„Dacă eşti în suferinţă, să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă şi-ţi aduce bucurie.”

La 21 septembrie 1995 la cetele Drepților s-a adăugat încă un mare mărturisitor și Sfânt: părintele Dimitrie Bejan.

Nu puține sunt dățile în care cuvintele sunt de prisos, odată puse lângă mărturii despre acești mari eroi ai lui Hristos. Este necesar însă a afirma despre părintele Dimitrie Bejan că, deși nu este consacrat cum se cuvine în conștiința românilor precum alți mărturisitori ai veacului XX, el este unul dintre cei mai mari și vrednici de laudă stâlpi ai mărturiei în fața Tronului Ceresc pe care neamul românesc a dat-o în secolul trecut.

Simbol viu de modestie, simplitate și dragoste față de oameni

„…Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

Mănăstirea Oranki

Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui Dimitrie Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

Dimitrie Gusti

În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață.

A fost din nou arestat, fără să fie ‘vinovat’ de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.

În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din ’61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de ‘trăire legionară în defavoarea comunismului’ sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Părintele Dimitrie Bejan

Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (…)

În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu.

După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (…) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu.

În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova.

Cărți ale Părintelui Dimitrie Bejan

Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea.

MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei.

Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu DO în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (…)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii.”

— Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier în propria țară, volumul II

„Ne-am deprins cu viața de celulă. Trăim în rău ca-n elementul nostru. Dar ne ridicăm – prin preocupări – deasupra mediului ticălos. Trăim aici încarcerați. Dar de mult am evadat și sufletele noastre ne plasează lângă cer. De mult mâncarea pe care o mâncăm ne lasă indiferenți. O mâncăm fără gust, fără discuții pe marginea calității și cantităților. Mâncarea e o necesitate, la fel ca și celelalte pretenții fiziologice. Trupul s-a deprins cu puțin, cu ce-i dai. Nu mai pretinde, impulsiv, animalic – ca la început. Constați că în gamelă e ceva de mâncat. Fără grabă, așezat, cuminte, mănânci, după ce te-ai închinat. Te ridici, faci cruce din nou și predai gamela milițeanului de pe sală. Masa nu mai e o bucurie. O primești fără salivație. Pui motorină într-un motor de tractor. Înseamnă că ne-am depășit. Că ne spiritualizăm. Se poate!”

(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare)

Înneguratul Aiud în amintirile părintelui Dimitrie Bejan

„Am trecut ușor prin pușcărie.. am suferit exact ca ceilalți.. dar n-am simțit suferința”

„Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut și tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă apasă! O spun la vârsta mea și o spun conștient… Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am și eu un inger, cum ai și frăția ta și toți cei botezați. A fost cu mine îngerul, cred.

Am trecut foarte ușor prin pușcărie. Foarte ușor. Am suferit exact ca și ceilalți, și de foame și de frig, dar n-am simțit suferința. Poate am stat mai mult la Zarcă, dar nu am simtit suferința. Este foarte greu de crezut lucrul acesta… Nu-ți vine să crezi, dar așa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor…

Și mie mi s-a întâmplat – să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului – să stau de vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat și m-am speriat. Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu Dumnezeu și să primesc răspuns. Numai noaptea, când eram singur. O trimit pe nepoata mea la culcare și rămân o ora… Apoi vin și mă culc aici, că este mai mult aer. Am stat destul de des de vorbă cu Dumnezeu. Dar după aceea mă tem, părinte! Așa mă tem și cad în genunchi, cu capul la pământ și-I cer iertare că am îndrăznit să-I pun probleme direct. Ca si cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar dupa aceea, dupa ce-mi revars parerea de rau, simt o bucurie interioara! Simt o bucurie care nu stiu de unde vine si cat tine! Si de cate ori am simtit o lumina!…”

Părintele Dimitrie Bejan

Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos

„– Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.

– Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie?

– Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.

– Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

– Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.

– Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită aţi făcut?

– Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir. […] Cred că am ajuns de am botezat peste 100.000 de ruşi.

– Cum spovedeaţi şi împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?

– Răniţii, totdeauna individual; soldaţii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în faţa morţii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotaţi de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldăţească şi cărţi. Cântăreţi erau destui. Eram foarte bine dotaţi pentru slujbe. Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar în tranşee, agheasmă şi anaforă. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos. În Crimeea l-am împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi, având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat şi m-am trezit la spital.

– Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?

– În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.

– Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki?

– În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă, toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte. Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!

– Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos? Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?

– Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.

– Am înţeles că tipăriţi câteva cărţi cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?

– Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”. Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!

– Aţi cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

– Toţi. Se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în paturile lor.

– Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

– Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale, cu preoţii şi călugării umili în frunte.

– În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?

– Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric şi încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer de pe Muntele Eleonului. Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creştinism este la Ierusalim şi nu în altă parte!

– Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?

– Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia!

– Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

Părintele Dimitrie Bejan icoană

– Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.

– Ce făceaţi cu posturile?

– Nu puteam. Mâncam. Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream. Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la ‘zarcă’. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarcă. Un învăţător, care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. El mânca o porţie şi jumătate şi nu era sătul. Eu mâncăm jumătate de porţie şi eram sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! […] Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală.

Când am plecat de la Aiud, la 21 august 1964, ne-a dus un miliţian până la gară. Ne-a scos bilete şi ne-a spus: ‘La revedere, părinţilor!’. Eram doi preoţi şi trei mireni. Noi eram ultimii care ieşeam. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi voit să mor acolo!

– Care erau raporturile sfinţiei voastre cu securiştii care v-au păzit la casa părintească douăzeci de ani!

– Am scris ceva, nu prea amănunţit. Mă băteau uneori la poartă şi în casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe toţi. Am mai spus că nu simţeam durerile. La Jilava au fost uimiţi. Ne băteau organizat, pe o scară specială de tortură şi eu n-am simţit deloc durere. Ceilalţi din celulă strigau toţi la mine şi ziceau: ‘– Strigă, părinte, că te lasă mai repede! – Dar nu mă doare! Eram tot vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: Cum să strig, dacă nu mă doare! – Dar nu vezi că eşti umflat tot şi vânăt?’ Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. La a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos. Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! – i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?” Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu! […] Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!”

Părintele Dimitrie Bejan, sau despre temnița făcută rai

Părintele Iustin Pârvu despre Părintele Dimitrie Bejan

Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe „batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase…

Părinții Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iustin Pârvu și Demostene Andronescu

Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.

Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.

Preluare marturisitorii.ro.