Articole despre valorile românești.

dan puric

Dan Puric – Acumiștii

dan puric

Dan Puric - Acumiștii

Într-un fel de lăcomie ce-şi doreşte să fie cât mai multe boabe de grâu la spic, încovoindu-i astfel ființa spre pământ, rupându-i semeața verticalitate înnăscută în așteptarea grăbită a rodului nefiresc, hipertrofiat, s-a turnat pe pământul românesc, nu ploaia libertății, pe care sufletul acestui neam însetat de moarte a așteptat-o cu sfânta legitimitate, ci ploaia toxică, acidă a libertinajului. De-atunci grâul n-a mai fost grâu, ci un mutand feroce ce l-a înlocuit, mimându-i menirea, înmulțindu-se înspământător, ca și cum poporul ăsta român a fost dublat, triplat peste noapte cu o populație străină de el.

Așa cred că s-au născut spontan „Acumiștii!”. Oamenii lui acum! Cei fără trecut și viitor, care tropăie în clipa prezentă, cu sentimentul unei asigurate și arogante nemuriri. Victimele de serviciu ale noului abator ideologic al istoriei. Entuziasmați la maximum, doar că sunt noi, „acumiștii”, au ceva din bucuria celulelor cancerigene, marcate de mândria cinică că sunt altele și că nu recunosc memoria țesutului sănătos. Vesele că nu trebuie să plătească niciun tribut celor „vechi” care, prin moartea lor de fiecare zi, ne răscumpără viața noastră de zi cu zi, atât cât e! Voioși, țanțoși, siguri pe sine, dornici să nu învețe nimic și să uite fulgerător tot ce i-ar putea împiedica să-și devoreze, în tihnă, viața atomizată în clipe de neant, „acumiștii” nu vor solidariza nicicând în jurul unui ideal, al unei stări de spirit înălțătoare, dezinteresate, la temperatura morală a unei idei aparte. În schimb se vor aglutina chimic, cu o viteză uluitoare, în jurul unui interes meschin, de moment, individual sau comun, cristalizând egotic într-un bolovan de nesimțire, gata oricând, însă, să se prăvălească peste cel ce ar atenta să-i miște din vidul lor sufletesc.

Să nu le ceri nicicând „acumiștilor” să se revolte împotriva celor care pătează istoria și demnitatea martirică a acestui neam! Nu o vor face din simplu fapt că nu o cunosc și, mai mult decât atâta, nu vor s-o știe, de teamă că greutatea memoriei, substanța suferinței conținute în ea, le va micșora cumva viteza acțiunii de atac, acum și aici, în perspectiva sinistrului profit de o clipă! Populație de acvariu, ce fuge de la geam la primul bobârnac dat de stăpân și care nu cunoaște nostalgia mării. De aici prăpastia, hăul sufletesc apărut în sânul acestui popor. Cumplita tragedie a omului liber de azi, obligat să trăiască printre semenii lui, „acumiști!” De la contactul zilnic, dureros, cu această generație spontană, vine deznădejdea, descumpănirea profundă, nespusul lui amar sufletesc, al acestui „rest” de popor român, ce încă se încăpățânează cu sfântă inerție să mai existe!            

Și totuși, sunt convins până la absoluta credință, că viața asta centrifugală, ce-și zdrobește ființa în fiecare zi de marginile reci și indiferente ale neantului, va îngenunchea, într-o zi, în fața acestui „rest” de neam românesc, ce gravitează milenar doar în jurul credinței lui!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric via certitudinea.com.

/0 Comments/by
bucuresti

Dan Berindei – Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea

bucuresti

Dan Berindei - Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea

În veacul al XIX-lea a avut loc cel de-al III-lea miracol produs în istoria românilor, după cel dintâi – formarea și rezistența lor ca popor romanic la marginea Europei, departe de celelalte popoare romanice și cel de-al doilea – compromisul realizat în relația cu puternicul Imperiu Otoman, datorită căruia și-au păstrat statalitatea, o existență autonomă și credința. Acest al III-lea miracol l-a constituit strângerea românilor într-o singură entitate statală, modernizarea și neatârnarea, totul dobândit în condițiile neprielnice ale dominației zonei de trei mari imperii. Bucureștii au reprezentat centrul acestui proces istoric.

