore Cantacuzino, cunoscut şi sub porecla de „Nababul”. Jurist, dar şi un bun administrator, el a ocupat numeroase funcţii publice: ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargiu, primar al Bucureştiului, preşedinte al Senatului şi prim-ministru în 1899.
La inaugurarea oficială din 1906, cei 600 de invitaţi aleşi de Nabab cu mare grijă au fost rugaţi să respecte o serie de reguli: bărbaţii urmau să poarte toate decoraţiile, iar femeile trebuiau să fie împodobite ca la un bal al Curţii regale. Oaspeţii de onoare au fost perechea princiară moştenitoare: Ferdinand şi Maria.
Descendent din marea familie a Cantacuzinilor, care a dat Bizanţului împăraţi de seamă, Grigore Cantacuzino a ţinut să-şi arate originile, construind trei castele grandioase: cel de la Zamora-Bușteni, cel de la Floreşti, Prahova, care seamănă cu Micul Trianon (castelul de la Floreşti este azi o ruină) şi cel de pe Calea Victoriei.
Îmbinând robusteţea stilului baroc cu gingăşia rococo şi cu elemente Art Nouveau, clădirea respiră şi astăzi măreţie şi opulenţă. Cei doi lei de la intrare impun respect, iar gardul cu grilaj, în stil Ludovic al XIV-lea, oferă o idee de ce se ascunde în interior. Marmură albă şi verde, piele de Cordoba, onix, statuete din bronz, pereţi lambrisaţi, ceramică pictată, parchet american de stejar şi multe altele, în cele mai opulente stiluri, împodobesc Palatul Cantacuzino. Piesele de mobilier se înscriu în aceeași tendinţă. Toate acestea au fost sortite însă parcă de la început unei ironii a sorţii demnă de parabolele biblice, care prezintă efemeritatea zidirii umane…
La mai puţin de şase ani de la recepţia lucrării, „Nababul” se stinge din viaţă, lăsând în urmă nu doar o avere colosală, ci şi patru moştenitori. Intrarea României în război şi înfrângerile din 1916-1917 au făcut ca palatul să fie rechiziţionat de trupele germane. Văduva, Ecaterina Cantacuzino, s-a mutat în casa din spate a servitorilor, imobil ce va servi mai târziu drept locuinţă lui George Enescu şi Mariei (Maruca) Cantacuzino.
Aceasta din urmă era nora „Nababului”; Maruca se căsătorise în 1898 cu Mihail Cantacuzino. Relaţia ei cu palatul a fost întotdeauna sub semnul celei pe care o avea cu socrul ei; opulenţa şi ideile de mărire ale „Nababului” erau profund dispreţuite de Maruca. Totuşi, ea a condus destinele palatului de la moartea soţului ei, din 1928, până în 1967, când a făcut un act de donaţie în favoarea Muzeului „George Enescu”.
Maria Cantacuzino şi George Enescu nu preferau luxul şi, pentru a nu mai avea discuţii cu cei doi copii ai săi despre palat, Maruca a închiriat fosta reşedinţă a „Nababului” Preşedinţiei Consiliului de Miniştri; aceasta, încă din timpul guvernării lui Iuliu Maniu, în 1933. Contractul a fost prelungit până după plecarea definitivă a celor doi din ţară, în 1946. Doar între 15 aprilie 1943 şi 26 august 1944 palatul a găzduit serviciile speciale ale Ministerului de Interne. După bombardamentele naziste de după 23 august, regele Mihai şi generalul Sănătescu au ordonat mutarea Guvernului în Casa cu Lei.
Există voci care susţin că după plecarea celor doi la Paris palatul ar fi fost rechiziţionat de statul socialist. Fals. Proprietara îl dăduse spre închiriere până la finele anului 1947, iar mai târziu, clădirea a fost dată în folosinţa Academiei Române. Aici, în 1954, s-a instalat Institutul de studii româno-sovietice.
În anul următor, clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor de patrimoniu; iar la Paris marele compozitor George Enescu înceta din viaţă. Am rugat pe doamna Cristina Andrei, directoarea Muzeului „George Enescu”, să ne povestească acest episod, precum şi circumstanţele în care s-a născut aceast instituţie muzeală: „În 1955, George Enescu a murit, sărac şi bolnav, într-o cameră de hotel la Paris, căci nu mai putea să-şi mai ţină nici apartamentul din Rue de Vichy şi stătea gratis în hotelul unui român. Se pare că Maruca nu mai era pe lângă el când a murit. A fost îngropat în cimitirul Père Lachaise. După moartea lui, prin Hotărâre de Guvern, localitatea în care s-a născut, Liveni, şi-a schimbat denumirea în George Enescu. Apoi s-a înfiinţat un muzeu care să-i poarte numele şi un festival (primul a fost în 1958). Practic, din 1956, a apărut muzeul din această clădire. Maruca trăia în Elveţia. Acolo a şi murit, 13 ani mai târziu, în 1968, când avea aproape 90 de ani. Au fost schimburi de corespondenţă, şi nu numai, cu statul român, în sensul de a dona palatul, casa de la Luminiş şi conacul de la Tescani. Totuşi, până să facă actul de donaţie, cel puţin pentru palat, muzeul a funcţionat aici din 1956; iar Uniunea Compozitorilor se afla şi atunci, cum este este şi acum, cu acordul Marucăi”.
Actul de donaţie din 1967 oferea Muzeului „George Enescu” întreaga clădire, deşi Societatea Compozitorilor Români, azi UCMR, îşi avea sediul tot aici. Noul proprietar era statul român, care gestiona acest imobil prin Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (azi – Ministerul Culturii), în subordinea căruia Muzeul „George Enescu” trebuia să fie permanent. Doamna Cristina Andrei continuă povestea: „Iniţial, Enescu şi Maruca ar fi vrut să lase casa muzicienilor. Aceasta, pentru că, în primul rând, el a fost primul preşedintele al Societăţii Compozitorilor Români. Din acelaşi motiv, conacul de la Tescani a fost lăsat să fie casă de odihnă şi creaţie pentru artişti. De aceea, stătea şi Uniunea aici. Mai târziu însă, când s-a făcut actul de donaţie, s-a făcut exclusiv pentru muzeu. Probabil pentru că muzeul era instituţie de stat. Uniunea nu apare în actul de donaţie, deşi şi Uniunea a continuat să rămână în palat pe spaţiile iniţiale”. Omul prin care s-a realizat donaţia a fost Romeo Drăghici, avocat, executor judecătoresc, prieten de familie al Marucăi, dar şi primul director al muzeului. Se pare că relaţiile sale cu cei din conducerea Societăţii Compozitorilor din anii ’60 nu erau tocmai grozave şi că el ar fi insistat ca actul să fie făcut doar în favoarea muzeului.
Clădirea pare aproape urmărită de un blestem; cine şi-a dorit-o a avut-o fie prea puţin, fie deloc. „Nababul” a trăit prea puţin în ea, iar fiul său (soţul Marucăi) a murit într-un accident de maşină în 1928. Maria nu şi-a dorit casa, dar a gestionat-o 40 de ani, închiriind-o statului. Autorităţile comuniste şi-au dorit clădirea, dar Institutul de studii româno-sovietice a stat mai puţin de doi ani în ea. Copiii Marucăi doreau palatul, dar văduva lui Enescu a donat-o statului român în nişte condiţii foarte stricte.
