Ioan Ianolide – Scrisoare către duhovnicul meu – 1985 (partea 2)

Pronia cerească mi-a împărţit viaţa în jumătate pe la mijlocul secolului 20. Cum această epocă a fost excepţional de tensionată, iar eu am intrat în focarul ei cel mai intens, suferindu-i toate contorsionările şi abisurile, am avut ce învăţa. Căci nu e simplu să iei parte activă la tensiunea dintre Stalin, Hitler şi Reagan, ori să treci din burghezie în fascism şi din fascism în comunism, sau – lucru uluitor de grav – să vezi cum Ierusalimul lui Hristos trece de sub stăpânirea islamică sub stăpânirea talmudică (Talmudul este carte religioasă la evrei, care conține un comentariu și o dezvoltare dogmatică a Vechiului Testament, sub raport religios, legislativ, literar și istoric). Aşa se explică tumultul vieţii mele, deşi sunt un biet anonim pe care nu-l cunoaşte decât temniţa.

Eram tânăr elev când viaţa mi-a fost drastic orientată de o întâmplare străină mie. Atunci în capul meu erau idei democrato-liberalo-cosmopolite, aşa cum le prinsesem de la tatăl meu. Într-o zi, pe o bancă, într-un parc, un tânăr, cu un aer de arhanghel ce vesteşte o minune, mi-a zis: „Tu crezi în Dumnezeu?”. Surprins, i-am răspuns cu sinceritate: „Cred!”. „Răspunzi aşa de uşor pentru că nu ştii ce e credinţa. Credinţa trebuie mărturisită cu putere şi de este nevoie, trebuie să-ţi dai viaţa fericit pentru Hristos!”, mi-a zis el. Am rămas uimit. S-a făcut o mare deschidere în mintea mea şi i-am spus: „Nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri”. „Tu eşti străin de sfinţii şi martirii acestui veac”, ma avertizat el pe un ton profetic. „Ce trebuie să ştiu?”, l-am întrebat. „Cum, tu nu citeşti ziarele, nu ştii ce s-a petrecut?!”…

Acel tânăr nu era un arhanghel, ci un flutură-vânt, un mic aventurier peste care bătuse Duhul Sfânt pentru câtva timp. A dispărut pentru totdeauna din viaţa mea şi n-am mai auzit de el. Eu însă am făcut din credinţă un concept sincer de viaţă nouă, propunându-mi înnoirea mea personală, cât şi înnoirea lumii în care trăiam. Formarea mea pe această cale n-a avut un îndrumător încercat, ci s-a făcut din prisosul de dar şi har ce mi l-a dat Duhul Sfânt. Aşa m-am trezit angajat în lupta cu păcatul din mine şi din lume.

La început erau nişte generalităţi conform cărora mă orientam. Şi aşa am intrat în conflict cu egoismul lumii burgheze, cu ateismul ideologiei comuniste şi cu orgoliul rasismului fascist. Tuturor acestora L-am opus pe Hristos, deşi la vârsta aceea nu eram prea clar în ideile mele. Cu părere de rău mărturisesc că preoţii de atunci şi literatura ce mi-o serveau ei nu au fost suficiente pentru setea ce ardea inima mea. Totuşi, bruma de educaţie creştină ce s-a făcut în şcoli, cât şi atmosfera evlavioasei noastre naţiuni au dat primii germeni ai credinţei din mine.

Un rol important în formarea conştiinţei mele l-a avut bunica mea, care era analfabetă şi mama, care ştia puţină carte; amândouă erau personalităţi puternice, echilibrate şi impresionante.

Societatea de dinainte de al doilea război mondial era în descompunere prin abuzuri, crime, dezmăţ şi lăcomie. Tineretul era dezorientat şi frământat. Aşa se face că şi tinereţea mea a fost pigmentată cu unele vicii ale epocii şi vârstei.

Eram nemulţumit de mine şi de lumea în care trăiam. Fiind condus mai mult de sentiment decât de raţiune, mi-am exprimat, aşa cum puteam să o fac la vârsta aceea, refuzul meu faţă de o astfel de lume. Consecinţa a fost că m-au întemniţat burghezii, apoi fasciştii şi la urmă comuniştii, în ordinea în care ei s-au perindat la putere.

Dar nici în temniţă nu am fost prea înţelept şi m-am luptat cu morile de vânt. Un criminal odios şi libertin pătimaş m-a chinuit până ce m-a înfrânt, silindu-mă să recunosc public că el este un om de onoare, iar eu un calomniator şi un bandit. Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: „Sunt un ticălos!”. Acesta a fost momentul crucial al vieţii mele lăuntrice: conştiinţa păcatului, mai precis, umilinţa.

Extras din Deținutul Profet – Ioan Ianolide.