În secolul al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, în plină perioadă fanariotă, care a însemnat și o orientalizare a orașului, Bucureștii se afirmau ca cel mai mare centru din zona creștină europeană dominată de sultani. Era locul unde își puteau găsi adăpost creștinii sud-dunăreni supuși nemijlocit stăpânirii otomane și în care mulți dintre ei și-au dobândit stări materiale prospere. „Din frunte, ca din răsărit, scria în acea vreme grecul Chesarie Daponte, apar străluciții București, auriții București, dulcii București, mândrul și prea însemnatul și prea slăvitul tron al domnilor.”1

Secolul al XIX-lea a fost veacul marilor schimbări, cel al trezirii naționale, dar și al modernizării. În privința orașului și mai ales a centrului său, se depuseseră silințe pentru o sistematizare a sa. În ultimele decenii ale domniilor fanariote, s-au amenajat piețe în oraș „deschise pentru obștescul folos și trebuința politiei”2, pentru înlesnirea circulației și pentru apărarea orașului de incendii. În 1814 se înregistrează și începuturile iluminatului public pe Podul Mogoșoaiei, din șapte în șapte case.3

podul mogosoaiei, calea victoriei

Când Vladimirescu deschide cu sabia poarta viitorului, Bucureștii se află în centrul acțiunii, iar în etapa domniilor pământene restatornicite, încep a se vădi semnele modernizării urbane. Cea dintâi grijă este acordată marilor căi de circulație, podurilor, care se pavează „cu piatra cea mai tare aflată în munții Țării Românești”4, în locul podinelor. „Cu puțin înainte de 1828, scria martorul francez Béchamp, nu mai era trebuință de a avea felinar spre a eși seara din casă… Da, sub Grigore Ghica se respira, se trăia într-o viață nouă, barbaria se retrăgea, aspirându-se din ce în ce la un viitor mai bun.”5

Încep să fie construite și noi edificii, chiar din timpul domniei pământene a lui Grigore Ghica și mai ales în perioada regulamentară; se reconstruiește vechiul spital Colțea și se deschide noul spital Brâncovenesc cu instrumente chirurgicale de la casa Charrière din Paris, spital care ajunge să numere în 1861 200 de paturi.6 La Colentina se ridică, în anii 20 ai veacului, palatul lui Grigore Ghica, mai apoi casa lui Dinicu Golescu de pe podul Mogoșoaiei este transformată în „palat de țeremonii”.7 În perioada regulamentară se vor construi și cazărmi.

În primăvara anului 1830, generalul Kiseleff constituie o comisie „pentru înfrumusețarea și îndreptarea politiei”, din care fac parte mari boieri, dar și ingineri, „arhitectoni” și medici.8 Se fac proiecte, dar se și adoptă unele măsuri pentru salubritatea orașului, ba chiar se elaborează un plan pentru transformarea Dâmboviței în râu navigabil, iar un francez se oferă să concesioneze iluminatul străzilor „ca la Londra”.9 Printr-un Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucurestilo se prevede: limitarea extinderii orașului, stabilirea unei rețele de străzi principale și lărgirea celor prea strâmte, degajarea Dâmboviței și îndreptarea malurilor, scurgerea bălților, stabilirea de piețe, plasarea exterioară a cimitirelor, iluminarea și promenadele, de asemenea construirea a cinci mari canale de scurgere, unele boltite, a 50 de cișmele, a unui teatru și a unei grădini publice.10 Se aliniază clădiri, se nivelează străzi, se închid ulițe și ulicioare „netrebnice”. Paradoxal, marele incendiu din 1847 va ajuta la opera de sistematizare și modernizare a orașului.

marele incendiu din 1847

Marele incendiu din București din 23 martie 1847.

La capătul domniei lui Bibescu ființau în București printre edificiile publice: Curtea administrativă, Curtea de Justiție, Statul major, Casa Sfatului orășenesc, Colegiul Sf. Sava, Cazarma de infanterie, Cazarma de cavalerie, ca și palatele Ghica și Știrbei, ori clădiri impozante cum erau casele Meitani, Oteteleșeanu, Lenș etc.11 Din 1846 au fost pornite și lucrările de construire a Teatrului Național, care va fi încheiat și inaugurat sub Știrbei în 1852.