A venit şi rândul lui Nicolae Ceauşescu. Tot directoarea Muzeului „George Enescu” povesteşte: „Mai târziu, după cutremur, Ceauşescu şi-ar fi dorit clădirea. Atunci autorităţile au evacuat rapid Uniunea, pe care a trimis-o în subsolul Ateneului. Palatul a fost închis, iar tot patrimoniul a fost trecut în subordinea Muzeului de Artă. Totuşi, din punct de vedere legal, nu puteau să facă nimic, pentru că actul de donaţie era foarte clar: era dată statului pentru muzeu, iar acesta trebuia să fie întotdeauna sub tutela Comitetului pentru Cultură şi Artă. În plus, exista un moştenitor, Oana Orlea, scriitoare la Paris, nepoata Marucăi, fata lui Bâzu Cantacuzino. Ea a moştenit inclusiv drepturile de autor ale compozitorului. Iată ironia istoriei! Familia Marucăi, în special fiica ei, Alice, s-a împotrivit căsătoriei cu Enescu. Enescu era văzut ca un lăutar, în vreme ce ei erau de viţă nobilă. Arc peste timp: cine moşteneşte drepturile de autor ale compozitorului? Chiar nepoata Marucăi; într-adevăr, nu pe linia lui Alice, ci a lui Bâzu, dar tot familia ei, pentru că el nu a avut copii legitimi. Din acest motiv, Ceauşescu n-a putut să ia palatul. În momentul în care nu se mai respectă actul de donaţie clădirea poate fi revendicată de moştenitori. Au vrut, la un moment dat, să facă un fel de Muzeu al Muzicii Româneşti. Totuşi, clădirea s-a degradat treptat”.
Revoluţia şi perioada de după au adus o sumă de lucruri pozitive pentru clădire, dar şi un război care a răbufnit adesea în presă, cu discuţii care nu cinstesc memoria marelui compozitor. Să enumerăm câteva dintre acestea, şi bune, şi mai puţin bune: reînfiinţarea Muzeului „George Enescu”, reparaţiile făcute la Palatul Cantacuzino de Uniunea Compozitorilor (conform Convenţiei din 1991), găzduirea de către palat a diferite evenimente culturale; dar şi subînchirierea unor firme private, de către UCMR, a unor spaţii din ansamblul monumentului (foste anexe şi grajduri), precum şi neînţelegeri dintre conducerile anterioare ale muzeului şi UCMR. Acestea au făcut ca scandalul să escaladeze, iar singurul care a avut de pierdut a fost, de fiecare dată, monumentul.
Actualul director al muzeului consideră că e nevoie de o bună comunicare între cei doi locatari ai palatului, că scandalurile din trecut au făcut mai mult rău şi că orgoliile de ambele părţi au dus la situaţii care nu face cinste patronului spiritual al celor două instituţii: „După Revoluţie, preşedintele de atunci al Uniunii Compozitorilor s-a dus la Minister şi a cerut să revină în clădire, însă aceasta trebuia restaurată. Ministerul a zis că nu prea are bani, iar Uniunea, care e un fel de sindicat, a suportat intervenţiile din banii compozitorilor. Atunci, în 1991, s-a semnat o convenţie şi, astfel, s-a putut reintra aici. Uniunea a revenit pe spaţiile ocupate dintotdeauna şi, mai departe, a făcut demersuri să se reînfiinţeze Muzeul «George Enescu» drept instituţie cu personalitate juridică, ceea ce s-a şi întâmplat. În 2007 s-a preluat vila de la Luminiş şi conacul din Tescani şi iată că locurile, cele trei, legate de George Enescu sunt sub aceeaşi pălărie. Acesta e Muzeul Naţional «George Enescu» în ziua de azi”.
Palatul astăzi este sub restaurare din 2021 incluzand și casa unde a stat maestrul.
Valoarea restaurării este estimată la suma de 5,5 milioane de euro.
Berlin-Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905
Dragă Alceu,
Am pățit mai zilele trecute o mare rușine. Să tac și s-o înghit? Greu – și ar fi și păcat! Mi-ești prea bun prieten – așa cel puțin mă măgulesc a crede, și sper că nu mă-nșel – ca să nu ți-o mărturisesc, așteptând cu încredere de la tine un răspuns de mângâiere. Dar, rogu-te, sub secret de jurământ, numa-ntre noi să rămâie. O să-ți pară, desigur, prea lungă trista mea scrisoare, dar iartă-mă, scumpul meu amic, trebuie să-ți spun totul. Ai, te conjur, răbdare și acordă-mi câteva minute de atențiune.
Am compromis Berlinul, compromis imperiul si nația germanilor, compromise pe mine, compromise familia mea, în fine!
Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputației naționale germane – eu l-am îndemnat să treacă pe aici!
I-am ieșit joi 23 iunie, întru întîmpinare la gara de la Breslau… Era – binișor…intrăm în vagonul-restaurant ca să dăm drumul încoace. Berea – „iar caldă”! De când a intrat (azi-dimineață) pe teritoriul german, nu s-a învrednicit să găsească un pahar de „ber’rece!” (o înjurătură la adresa nemților ca entitate națională. Dar ce să facem? rece, caldă, alta nu e; asta este; datoria ne calcă s-o bem ș-așa; și tragem și tutun. Suntem cam fleșcăiți, probabil de căldură cu toate că e destul de răcoare. Deodată, miroase strașnic a ars. S-a aprins vagonul! Zic eu îngrozit. 83 de km pe oră! Carbonizat în goana rapidului! Departe de patrie, de familie! Maica mea!!!… Ce e?… Arde fața de masă: o țigaretă nestăpânită – o gaură neagră cât o băncuță… Degrabă înăbuș scandalul – acopăr această ocară, de frica chelnerului.
Am ajuns la Berlin. De acuma, țin-te!
Administrație, armată, arte, știinte, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapă, ca prin minune – apa; nu-nțeleg de ce.
Începem de vineri dimineața.
Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figură fac eu, mă rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, când Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor”, răcnește că-l jupoaie! Uite-l cum aleargă de colo până colo, cu bogata lui capelură vâlvoi, săpunit, cu servețelul la gît, văitându-se, și-n ruptul capului nu mai vrea să se lase „torturat”, „…lui de neamț stupid!”
Meisterul, scrupulos, vrea să-l apuce să-l puie jos; Herr Professor țipă și nu se lasă, Doamne ferește! Furie mare…
– Mersi, destul, maiher!… ta de neamț stupid! M-ai omorât, domnule!
Și, ce e drept, dl. Metzentin, de fel nu prea deștept, face niște ochi de adevărat stupid.
Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reașează oftând greu și se mai lasă săpunit încă o dată, mai bine. Neamțul ascute briciul, și iar începe supliciul. La fiecare trăsătură, clientul face pe scaun niște contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experiență de execuție prin electricitate1. Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie să lucrăm cu foarfeca. Țac! odată neamțul. Aș! pacientul se ridică-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!” smucește instrumentul din mâna calăului și-ncepe să-și potrivească singur țăcălia. Iese nițel mai mică la stânga, o mai ciupește la dreapta, iese mai mică la dreapta etc. În fine, „Hai sictir!” trântește foarfeca – cât pe-aci să facă praf borcănelele negustorului, se uită placid în oglindă, dă din cap, și pe urmă din buze:
– Mort!
Apoi, către mine:
– Cât să-i dau nenorocitului ăstuia?
– Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindcă l-ai cam mâhnit pe bietul neamț, poți să-l mângâi cu 30.
Îi dă lui maiher cât îi dau eu pentru o lună de abonament, două mărci, taxa înzecită, și plecăm. De atunci, mereu mă-ntreabă dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor; care i-a plăcut mult: „Sehr or’ginal”.
Acuma, vezi-ne, mă rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trăsura și ne dăm jos, ca să fiu eu supus la un sever examen de silvicultură, și cum dl. profesor, triumfător asupra ignoranței mele, îmi arată cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:
– Ăsta e brad, boule! ăsta mesteacăn, ăsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru, plută, plop, alun, corn, salcîm turcesc, tei popesc, lemn jigărit, lemn-câinesc, lemn păduchios, râia-pădurii – und so weiter.
Eu urmez cu atenție, iar birjarul privește la noi cu mult respect, crezându-ne negustori străini, veniți să luăm în tăiere pădurea împărătească a orașului.
Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figură facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck, și Siegessäule. Eu stau umilit, ca un școler, mă rog, iar dl. profesor mă muștruluiește la estetică: făcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi arată („Uite, boule!”), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.
– Il a voulu fairegrandieux… Mprt!… Stupizi!… Nu vezi, mă, că sunt imbecili?! n-au talent, mă!
Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți curioși și niște „engleji” travellers, o familie numeroasă, să se strângă împrejurul nostru și să ne admire.
Englezul cel bătrân închide Baedeker-ul și toți ne ascultă cu luare-aminte. Asta încordează verva profesorului, care continuă, ridicând și mai solemn tonul:
– Imbecili… Și vor să facă în mare!… Il veut pettre2 plusho que leur kiou. (Textual și fonografic garantat.)
„Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeste: nici cea mai palidă încruntătură măcar.
– Dar, îndrăznesc eu, trăgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului, am văzut în Baedeker…
– Baedeker e stupid!
Un gest foarte larg cu bastonul… „Englejii” fac niște ochi mari: parcă ar înțelege ceva.
– Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de artă – Desfontaines.
Dl. profesor, impacientat de atâta stăruință, foarte sever:
– Nu fi bou!… Uite, mă! uite, mă! uite, mă!
Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouă brațele, m-ajunge cu mâneca stângă peste obraz și-mi zboară ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart țăndări. Toată lumea ne face mare haz.
– Haide, Barbule…
Și pornesc; dar el m-apucă de braț, mă-nvârtește-n loc și iar… pettre!
Am isprăvit conferența asupra Reichstag-ului. Dăm să intrăm pe Unter den Linden. Englejii după noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, că nu ne pricep frumoasa limbă maternă:
– A beautiful language indeed!… very beautiful!
Poarta de Brandenburg… Măiculiță! ce iritațiune! ce nobilă indignare și ce înjurături!
– Partenonul si Tezeionul lipite! îngemenate! Asta e prea mult!… lor de nemți stupizi!… Mizerabilii!
Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt „mai mulți tei jigăriți decât popești, și pe urmă arini, paltini” etc. și ne răzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!”.
Acasă:
– Ai un moment răbdare, se fac numaidecît ochiurile… Stai nițel…
– Nu stau! Mi-e foame!
Și fără să mai scoatem pardesiul, atacăm fioros o ridiche mare de Bavaria, foarte necăcioasă (specialitate), tăvălind-o prin solniță.
– Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucătărie… Mi-e frică, Doamne ferește, de vreo apendicită! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mămăliguță și brânză de burduf și după ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsă de un frumos succes.
Ochiurile – „prea răscoapte”. Mămăliguța – „prea pripită”. Brânza – „iutiță” (figura autoarei). Peștele rasol – musafirul îl miroase de-aproape de tot și parcă s-ar cam strâmba.
Madame Caragiale (très piquée): E proaspăt Barbule, vai de mine! l-am cumpărat eu azi-dimineață: era viu; uite așa se bătea și l-am fiert eu în persoană…
Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspăt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu știi să-l fierbi! e crud…
Îmbucă, clefăie și scuipă în taler:
– Nu mâncați, copii! e mai tot crud, când vă spun eu… păcat!
Și, spre pedeapsă, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege părțile oarecum mai admisibile.
Ciulamaua – „lăbărțată, nu destul de închegată și de prăjită, rumenită!”
– Să te-nvăț eu să faci ciulama, neică! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.
Friptura de porc (altă specialitate locală, să juri că e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru românesc de casă”… Berea (iarăși o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) – „n-are a face cu berea franceză St.-Jean”. Piersicile – „mălăiețe”. În fine, șvartul – „apă chioară”.
Îmi pare rău; dar la urmă, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale – care rămâne foarte tristă de nenorocitu-i debut.
Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi băut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.
După amiază.
Intrăm pe un mare bulevard – Kurfürstendamm. Ne oprim în fața unuia din magazinele de lux, așa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutăți artistice – autori de toate națiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri lățime și cam tot atâta-nălțime), fel de fel de figurine, porțelanuri, picturi și aquarele. Începem lecția de estetică cu bastonul… Mișcare indicativă foarte pronunțată: o semnătură franceză3; un cer cu „clocoteală” de nori, pe o mare „îndârjită” – perspectivă „sinceră”!
– Uite, mă, boule!
Și, amăgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tăiat inima: ăsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mărci!… Dumnezeule! din ce am scăpatără! HerrProfessor s-a schimbat și el la față, grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjită, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodată, către mine, care încă țiu mâna pe bătăile inimii:
– Ia ascultă-mă, nene, ce mă tot porți pe la prăvălii? Muzeuri serioase n-au măgarii ăștia?
– Ba da.
Și-ncep a-i enumera, după Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am văzut.
– Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau să văz de ce sunt dumnealor capabili.
– Atunci, hai la Național-Galerie – moderni.
– Du-mă acolo! Ce mă tot porți de colo până colo?
Acolo…
– Arată-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz.
Mă rog de gardian să mă-ndrepteze.
– Uite-l, Barbule.
Un pas mare înapoi, o încruntătură, cu mâna la sprâncene en guisede visière; apoi o ricanare fieroasă:
– ăsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… ăsta?… mă-sii de stupid!
Scuipăm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.
…Dar Domul cel nou? – Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? – Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomenește bere?… Dar băcăniile? Auzi d-ta să nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odăiță, cu un miș-maș!… scl. … scl.
Foarte obosiți, trecem prin câteva berării; la fiecare, două-trei halbe… Proastă – peste tot.
Înapoi, acasă.
Le souper à la hauteur du déjeuner…
Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altă mâhnire pentru Didina! care zdrobită se duce să se culce) mi se demonstrează că sunt „absolut tâmpit” în materie de artă.
Încă o sticlă… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcăială… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!
A doua zi, sâmbătă, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. După dejun, care e și mai puțin reușit ca ieri, iată ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a face cunoștintă, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol4. Față cu tânărul erudit, ne-nțepenim în picioare, ne-ncordăm în gât și ne umflăm în gușe – chestie de prestigiu!
Plecăm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, două ceasuri de conferință asupra artelor plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii – le rococo… Umărul Venerii lui Pigalle, în copie5, e prea „teșit”. Nu se putea un francez să facă un umăr așa de „teșit” etc. etc.
Moara de la Sans-Souci:
– Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemți! etc.
Părăsim Potsdamul și ne-ntoarcem cu vaporul peHavelpână la Wansee – vastă colonie de ville-palazzi și de stabilimente estivale – o pasiune, între multe altele, pentru berlinezi.
Plimbare, nec-plus-ultra: un măreț apus de soare pe o apă largă, înconjurată de dealuri cu păduri, parcuri și castele.
– Uitați-vă la apă zic eu, parcă e argint…
– Mprt!… aur, nu argint!
– Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arătând în bătaia blondei luni pe crețurile apei, parcă e fosfor…
– Mprt!… sulf, nu fosfor!