O comisie de înfrumusețare va lucra și în timpul domniei lui Barbu Știrbei și comisii similare acesteia și celei din anii ’30 activează în oraș începând din 1859. De data aceasta s-a luat în discuție formarea unui „bulevard interior” care să despartă orașul de „foburguri”, amenajarea unor artere late de 20 m, având menirea de a uni centrul cu barierele orașului, rectificarea Dâmboviței și construirea de cheiuri, refacerea pavajului cu piatră regulată, canalizarea străzilor.12 Planurile depășesc cu mult realizările efective, dar schimbările sunt evidente. Circulația în oraș devine mai lesnicioasă, transformări vizibile au loc în domeniul construcțiilor și a dotărilor edilitare. În 1860, ființau în București 16283 clădiri din zid, față de 2184 clădiri din lemn și 4991 din chirpici.13 Cele de zid reprezentau jumătate din totalul clădirilor similare din Țara Românească (34750)! De asemenea, în 1860 se întâlneau în București 58 de clădiri cu trei caturi și 1327 de clădiri cu două caturi!14 Producția de cărămizi se intensifică și este controlată, impunându-se dimensiuni-tip ale acestor materiale de construcție de bază.

Treptat, rețeaua de străzi pavate se extinde, dar evident marele beneficiar rămâne centrul orașului. Din 1834 străzile capătă denumiri, punându-se tăblițe cu numele lor. Grădinile publice se adaugă grădinilor orașului: „Aleiul” de la Mitropolie, grădina Filaret, cea de la Colentina Ghiculeștilor, grădina Kiseleff – Șoseaua și Cișmigiul. Desființarea morilor de pe Dâmbovița se realizează cu mare greutate și inundațiile pun în primejdie rivedarii; inundațiile din 1864 și 1865 au marcat destinele orașului, problema se va rezolva în anii 80 când se realizează sistematizarea cursului râului. În mai 1846 s-a pus piatra fundamentală a lucrărilor a lucrărilor de alimentare a Bucureștilor cu apă din Dâmbovița, prin conducte. Dar în 1859 erau alimentate 23 de fântâni publice și doar 13 case particulare.15 În 1861 se cerea ramificarea rețelei de apă, ceea ce s-a realizat treptat. Marile canale colectoare de scurgere se realizează și ele cu multă greutate. Iluminatul face progrese. În 1833 funcționau 280 de felinare, în 1855 erau 777 de felinare în funcțiune, iar din 1856 s-a introdus iluminarea cu „idrocarbură” – gaz lampant.16 În 1859 se cerea dublarea numărului felinarelor ca să nu rămână doar „uliți privilegiate”.17

Iluminatul stradal în București în sec. XIX

Iluminatul stradal în București în sec. XIX.

Din 1862 orașul București devine capitala statului național și în aceste condiții dezvoltarea i se accentuează, atât pe plan economic cât și edilitar. Sunt înființate diverse întreprinderi, din care nu lipsesc cele din domeniul metalurgic; de asemenea, se dezvoltă mari ateliere ale statului și îndeosebi ale armatei. În 1871, este inaugurată uzina de gaz aerian la Filaret. În 1872 este introdus tramvaiul cu cai, iar în 1869 și 1872 orașul este legat prin căi ferate de Giurgiu și Târgoviște, fiind dotat cu Gara Filaret și apoi Gara de Nord. După adoptarea legii de încurajare a industriei în 1887, se ajunge ca în oraș să ființeze în 1893 115 întreprinderi care beneficiau de prevederile acestei legi. Banca Națională este înființată în 1880 și în oraș se va dezvolta o rețea de instituții bancare.

Între 1880 și 1883 s-a rezolvat problema regularizării cursului Dâmboviței, procedându-se la rectificarea cursului și la adâncirea albiei, ca și la construirea unor poduri moderne. De asemenea, s-au deschis marile bulevarde din centru reorientate vest-est și nord-sud. Construindu-se uzinele electrice de la Grozăvești și apoi de șa Filaret a putut fi extins iluminatul modern, electric, iar în 1894 tramvaiul electric pe linia Obor-Cotroceni. În 1890, a apărut telefonul.

București. podul peste Dâmbovița, 1886

București. podul peste Dâmbovița, 1886.