Nu-i chip să nimerim nuanța exactă.
În Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele căruia se deschide asupra apei o panoramă mirifică. Căutăm vreun sfert de ceas, Barbu înainte și noi după el, o masă, de unde să avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu știi?” Ochim de colea, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine: aici lumina „prea crudă”, aici „prea searbădă”, acolea „ternă”, dincolo, „prea lăptie”… În fine, am găsit punctul exact, punctul grat. Așa, da! Ne așezăm la masă.
Aici, mâncăm („prost”, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, mă rog frumos, și pe urmă svarturi – aavele!
Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat”, riscăm oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.
Barbu se scandalizează grozav și, stăpânind greu un gaz, care vrea să scape din captivitate, foarte sever:
– Știi că niciodată nu mi-au plăcut trivialitatea și… porcăriile!
A scăpat gazul…
Ne întoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, în Berlin. Mergem în tentrum la Café National – un loc foarte interesant, stație de băi de mare mixte pe uscat – un pandemonium!
Prezența noastră nu trece indiferentă; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma că produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…”. Walkyriile ne aplaudă în surdină și parcă ar vrea să ne deoache. Ne facem că ne supărăm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidă, care ține cam mult: bilele parcă ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldă!… lui de neamț idiot!), răsturnăm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcă!
S-a făcut ziuă. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminică dimineața. Ne urcăm într-o birjă… Imbecilul de birjar – fă-ți idee, mon cher! – așa de dimineață, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța – un ceas de călătorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu – ce memorie, domnule! – cunoaște casa – eu n-o cunosc, ma parole d’honneur ! – lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptă și pe urmă i-l împlântă în șira spinării.
– Ho, maiher! (… nu stiu ce și nu știu cum!)
Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndată înțelege că trebuie să fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.
Copăcel – pe scară. Sunăm… Familia și servitoarea rămân îngrozite văzându-ne: cred că am scăpat din ghearele Inchiziției.
Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano să ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profităm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzică clasică… „Nu trebuie să se șterpelească, să se trezească, ca să zic așa, unele note: prrt, prrrt!” Pianistul se apără arătând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi „șterpelite și tesite, ca să zic asa, prrt! prrrt!”
– E-mprt!
Vedem în perete portretul lui Anghel și-ncepem să plângem; mai bem ceva bere și mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcăm nedezbrăcați pe la 8 dim., declarând categoric că de astă dată refuzăm cu desăvârșire dejunul Didinei. Biata fată! Închipuie-ți.
Pe la 3 post-meridiane, niște muște ne scoală, să ne dregem. În lipsă de St.-Jean, ne mulțumim cu Pfungstaedter – parcă începe a fi potabil.
Pe la 4, iată că ne sosește un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor în filosofie și în drept, un tânăr savant6. E foarte timid, politicos și pudic, ca o fată mare – nu nemțoaică. Îndată ce facem cunoștința, dl. doctor Gusti primește o violentă lecțiune de filosofie à l’emporte-pièce – anume despre Schopenhauer.
– Apoi, să-mi dați voie! să mă iertați!… pardon!… nu-l înțelegeți deloc pe Schopenhauer!… dar absolut de loc!
Iar dl. dr. Zarifopol7 află că noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! căci, trebuie să stiți, ne preparăm a ținè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare și originilor ei în genere, și-n particular la români”.
Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!
Dar noi stăm de vorbă, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despărțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rămâne inconsolabilă de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinară… mprt!
Trenul pleacă la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Să prânzim la Grădina Zoologică, peste drum de gară. Lăsăm bagajele la dl. Gusti acasă, aci aproape și mergem la grădină.
Duminică seară. Public endimanché circulă ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masă compactă. Dar avem noi vreme de pierdut? Dăm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasă (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! — D-abia găsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantă. Chelnerul nostru, un adevărat secretar de ambasadă de cel mai sever stil… Bătăi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.
– Pleacă trenul, domnule!
Eu zâmbesc zaharisit. El, vânăt suprem:
– Ascultă-mă! Înțeleg să mă faci ridicul într-o cafenea infamă de femei pierdute; dar, față de domnii (și arată cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!
Se scoală să plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așează iar la loc – mai vânăt decât cum se sculase.
… Și secretarul de ambasadă tot nu vine!… Dar pare că, iată-l. Pășește calm. Ce flegmă diplomatică!… A! de ce n-are, mizerabilul! două mame – trei!… Ne aduce două butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheață, în găleată de argint, și apă minerală.
– Să-mi dea orice, mă! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai să nu mă chinuiască! Să-mi dea degrabă! Înțelegi bine că nu vreau să scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?
O porție de șuncă și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé… Atacăm eroic cu furculița… Malheur!
– Saumon-ul ăsta e vechi, mă! pute!… Să nu mă-nvățați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul — cu furculița!
– ?!
– (crescendo con furore) Pute! pute! pute!
Și-ncepe să risipească, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afară din talerul de argint. Apoi o mutră acrită ca de un oribil dezgust:
– Mâncați-l voi, dacă vreți!
Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoală și se face că merge să caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânăr ageamiu, rămâne cu gura căscată, cam tremurând de un fel de vagă frică; eu, bătrân hârșit, mă uit la atâta lume frumoasă; Barbu strică așa vin cu apă; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului – ba și oarecari pufneli, destul de discrete – în vreme ce banda militară urlă, cu o ferocitate în adevăr catolică, conjurația din Hughenoții… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!
Mâncăm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivită vreme. Am sfîrșit… O pauză… Gazuri…
– Are ăsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!
– Nu! zice Iancu, că pierdem trenul! (à laNottara) Te așteaptă copilul tău! nu-nțelegi?
Vreau să plătesc. Îmi dă peste mână și-mi risipește pitulele. Cheamă pe maiher și-i aruncă o piesă de 20 mărci; toată socoteala 16 mărci, 40 pfg.
– De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mă! (iar gazuri)… lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…
– Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groază la ce primejdie s-ar expune.
Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte să ia de-acasă bagajele traveller-ului și să le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la gară. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …”
Iată trenul… Einsteigen bitte!
Ne pupăm cu muci și ne despărțim foarte lacrimoși.
Plecat!… Păcat!… Dd. d-ri și eu ne uităm lung unul la altul multă vreme, până să ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteorică a acestui phénomène vivant, prin capitala germană… Vertiginos… Grandieux!
Am ostenit. Iartă, scumpul meu amic, că a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrățișază,
al tău,
Iancu
P.S.: Stăruie pe lîngă dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o excelentă pastă de prieten, să-ți dea, la ocazie, mai ample amănunte. I-a plăcut mult! A rămas încântat!
1. Am aflat pe urmă că Madame Metzentin, care locuiește în odăița din dos, despărțită de prăvălie numai cu scânduri, ușă cu geam și perdeluță, a dat, în seara memorabilei experiențe americane, naștere unui Metzentinel – cam cu vreo săptămână înainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a greșit socoteala. Se-ntîmplă. Mama și copilul se află bine. (Nota aut.)
2. Așa mi se pare că se scrie verbul acesta. Ori asa: paître? Nu știu. Mi-e lene să mai caut în Larousse. (Nota aut.)
3. Aici, în Prusia, sunt foarte mulți germani cu nume franceze – Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si câte altele… Prima noastră servitoare aici, fată de la țară, tatăl cultivator de pământ, se numea, scris în condicută, Mina de Vantier. După cum mi s-a explicat (ți-o dau cum am primit-o, și cred că nu te induc în eroare), toți aceștia sunt urmașii germanizați ai emigranților francezi protestanți, din veacul XVII, după revocarea Edictului de la Nantes. Mare câștig pentru Germania. (Nota aut.)
4. Dl. dr. Paul Zarifopol își prepară acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a făcut studiile. Se pretinde, nu putem ști până la ce punct trebuie acordată încredere acestor aserțiuni, că aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. (Nota aut.)
5. Originalul acesteia, cât și minunatul ei pendant, Mercure încălțându-se cu aripi, amândouă capodopere ale celebrului Pigalle, au fost strămutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. În locul lor s-au așezat două copii, reproducții stricte, făcute pe tipar. (Nota aut.)
6. Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminaliștilor moderni, unde are să facă în curând o conferință despre o chestie controversată etc. (Nota aut.)
7. Specialitatea, în filologie romanică: limba franceză si evul mediu. (Nota aut.)
„Românul” comentează asemenea unul din pasajele noastre, care făcuse deliciile „Telegrafului” în curs de o săptămână, un pasaj pesimist, n-o tăgăduim, prin care arătăm că toată pseudocivilizaţiunea noastră, stearpă economic şi intelectual, s-a tradus în o cumplită apăsare fiscală şi administrativă a ţăranului şi că sub statul naţional el nu poate înţelege azi decât stăpânirea privilegiată a unui milion şi mai bine de oameni pe care-i consideră ca străini, străini poate nu cu limba, dar cu inima, cu caracterul şi cu înţelegerea pentru lucrurile ţării. Nu era îndoială că „Românul” va striga numaidecât că e o provocaţiune la străini etc., deşi în fond nu e decât un crud adevăr. Un sistem a cărui esenţă e spoliaţia [î]l face indiferent pe omul din popor pentru ţara şi naţionalitatea lui; purtând numai sarcini fără nici o compensaţie, un asemenea sistem face asupra lui efectul unei dominaţiuni mai odioase decât cea în adevăr străină.
Poate ca acest pesimism să nu fie îndreptăţit; poate chiar ca esprimarea lui să nu fie politiceşte practică; dar nu aceasta e în cestiune. Supere-se marii patrioţi pe faptele ce ne inspiră un asemenea raţionament, supere-se pe realitate înainte de toate, nu pe concluziile pe cari, cu ori fără cuvânt, le tragem din asemenea fapte.
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei și a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează. D. G. Obedenaru constată în opera sa La Roumanie economique că tocmai în secolul acesta, al liberalismului, o sumă de români, poate o jumătate de milion, au trecut în Dobrogea pe când era turcească, în Bulgaria, în Serbia.
D. Ioan Ghica constată în Convorbiri economice acelaşi lucru:
Sunt localităţi unde plugari împroprietăriţi, după ce-au plătit anuitatea şapte – opt ani, au părăsit pământul, s-au făcut servitori şi argaţi sau au trecut Dunărea.
Din Moldova ţăranii îşi părăsesc căminele şi trec în Basarabia rusească. Toate aceste sunt fapte.
Aceste fapte dovedesc decadenţa statului, căci nu sunt unice în istorie, ci se repetă ori de câte ori decadenţa intervine şi mai curios este desigur că, pe când oamenii care se complac în decadenţă se bucură şi se veselesc, tot atuncea spiritele mai bune înclină a vedea lucrurile în culori negre şi sunt atinse de pesimism.
Salvianus, un preot din Marsilia născut pe la 390, care a scris tractatul, ce se păstrează încă, De Gubernatione Dei, toată viaţa sa a afirmat cu multă elocuenţă teza că „barbarii cuceritori sunt însărcinaţi de Dumnezeu să pedepesască viciile şi nedreptăţile lumii romane”. Acest pesimist al timpului său observă în cartea sa (V, 8) că romanii fug la goţi şi că nu se tem de nimic mai mult decât ca să redevie romani. Ba chiar toţi oamenii din popor ar căuta refugiu la goţi dac’ ar putea lua cu sine puţina avere ce-o posedă; căci acolo nu li-i permis celor mari, ca la romani, de-a asupri nepedepsiţi pe cei mici (Una et consentiens illic Romanae plebis oratio, ut liceat eis vitam, quam agunt, agere cum barbaris. Et miramur, si non vincuntur a nostris patribus Gothi, cum malint apud eos esse quam apud nos Romani? Itaque non solum transfugere ab eis ad nos fratres nostri omnino nolunt sed ut ad cos confugiant, nos relinquunt).
Nimeni n-a numit pe acest călugăr trădător sau nebun pentru că constata că starea de nedreptate în Imperiu făcea pe poporul roman să prefere domnia barbarilor.
Bizantinul Priscos fu trimis în solie, la anul 448, la Curtea lui Attila, regele hunilor, unde află o sumă de romani. Ce-i spuse unul din ei, spre marea mirare a lui Priscos? Că sub aceşti barbari oamenii nu sunt pururea şicanaţi ca în Imperiu, că judecăţile sunt drepte, că judecătorii nu sunt venali, că dările nu sunt, ca-n Imperiu, în permanenţă insuportabile. Ceea ce cineva câştigă cu muncă onestă poate să şi folosească în linişte, cu totul opus stărilor de lucruri în Imperiu.
Acesta e chiar secretul tuturor cuceririlor uimitoare. Când Alexandru a cucerit Persia, desigur stările de lucruri fuseseră pentru popor atât de rele încât acesta nu i s-a opus; cu satrapii lesne a putut s-o scoaţă la capăt. Norocul lui Napoleon în Germania se esplică în acelaşi mod. El purta în raniţa sa o îndreptare a stării sociale a Germaniei, care era insuportabilă în cele mai multe din statele mici. A trebuit mari îmbunătăţiri înlăuntru, a trebuit o generaţie crescută în universităţi cu totul în alt spirit, adânc naţional, pentru ca Napoleon să poată fi învins.
Iată lucruri clare şi învederate.
Când vedem zilnic că perceptorii nu iau darea de la ţăran din prisosul producţiunii lui precum se ‘ntâmplă în toate ţările din lume, ci din vânzarea instrumentelor lui de muncă, scutite de lege, din haina de pe el, din pânea de toate zilele, când constatăm, din raportul asupra portăreilor, cum se aplică împlinirile judecătoreşti, când adăogăm peste acestea spoliaţiunile administrative, ne mai rămâne oare cuvânt de-a ne mira de vorba ţăranului de la Cetatea Albă, care găseşte starea lui preferabilă celui din România liberă?
Dar să zicem că, dacă ţăranul nostru stă rău, are cel puţin satisfacţiunea de a-şi vedea respectat sentimentul lui naţional, că acesta rămâne izvorul lui de speranţă în viitor, steaua care-l conduce şi-l mângâie în căderea sa materială.
Să vedem ce se face în privirea aceasta.
Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare Domn al Ţării Româneşti, acela sub care ţara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara – ce-a devenit acesta? Puşcărie!
Turci şi austriaci au ocupat ţările, dar puşcărie tocmai din această mănăstire n-a făcut. A trebuit „roşii”, „naţionalii” să vie, cu ilustrul lor Simulescu, ca s-o facă şi asta.
Dar oare Carol Îngăduitorul nu va înceta din viaţa când va sosi sfârşitul prescris de Dumnezeu şi regilor şi oamenilor de rând? Oare puşcărie se va face deasupra mormântului său? Oare nu există nici o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Ţării Româneşti şi cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani?
Iată panteonul care se pregăteşte eroilor şi regilor poporului românesc – puşcăria. Nu suntem siliţi să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă graniţa la Putna, să vază cum străinii respectă mormântul lui Ştefan cel Mare, cum şi azi, ca acum o sută şi două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român, că poporul vorbeşte de el ca şi când ieri ar fi trăit?