O serie de edificii publice au fost ridicate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul veacului următor – amintim dintre ele: Ministerul de Finanțe (astăzi Muzeul Colecțiilor), Banca Națională a României, Palatul Justiției, Monitorul Oficial (astăzi Arhivele Statului), Ministerul Instrucțiunii Publice, Palatul Poștelor (astăzi Muzeul de Istorie Națională), Facultatea de Medicină, Muzeul de Istorie Naturală, Institutul geologic, Palatul Casei de economii și consemnațiuni, Ministerul Agriculturii, Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Capitalei). Edificiilor publice li s-au adăugat clădiri private. Amintim, printre altele: Palatul Cantacuzino, casa Crețulescu de pe Știrbei Vodă, casa Assan din Piața Alexandru Lahovari, casa Monteoru de pe Calea Victoriei.

În ansamblu, toate aceste construcții, adăugate celor existente de mai înainte, au contribuit ca orașul să dobândească aspectul de Mic Paris, denumire dată mai întâi de vizitatori străini. Denumirea se referea mai ales la partea centrală a orașului, înzestrată edilitar, cu edificii și construcții comparabile cu cele ale unor mari orașe apusene, beneficiind și de o rețea de magazine comparabile  celor pariziene prin mărfurile pe care le desfăceau, dar ea avea în vedere și modul de viață al protipendadei bucureștene. Dacă mai avem în vedere și dezvoltarea vieții culturale, în care ființa o viață teatrală de înalt nivel, în orașul unde în 1864 se înființase Universitatea, iar doi ani mai târziu Academia Română, înțelegem și mai bine că denumirea își avea justificarea.

Oricum, între 1821 și sfârșitul veacului al XIX-lea procesul de modernizare a orașului, dar și cel de creștere – în 1831 circa 70 000 de locuitori, inclusiv flotanții, în 1859-1860 121 754 de locuitori (45% din populația urbană a acelei vremi din Țara Românească), iar 1903 289 184 locuitori – a fost aproape uimitor. Orașul s-a transformat, s-a îmbogățit și mai ales s-a modernizat, în limitele epocii respective. Veacul al XX-lea avea să-i rezerve noi etape de creștere spectaculoasă și de dezvoltare, mai ales după ce avea să devină capitala unei Românii cu hotare desăvârșite.

„Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea”, Dan Berindei, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 9, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

Note:

1. Scrisoarea lui Chesarie Daponte către C. Dudescu („Biserica Ortodoxă Română”, XVIII [1894-1895], p. 858).

2. A. V. Urechia, Istoria românilor, București, vol. VIII, p. 681.

3. Ibidem, vol. X A, p. 716.

4. Nestor Urechia, Primele pavele de piatră în București, în „Propilee literare”, II (1927), p. 23-24.

5. Apud C. Moisil, Bucureștii vechi. Schiță istorică și urbanistică, București, 1932, p. 37.

6. Dan Berindei, Orașul București reședință și capitală a Țării Românești (1459-1862) București, 1963, p. 243.

7. Ibidem, p. 244.

8. Ibidem, p. 236.

9. Ibidem, p. 237.

10. Ibidem.

11. Victor Papacostea, Un observator prusian în Țările Române acum un veac, București, 1942, p. 71-72.

12. Dan Berindei, op. cit., p. 240.

13. „Anale Statistice”, 1860, p. 124-125, 128-129.

14. Ibidem, p. 124-125.

15. Dan Berindei, op. cit., p. 253.

16. Ibidem, p. 255-256.

17. Ibidem, p 256.

/0 Comments/by
gheorghe piperea

Gheorghe Piperea – Trebuie să ne reușească demondializarea (I)

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Trebuie să ne reușească demondializarea (I)