Când dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale şi maltratat şi mai rău în privirea tuturor amintirilor mari şi sfinte pe care le-a avut, mira-ne-vom de mărturisirea publiciştilor că românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină barbară în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor? „Non solum transfugere ad nos omnino nolunt, sed ut ad eos confugiant, nos relinquunt”, zice Salvian şi acelaşi cuvânt se aplică şi la noi.
Nu vă prefaceţi a vă supăra pe ceea ce zicem, supăraţi-vă mai bine pe ceea ce se ‘ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se ‘ntâmplă în viaţa materială şi morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate.
Poate cineva comenta oricum voieşte ceea ce zicem; nu de comentarii e vorba, nu de intenţiile ce ni se atribuie sau ni se tăgăduiesc, ci de realitate. Realitatea aparţine ordinei materiale a lucrurilor, unde totul e pipăit, învederat, capabil a fi măsurat. Oricât de crudă ar fi forma în care ne esprimăm impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e realitatea însăşi.
Toate protestările de patriotism nu modifică întru nimic realitatea, precum procesele intentate lui Galilei nu opreau ca în realitate soarele să fie centrul sistemului şi pământul să se ‘nvârtă împrejurul lui. A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-aţi trebui să faceţi.
Mihai Eminescu, „Opera politică, 1882-1883, 1888-1889, ‘Timpul’, ‘România liberă’, ‘Fântâna Blanduziei’, Ediție critică întemeiată de Perpessicius”,
Ediție critică îngrijită de Muzeul Literaturii Române,
Coordonator Dimitrie Vatamaniuc,
Editura Academiei RSR, 1985-1989,
Vol XIII
Nu cred să fie operaţie mai pasionantă şi mai riscantă decît o definiţie a inteligenţei. Fireşte, o definiţie care să nu se justifice de-a lungul a 300 de pagini, cît are o carte de filosofie. Nu poate fi vorba, aici, de a susţine anumite teze asupra funcţiunii inteligenţei, asupra realităţii cunoaşterii etc. Să ne mărginim numai la accepţia curentă a acestor cuvinte: „inteligenţă” şi „inteligent”.
Să trecem peste vulgaritatea şi (pentru cultura românească) tragedia noţiunii de „băiat deştept”. Deşteptăciunea nu mai păcăleşte astăzi pe nimeni. Am ajuns chiar excesiv de avizaţi. Cum deschide cineva gura îi spunem: „băiat deştept!” – şi trecem mai departe. Chiar dacă, puţine secunde după aceea, l-am fi lăsat să vorbească, „băiatul” ar fi spus o prostie care l-ar fi salvat. Să vedem, deci, ce se numeşte în epoca noastră, şi mai ales în limba noastră, inteligenţa şi omul inteligent. S-a spus: acei care pricepe lucrurile aşa cum sînt: acela care recunoaşte un fapt folosindu-se de fragmente; coincidenţa formală cu realitatea etc. Cît ar fi ele de vagi, fiecare dintre aceste definiţii populare cuprind o bună parte de adevăr. Căci, într-un cuvînt, inteligenţa poate fi denumită tehnica aplicării la obiect. Este o definiţie minimă, căreia i se pot aduce oricîte completări – dar din care nu se mai poate reduce nimic.
Cum nu ne interesează, acum, definiţiile, să o acceptăm pe aceasta şi să vedem ce-am putea face cu ea. Tehnica aplicării la obiect pare, la început, ceva foarte simplu şi pe care fiecare dintre noi îl are din belşug. De la rezolvarea unei probleme de aritmetică pînă la înţelegerea politicii internaţionale – toţi ne aplicăm la „obiect”; adică lucrăm cu numere în primul caz, şi lucrăm cu fapte politice în cazul al doilea. Toţi ar trebui să fim, aşadar, foarte inteligenţi. Şi cu toate acestea, numai o parte infimă dintre noi se apropie într-adevăr, cu inteligenţă, de problema aritmetică; şi numai foarte puţini înţeleg real problema de politică internaţională. Veţi răspunde: pentru că numai puţini s-au ocupat cu matematicile şi cu politica internaţională. Foarte exact. Şi numai aceştia, puţini, cunosc obiectul, numai aceştia au şansa să facă ceva cu el.
Nu vă pripiţi să spuneţi că e vorba de o „specializare” sau mai ştiu şi eu ce. Nu ştiu prea bine ce-ar putea însemna „specializare” şi „specialist”. Ştiu însă că nu poţi înţelege nimic dintr-o ştiinţă dacă nu îi cunoşti, în prealabil, obiectul. Lucrul acesta pare un truism. Şi totuşi, cît de puţini oameni îi realizează! Cîţi istorici nu înţeleg pînă la moarte ce înseamnă istoria, cîţi lingvişti habar n-au ce înseamnă limba, cîţi naturalişti nu ştiu ce să facă cu observaţiile şi experienţele lor! Nu e vorba, deci, de „specializare”. Poţi fi oricît de „specializat” şi cu asta nu faci un pas înainte în inteligenţă.
A cunoaşte „obiectul” unei ştiinţe nu înseamnă numaidecît a fi versat în acea ştiinţă. înseamnă, însă, că te poţi mişca oricînd pe planul ei, că ştii cum s-o situezi în economia cunoaşterii generale, înseamnă, mai ales, că nu vei cădea niciodată în păcatul confuziei planurilor – păcat în care cad chiar „specialiştii” (interpretarea sociologică a fenomenului estetic, interpretarea sexuală a istoriei etc. Autorii acestor monstruozităţi sînt cîteodată foarte erudiţi „specialişti”; cărora le lipseşte, însă, inteligenţa, singura care te poate apăra de o confuzie a planurilor).
Se poate vorbi, deci, de inteligenţă numai atunci cînd orientarea către obiect este sigură. În nici un caz nu se poate vorbi de inteligenţă la omul de pe stradă, care nu cunoaşte nici un „obiect” precis. Acest om poate fi viclean, dezgheţat, şmecher, prudent; poate fi chiar înţelept – ceea ce valorează de o mie de ori mai mult decît o inteligenţă – dar nu e inteligent. Obiectele gîndirii lui sînt confuze, nesigure, schimbătoare; actul gîndirii sale este automat (ca în cazul „gîndirii” matematice la majoritatea oamenilor care fac mecanic o serie de operaţii matematice fără să le înţeleagă). El „gîndeşte” prin proverb, ca ţăranul.