Nu știm mare lucru despre Forumul Economic Mondial de la Davos. Eu, unul, auzisem ceva despre acest Mecca al progresiștilor prin 2002, când se lăuda Năstase că e invitat să participe (printre alți 4000 de alți invitați). Dacă întrebi 100 de cetățeni români ce e acest forum, 99 nu vor reuși nici măcar să identifice mental, pe hartă, mica localitate Davos, din Elveția, unde se ține anual. Probabil că, dacă li se spune că majoritatea covârșitoare a liderilor politici progresiști – globaliști de azi au fost școliți la Davos sau că marea re-setare (al cărui imperativ Build Back Better a fost preluat ca slogan electoral al campaniei lui Biden la prezidențialele din SUA din 2020) a fost concepută la Davos ori că de acolo a rezultat orizontul 2030, an în care omul nu va mai avea nimic (nici măcar familie), dar va fi fericit, atunci pesemne că mai mulți de-ai noștri vor pricepe despre ce e vorba și vor avea o sănătoasă repulsie intuitivă. Mai ales că liderul acestui forum, Klaus Schwab, a fost un porte-parole al întregii plandemii, pe care a considerat-o „șansa unică” a resetării societății și a omului, întru transhumanism. Tot el este autorul expresiei naziste „4 miliarde de mâncători inutili”. Mă grăbesc să adaug că tipul nu este un mare filosof, economist sau inginer social, ci un bufon care a îmbătrânit urât, dar care are curajul (sau rolul) să spună pe șleau ceea ce stăpânii neo-feudali ai lumii de azi nu au chef să spună.

Forumul Economic Mondial (World Economic Forum, cunoscut și sub acronimul WEF) de la Davos este la originea sau în preajma tuturor evenimentelor șocante, a crizelor, a pandemiilor, a războaielor sau a „revoluțiilor” digitale care au remodelat lumea și au încercat să facă din om o figurină de plastilină în ultimii 40 de ani. De remarcat că, atunci când sunt invitați, liderii marilor corporații globale vorbesc cca 45 de minute și au parte de o uriașă acoperire mediatică, în timp ce liderii politici pot vorbi doar 5 minute, ulterior pierzându-se în masa mare de știri „oficiale” – asta pentru a fi clar că politicile publice nu se fac de către politicieni, care sunt efemeri și care pot fi, teoretic, trași la răspundere (politică, morală, juridică) pentru deciziile lor, ci prin birocrați, tehnocrați, servicii secrete și manageri de corporații globale, aflați sub controlul și supravegherea cui trebuie, pentru a asigura captivitatea necesară a sătenilor globali și concentrarea averilor și a resurselor în mâini puține, predictibile.

Liberul arbitru este, pentru VIP-urile și fanii WEF, dușmanul imperiului experților, iar rațiunea simțitoare a omului normal este inamicul ireductibil al totalitarismului.

Dacă marea mjoritate a lumii nu știe ce este WEF, știe, în schimb, foarte bine, Joseph E. Stiglitz, fost economist șef al Băncii Mondiale și laureat al premiului Nobel pentru economie. Stiglitz este autorul cărții „Prețul inegalității”, publicată în 2011 (ediția în limba română a fost publicată în 2012, la editura Publica) și al celebrei butade „1% din populație deține 99% din avuția globului, iar 99% din populație deține 1% din avuție”, care a inspirat mișcarea globală de protest anti-bănci din 2011, intitulată Occupy Wall Street. Stiglitz spune că frecventează acest forum încă din 1995, deci îl cunoaște foarte bine și, mai ales, este cunoscut foarte bine acolo, de organizatori, mai ales pentru că e un critic sever, iar nu un lăudător, al ideologiei mondializării și al școlii lui Schwab. Atunci când Stiglitz spune sau scrie ceva, cerberii imperiului globalist intră în agitație maximă, iar actorii și fanii spectacolului annual de la Davos, în panică. De exemplu, după ultima ediție a acestui Forum, Stiglitz a scris un editorial pentru Project Syndicate, care este publicat și în presa franceză*. Titlul editorialului este surprinzător – „Trebuie să reușim demondializarea”. Conținutul articolului este chiar uluitor. Pur și simplu, editorialul lui Stiglitz demolează demolatorii**.