Nu cred că se mai poate vorbi astăzi, în stadiul de cultură în care ne aflăm, de o inteligenţă spontană, adică nesusţinută de obiecte, neimplicînd o tehnică prealabilă. Un copil inteligent este, cum s-a convins toată lumea, numai o promisiune. Inteligenţa începe să funcţioneze real numai după ce un număr oarecare de obiecte au fost asimilate organic de conştiinţă. În alte epoci de cultură – bunăoară în antichitate, sau acum în sfera culturilor Turale – această asimilare se face firesc în preajma maturităţii. Cît de paradoxală ar părea afirmaţia aceasta, era mult mai uşor să fii inteligent în Grecia veche decît este astăzi. Numărul obiectelor cunoaşterii era limitat, atunci; şi, mai ales, era accesibil prin însuşi stilul de viaţă grec. Nu e vorba de cultură, de informaţie etc.; ci pur şi simplu de inteligenţă, adică de tehnica aplicării la obiect. Gîndiţi-vă că „obiectul” estetic, geometric, politic etc. – era la îndemîna tuturor în Grecia veche. Erau şi atunci foarte mulţi proşti, fireşte; care aveau obiectele în preajma lor şi nu le înţelegeau pentru că nu-i ajutau puterile. Dar foarte puţine inteligenţe se ratau în Grecia. Stilul lor de viaţă era astfel crescut încît orice inteligenţă se aplica firesc la toate obiectele cunoaşterii, odată cu maturitatea. În cazul culturii noastre europene, o confuzie a fost fatală inteligenţei. Şi anume: credinţa absurdă că un om nu se poate ţine la pas cu toată cunoaşterea. Dar nici nu e vorba de „toată cunoaşterea”, lucru ce a fost imposibil chiar în Grecia veche pentru majoritatea oamenilor. E vorba de a te familiariza cu toate planurile cunoaşterii; de a şti, cu alte cuvinte, ce înseamnă cunoaşterea matematică, metafizică, istorică, ştiinţifică, estetică etc. Noi am răsturnat operaţia de cunoaştere şi credem că dacă, timp de 11 sau 12 ani învăţăm pe copii toate ştiinţele lumii, le construim în preajma tinereţii o „cultură generală”. Dar e evident că în aceşti 11 sau 12 ani o inteligenţă de-abia începe să se deştepte, şi toată „cultura generală” adunată la ieşirea din liceu nu a slujit decît să generalizeze automatismele. Ceea ce toţi copiii fac cu operaţiile aritmetice în clasa patra primară (aplicîndu-le automat, fără să le înţeleagă), tot aşa fac bacalaureaţii cu „cunoştinţele generale”. Le aplică automat în viaţă un an şi, spre fericirea speţei omeneşti, le uită. Dacă, printr-un miracol, asemenea „cunoştinţe generale” ar fi păstrate intacte toată viaţa – am trăi cel mai despotic sub-doctism imaginabil.
Nu e posibilă o „cultură generală” fără inteligenţă; singura care poate merge direct la obiect. Şi ţara românească, alături de întreaga lume modernă, este stearpă în asemenea „cultură generală” (termen inadecvat, care ar putea fi înlocuit cu „umanism” sau „universalism”) pentru că este stearpă în inteligenţe. Un om ajunge o inteligenţă eficientă numai după ce poate să se mişte liber pe toate planurile cunoaşterii. Asta nu înseamnă, repet, a cunoaşte tot; lucru imposibil şi ridicol. Înseamnă, însă, a nu confunda planurile şi valorile; a nu explica o operă de artă prin, foame, un fapt religios prin sex, un fapt biologic prin chimie, uni eveniment istoric prin poziţia stelelor etc.
Ceea ce caracterizează epoca noastră este însă această confuzie totală a planurilor. Totul se explică prin altceva decît prin ceea ce trebuie. Este un fals misticism, un profetism laic, un fanatism semidoct, care s-ar putea prevala de oricare dintre funcţiunile naturale ale omului, numai de inteligenţă nu. Inteligenţa nu poate fi parţială, fragmentară. Dacă un om dă dovadă de multă luciditate în analiza stărilor sale sufleteşti, dar e ferm convins că asta e un fenomen economic – omul acela e lucid, dar nu inteligent. Dacă altul vorbeşte despre istorie şi economie politică referindu-se precis la obiect, dar e convins că religia e o invenţie a popilor, sau că filosofia e un joc verbal – acest om poate fi numit un om abil sau informat, dar nu inteligent.
Nimeni nu poate fi scuzat că e inteligent într-un loc, şi prost în altul; că e inteligent pe trei planuri ale cunoaşterii, dar imbecil pe al patrulea. Cum am mai spus. inteligenţa e o funcţiune organică, ea nu poate funcţiona fertil decît dacă se aplică precis la toate obiectele cunoaşterii, obţinind astfel o coordonare proprie a acestor obiecte, creînd ceea ce se numeşte „stilul” unei personalităţi. Altminteri – împiedicată de a se aplica asupra unor anumite obiecte – se usucă, se automatizează şi piere. Nici măcar geniul nu scuză abaterile sau anorganicul unei inteligenţe. Ştiu că Einstein e genial. Nu ştiu, însă, dacă e şi inteligent. În alte limbi (de pildă engleza şi italiana) expresia de „genial” se întrebuinţează mult mai des decît în limba noastră, unde ea e consacrată lui Eminescu şi îndeobşte morţilor. Ar trebui, totuşi, să uzăm cu mai multă încredere de asemenea expresii. Căci, fără nici o ironie, sînt la noi mai mulţi oameni geniali decit inteligenţi. Cum noi nu avem nici un corectiv, numim inteligenţi oameni care adeseori sînt plini de calităţi, dar care nu prea au de-a face cu inteligenţa.
Să ne înţelegem. Nu cred că inteligenţa e indispensabilă creaţiei artistice sau descoperirilor ştiinţifice, după cum nu e necesară, astăzi mai ales, vieţii sociale. Există şi alte valori spirituale în afară de inteligenţă. Inteligenţa, însă, are cea mai nobilă misiune: aceea de a cosmiza datele experienţei umane. Prin această funcţie a ei – de coordonare, de armonizare, de organicitate – imită cel mai frumos gest din lume: creaţia plenară, creaţia totală, cosmizarea. Evident, această „creaţie” a inteligenţei nu se obiectivează necesar, ca celelalte creaţii propriu-zise, artistice. De aceea şi valoarea inteligenţei nu se poate apropia de valoarea creaţiei artistice, de pildă. O inteligenţă perfectă este un lucru rar, care înnobilează condiţia umană – dar care numai incidental se realizează obiectiv.
Vorbesc deci fără o prea hotărîtâ deznădejde de raritatea inteligenţelor în epoca noastră. Totul a fost potrivnic inteligenţei în lumea modernă. S-a promovat munca în locul inteligenţei; s-a promovat geniul; s-a creat superstiţia „adîncimii”, a „fineţii”, a „originalităţii”, a „noutăţii” – şi fiecare dintre acestea au fost un obstacol în plus în calea realizării plenare a inteligenţei. Nicăieri în istoria lumii nu întîlnim o a doua epocă în care inteligenţa să fie mai grav abătută de la obiectele ei (decadenţa estetică şi metafizică de la mijlocul secolului trecut nu se poate compara cu nimic; imaginea omului despre sine a atins atunci cel mai scăzut nivel posibil). După atîtea generaţii de sentimentali, pozitivişti, filologi, istorici, psihologi, şi – acum în urmă – economişti, este foarte greu să mai ceri inteligenţei să-şi cunoască obiectele. Am gîndit cu vehemenţă pe principii, pe ipoteze, pe instincte şi pe cuvinte. Acum, culegem roadele.
Şi totuşi lumea a mers înainte; s-au creat opere de artă şi s-au făcut importante descoperiri ştiinţifice. Încă o dovadă că inteligenţa, dacă a fost cîndva, la începuturile istoriei umane, indispensabilă evoluţiei – a ajuns astăzi mai puţin obligatorie. Automatismele cerebrale îşi fac cu prisosinţă datoria; schemele mentale satisfac orice dorinţă de cunoaştere; cuvintele păstrează aceeaşi putere de sugestie şi o propoziţie trece cu acelaşi succes drept o judecată reală. Toate acestea ne explică şi mai mult raritatea inteligenţei în epoca noastră. Se găsesc mai lesne o duzină de genii, decît o duzină de oameni care să nu confunde planurile realităţii, să nu facă chimie în artă şi artă în metafizică.