Anul acesta, la Davos, într-un efectiv redus la jumătate față de anii de glorie ai WEF, dezbaterile s-au concentrat nu asupra globalizării, ci asupra eșecurilor globalizării. S-a vorbit despre distrugerea lanțurilor lungi de aprovizionare, despre inflația galopantă, despre explozia prețurilor la alimente și energie (care a lovit țările occidentale și, mai ales, tările UE), despre penuria de materii prime și de mărfuri esențiale (cum ar fi semiconductorii, cipurile și… laptele praf pentru sugari) și despre consecințele grave ale unui sistem de protecție a proprietății industriale deținute de corporații și de chinezi. Vă reamintesc scandalul de anul trecut, stins ca un foc de paie, scandal declanșat de cererea lui Biden, susținută de Macron, ca industria Big Pharma să cedeze gratuit licențele de fabricare și exploatare a patentelor asupra medicamentelor și serurilor experminentale de „prevenție și tratament” ale molimiei pandemice – cerere ignorată de toată „lumea bună” a birocrației și a tehnocrației corporate. De asemenea, vă reamintesc de profitabilele afaceri cu bani publici derulate între lumea „științifică” occidentală și laboratoarele chineze (din care a plecat pandemia, de altfel) în domeniul virusologiei, precum și de aberantele experimente ale armatelor marilor puteri în domeniul armelor biologice. Și în aceste domenii este mare aglomerație de patente industriale, din care se fac bani în cantități sfidătoare, pe seama fricii, a suferinței și a pierderii indentității oamenilor normali, plătitori de taxe, impozite și contribuții la bugetele publice.

Printre altele, la ultima ediție WEF s-a discutat despre finalul relocării producției occidentale în țări cu forță de muncă și resurse ieftine, chestie indicată drept principala greșeală a mondializării. Această relocare a fost panaceul oricărui CEO de corporație de tip occidental din ultimii 25 de ani, decis să facă profit cu orice preț, inclusiv cu prețul sclaviei, al exploatării muncii copiilor cu vârste de sub 15 ani și al distrugerii ne-creatoare a resurselor planetei. Când muți aproape întreaga manufactură a lumii în China, înseamnă că trebuie să te aștepți ca lumea, transformată într-un sat global, să devină dependentă de China, cu tot cu sistemul său totalitar. Este ridicol, dar „marii” manageri de corporații occidentale se fac acum că descoperă că în China este totalitarism comunist, un sistem economic, politic și social care nu dă doi bani pe proprietate, pe drepturi și pe libertăți. Ziariștii, influencerii, expații occdientali din China și comentatorii docți ai civilizației chineze descoperă, stupefiați, că în China poți fi încarcerat timp de 2 luni și jumătate într-un zgârâie-nori, alături de alți occidentali chinezofili și de 26 de milioane de chinezi ultra-tehnologizați, printr-un simplu ordin al unui „împărat” comunist. Este penibil, dar presa main-stream descoperă de-abia acum că, în momentul în care China decide să contingenteze, să suspende sau să închidă producția și comerțul international în și dinspre China, lumea este covârșită de penurie, pe toate planurile, inclusiv cel al inteligenței – prostocrația nu mai știe cum altfel să reacționeze la minciunile, manipularea multristratificată, simulația, strategiile pe decenii și jocurile de șah ale Chinei decât prin pandemii re-inventate și exceptionalism juridic și economic, adică prin permanentizarea crizei, a urgenței, adică prin revoluția continua de tip leninist, unde este hiperbolizat rolul expertului-urgentist, al militarului obtuz și al serviciilor secrete materialicește interesate.

De exemplu, deștepții de la Davos au propus acum „soluția” re-relocării biznisurilor occidentale, din China și Rusia, în teritorii amicale (friend shoring). Nu știu ce teritorii amicale vor mai găsi SUA și UE, unde să poată să producă ieftin, cu ajutorul muncii forțate și al dictaturilor soft/hard, unde să poată consuma nebunește resurse și să covârșească planeta cu deșeuri și reziduuri, și de unde să poată extrage toată plusvaloarea creată de populațiile sau națiunile „prietenoase”, prin remunerații imense ale proprietății lor industriale (patente, mărci, branduri) și prin export de profit și optimizare/evaziune fiscală.

Este cert, însă, că retragerea corporațiilor occidentale din China și Rusia va re-aduce pe lume vechea și sănătoasa cortină de fier de dinainte de 1989. România, desigur, va rămâne, din nou, în spatele cortinei – nu vă faceți iluzii.

*Joseph E. Steiglitz, „Il faut rèussir la dèmondialisation”, Les Echos, numărul din 9 iunie 2022, p.12.

**Sloganul WEF și al lui Biden (Build Back Better) înseamnă, literalmente, să demolăm lumea pentru a o reconstrui mai bine, adică visul de peste un secol al marxismului și ținta oricărui nihilist care I se opune lui Dumnezeu.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. av. Gheorghe Piperea.