Toate semnele timpului ne îndreptăţesc să credem că inteligenţa – cel puţin în adevăratul şi originalul său înţeles – nu va renaşte prea curînd în istoria Europei. Dimpotrivă; pseudomisticismul şi criptospiritualismul contemporan sînt cele mai seducătoare crainice ale barbariei. O barbarie mult mai cumplită decît simpla invazie de sînge sălbatic de la sfîrşitul lumii vechi. O barbarie mentală care va reduce ultimele rudimente de inteligenţă la scheme mentale. (Ce sînt altceva teoriile prin care marxismul, bunăoară, explică arta, etica, filosofia, religia?).
Este adevărat, împotriva acestor grave şi criminale confuzii de planuri (spiritul = sex; spiritul = luptă de clasă; spiritul = sînge) se ridică astăzi chiar ştiinţa. Întoarcerea la realism şi reafirmarea autonomiei spiritului sînt, astăzi, două poziţii cîştigate de ştiinţă. Ele sînt, in acelaşi timp, şi bazele oricărei inteligenţe. De la ele se poate pleca oricînd. Dacă nu pentru a realiza acea inteligenţă atît de oropsită de lumea modernă, cel puţin pentru a-i păstra amintirea.
Dar aş vrea să ştiu cîţi dintre noi mai pot face astăzi acest lucru…
Mircea Eliade
20 Ianuarie 1935
„Vremea”, Anul VIII, Nr. 372, 20 Ianuarie 1935
„Azi are loc ședința Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineață, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistență. A promis că va face ceva.”, scria Carol al II-lea în ziua de marți, 2 iulie 1940, pentru a adăuga, a doua zi, în Jurnalul său: „Miercuri, 3 iulie 1940 (…) Știrile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării și a fost hotărâtă zi de doliu național. Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate și molestări ale ofițerilor și ale acelor cari voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacții primejdioase”. (Carol al II-lea Regele României, Însemnări zilnice, vol. III, București, Ed. Scripta, 1998)
Astăzi, 2 iulie 2023, este ziua în care ne aducem mai bine aminte despre tragedia din Basarabia și din nordul Bucovinei când, acum 83 de ani, România a pierdut teritoriile de la est de Prut și din nordul țării, la 28 iunie 1940. Mai jos redăm un document istoric, inițial publicat de istoricul basarabean Vadim Guzun pe blogul său, și anume: Memoriul remis președintelui Consiliului de Miniștri al României de către profesorul Nicolae Iorga, în urma ședinței comisiilor reunite ale Camerei Deputaților și Senatului din data de 2 iulie 1940, în problema cedării Basarabiei, nordului Bucovinei și altor teritorii românești către URSS. Întâi redăm documentarul video din Arhiva Națională, apoi transcriptul documentului și prima filă în facsimil:
„Moldova de răsărit, care poartă numele dinastiei Basarabilor, stăpână pe gurile Dunării, continuă o viață de două ori milenară în legătură cu strămoșii noștri cei mai îndepărtați, iar punerea în valoare a acestor teritorii de o bogăție unică în ce privește roadele pământului se datorește muncii românești sub conducerea, timp de 500 de ani a domnilor moldoveni, legitimi suverani ai Basarabiei încă din secolul al XlV-lea.
Când s-a simțit nevoia unei închinări față de imperiul otoman, considerat ca o continuitate internațională a Bizanțului, adică a Romei de răsărit, legătura cu acela care a fost pentru noi nu sultanul turc ci împăratul, a știrbit, în teoria de stat otomană, dreptul exclusiv al Moldovei la hotarele ei istorice. Ca și țara vecină, Moldova n-a făcut parte din casa dinlăuntru a imperiului, ci din casa din afară, din care nimic nu se poate înstrăina. Dovada o avem și în acest răspuns la pretenții de anexare al austriecilor înainte de pacea de la Carloviț la 1699, răspuns ale cărui cuvinte sunt redate astfel de cronica moldovenească de atunci: Țara Moldovei este volnică (liberă) și turcilor este închinată, nu este luată cu sabia.
Numai confuziunea tuturor națiunilor de drept în Europa întreagă, de la sistemul împărțirilor de state la încălcările epocei napoleoniene, a putut aduce părăsirea, printr-un tratat ruso-turc, care nu ne privește, a Basarabiei către țari în 1812.
Rusia însăși a considerat acest act nu ca însușirea unei provincii, ci ca formarea unei oblasti moldovenești la care spera să adauge restul Moldovei și de aceea s-au păstrat legile, obiceiurile și limba până pe la 1870.
Judecata Europei în urma războiului Crimeei, a întărit dreptul românesc prin aceea că Moldova a fost pusă păzitoare în numele ei a gurilor Dunării cu tot ținutul care le acoperă. Iar când Rusia lui Alexandru al II-lea a reluat zilnic, nu fără a oferi compensații, pe care, ca atare, am declarat că nu le primim, înțelepciunea întemeietorului Dinastiei românești contemporane a retras, numai înaintea invaziei, armata si funcționarii fără a voi să iscălească un act de cesiune. În 1879 încă o hotărâre juridică românească urma cu cercetarea unui proces basarabean, dovedind cu texte de drept că România este din acest punct de vedere, teoretic, încă stăpână acolo.
În timpul Marelui Război Basarabia, căzută în anarhie si reclamată fără nici un temei de o Ucraină fără bază istorică, n-a cerut nimănui această moștenire firească. Ea s-a oferit de la sine, pe baza dreptului de autodeterminare, care e la baza teoriei constituționale a Republicilor Sovietelor.
A se anexa ținuturile nordice ale Bucovinei, unde niciodată nu a fost o stăpânire rusească, sub pretextul că astfel se capătă o despăgubire pentru acele pagube pe care le-am fi adus Basarabiei, pe care, dimpotrivă, am ridicat-o dintr-o stare de quasibarbarie, din cauza unei insule interne, înseamnă o strămutare a dezbaterii pe un teren național care e negat prin însăși cererea de a se ceda întreaga Basarabie cu populație covârșitor românească. Iar atingerea teritoriului însuși a Vechiului Regat e cu totul în afară de toate postulatele teritoriale ce s-au înfățișat României, în raport cu ținuturile alipite.
Ultimatul de ieri urmat de o luare în stăpânire imediată nu poate găsi un temei istoric și legal și înstrăinarea unei atât de largi părți a României unite calcă peste dreptul a 3 milioane de țărani români și al unei pături de intelectuali devotată cauzei naționale.
Fără a pune în discuție necesități care cei mai mulți au socotit că nu se pot evita, subsemnații, dintre care cei mai mulți sunt întemeietorii înșiși ai Statului Român nou în hotarele lui firești, nu pot admite ca în orice formă să se dea o recunoaștere legală în numele statului și poporului român, la ceea ce nu este decât o uzurpație determinată de confuzia de noțiuni; dorinți trecătoare, a unei epoci de criză fără pereche.”
Semnatari: N. Iorga, A.C. Cuza, Iuliu Maniu, dr. Angelescu, G.G. Mironescu, C.I. Brătianu, I. Mihalache, Stelian Popescu, dr. N. Lupu, Mihai Popovici, Alex. Lapedatu, V.P. Sassu, Pant. Halippa, dr. Constantinescu, Gh. Brătianu, C.D. Dimitriu, dr. Ciugureanu, Oct.C. Tăslăuanu, M. Oromolu, Gh. Cipăianu, V. Madgearu, I. Lugoșianu, W.D. Chirculescu, M. Berceanu, Polizu Micșunești, Gh. Popp, Aurel Dobrescu, R.G. Emandi.