/0 Comments/by
constantin oprisan

Constantin Oprișan – Don Quijote (poem)

constantin oprisan

Constantin Oprișan - Don Quijote (poem)

O, Doamne! Murmură Don Quijote
Şi mâna i se-apleacă, cu lancea, tremurând,
O, singură-mi iubire, schimbată în robot!
Şi lancea i se-nfige, cu vârful în pământ.

Misterul cast al vieții, închis în fierul mort! De-aceea te răpiră din vechiul tău castel… Fluidul inefabil să-l schimbe în resort și trupul eteric, în monstru de oțel.

Şi tristul Don Quijote coboară de pe cal. De-acu, unit cu tine, pe veci am să rămâi, Iubirea ta celestă s-o caut în metal,
Să-mi dai, pe totdeauna, sărutul cel dintâi.

Se mișcă-ncet inelul destinului, pe cer,
Şi semnul suferinței, firavii pești răsar;
Prin somn mai plânge Sancho pe platoșa de fier
Şi, copleșit de gânduri, stă stoicul măgar.

O, minte ispitită de-nțelepciunea vană! Descartes, iluminismul, cu ieftine spoieli…
Tu-o să-ncerci și astăzi, să-mi scurmi aceeași rană
Şi să-mi strecori în suflet, aceleași îndoieli.

M-a ispitit de tânăr, lumina ta deșartă,
Cu palidu-i orgoliu, să-mi stingă geniul bun;
Şi mi-am privit în suflet, sub limpezimea-ți moartă
Cum, una câte una, minunile apun.

Dar inima mea știe, că zidu-acesta ‘nalt,
Cu liniile-i drepte ‘nălțându-se spre cer,
Sub strania-i tăcere, sub blocuri de bazalt,
Sub simpla-i geometrie, ascunde un mister.

De-aceea vrea destinul, trecând aceste porți, Sub limpezimi de piatră, să-i pipăi geniul rău. Lumina lui căzută, ca s-o ridic din morți,
Cu sângele și carnea, plătind păcatul meu.

/0 Comments/by
ucraina, rusia, romania, u-craina, tara de la margine, la margine, corvin lupu, razboiul din ucraina

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a cincea)

ucraina, rusia, romania, u-craina, tara de la margine, la margine, corvin lupu, razboiul din ucraina

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a cincea)

„Raporturile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană trebuie să fie abordate ținând cont de experiența României, căreia Occidentul i-a luat toată economia, resursele naturale și umane și întreaga suveranitate de stat”, declară profesorul Corvin Lupu (partea a V-a a interviului despre războiul din Ucraina)

Tudor Urse: Domnule profesor, în articolele anterioare ați abordat o gamă foarte largă de aspecte privitoare la războiul Rusiei împotriva Ucrainei, aceasta din urmă susținută de 40 de state aliate ale SUA, inclusiv întregul NATO. Ați vorbit despre manipularea extraordinară a evenimentelor în întreaga zonă euro-atlantică, despre importante aspecte ce țin de istoria relațiilor internaționale, legate de conflictul din Ucraina, despre modul în care este condusă actualmente Federația Rusă, despre promovarea național-suveranismului rus, despre lupta actuală a rușilor împotriva globaliștilor occidentali, conduși de marii bancheri evrei din SUA, despre modul în care se deglobalizează Eurasia, despre deposedarea de putere a oligarhilor evrei din Rusia, despre criza Uniunii Europene pe care a generat-o războiul din Ucraina și despre multe alte aspecte.

În continuarea interviului nostru, v-aș ruga să ne mai spuneți câteva lucruri.

Cum vedeți dumneavoastră discursul de la Forumul Economic Mondial de la Davos al faimosului fost secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, ale cărui critici la adresa politicii SUA și a Occidentului, în general, au stârnit mari nemulțumiri în rândul elitelor oligarhice occidentale?

Corvin Lupu: Da, este importantă poziția lui Kissinger. De aceea ea a fost trecută cu vederea de presa sistemului din cea mai mare parte a spațiului euro-atlantic, bineînțeles și din România. Ce i-a deranjat pe mai marii zonei de influență în care am ajuns și noi după 1992 este faptul că Henry Kissinger este un membru de vază al comunității mondiale evreiești, membru al Bilderberg și al Comisiei Trilaterale.

Kissinger este autorul Doctrinei Diplomației Triangulare. Această doctrină recomandă ca Washingtonul să facă tot ce poate pentru a împiedica o apropiere a Moscovei de Beijing. China este văzută ca fiind principalul inamic al SUA și acest lucru a fost consemnat și în Strategia Națională de Securitate a Statelor Unite. Ca urmare, în viziunea lui Henry Kissinger, Statele Unite trebuie să acționeze diplomatic în așa fel încât să fie în relații mai bune atât cu Rusia cât și cu China, decât sunt relațiile directe dintre Rusia și China.

Kissinger a spus că SUA și aliații/supușii lor „s-au înșelat” când au acționat de așa manieră încât să provoace Rusia să atace și când nu au mai ținut cont de Doctrina Diplomației Triangulare. El a declarat că războiul purtat de SUA împotriva Federației Ruse prin interpuși face China mai puternică, obligând Rusia să strângă relația cu China. Kissinger a spus că cu cât se va strânge relația Chinei cu Rusia, puterea Americii va scădea, Zona Non-Dolar se va extinde și ea, iar dominația comercială mondială a SUA va fi înlocuită de comerțul mondial al Rusiei și Chinei, bineînțeles alături de numeroasele state aliate ale lor.

Kissinger nu a făcut doar o critică a politicii administrației Biden, ci a lansat și avertismente sumbre, legate de viitorul Lumii Occidentale. El a numit războiul din Ucraina ca fiind „păgubos”. El a spus că strategia SUA trebuie schimbată, în caz contrar SUA și aliatele ei vor avea de suferit pierderi mari pe termen lung.

Eu fac însă o remarcă la adresa doctrinei diplomatice a lui Kissinger. Această doctrină de relații internaționale făurită de Kissinger a fost gândită într-o perioadă în care la Moscova oligarhii evrei erau foarte puternici și influențau deciziile diplomației ruse și altor instituții ale statului. În timp, naționaliștii ruși au eliminat tot mai mult din influența evreiască. Nu știu dacă astăzi lucrurile mai pot sta cum le-a gândit Kissinger, în momentul în care conducerea naționalistă a Rusiei face război deschis împotriva khazaro-evreimii americane și a eliminat de la puterea economică și influența politică pe oligarhii evrei din Rusia. Cred că unii actuali decidenți americani nu mai contează deloc nici pe Rusia și nici pe China. Este posibil ca la Casa Albă să se fi gândit că războiul va fi inevitabil și cu cât trece mai mult timp, cu atât Rusia plus China și aliatele lor se întăresc mai mult, iar Occidentul pierde putere și influență pe plan internațional, restrângându-și controlul asupra unui areal tot mai puțin întins.

Oricum, discursul lui Kissinger a descumpănit Lumea Occidentală. Indirect el a dat clar de înțeles că de vină pentru războiul din Ucraina este administrația de la Washington. Către ea arăta marele om politic evreu cu degetul. Poate nimeni altul nu ar fi fost capabil să clarifice erorile Occidentului mai bine decât el. În același timp, toți l-au ascultat și nimeni nu-l poate contesta pe el de a fi un stâlp al Lumii Occidentale, pe care a slujit-o o viață întreagă cu un foarte mare devotament. Asta nu l-a scutit însă de criticile mai marilor Lumii Occidentale care se cred infailibili, iar discursul lui Kissinger a pus sare pe rănile destul de adânci ale Occidentului. Cel mai supărător pentru mai marii Lumii Occidentale este faptul că discursul lui Henry Kissinger a năruit toată propaganda prin care s-a încercat să se inducă ideea vinovăției exclusive a Federației Ruse pentru războiul din Ucraina. Kissinger le-a spus drept în față planificatorilor americani ai războiului că „s-au înșelat”.

Tudor Urse: În SUA s-a spus explicit că trebuie purtat un război de durată împotriva Rusiei, până la înfrângerea ei totală, dezmembrarea ei și desființarea ei ca stat. Va accepta Rusia să dispară fără să tragă după ea întregul Glob pământesc, întreaga omenire?

Corvin Lupu: Întrebarea dumneavoastră o mai completez și eu cu niște întrebări: Ce mare putere a Lumii ar accepta așa ceva? Este acest proiect de distrugere a Rusiei unul înțelept? Este acest proiect unul viabil/posibil? Este dorința marilor bancheri khazaro-evrei din SUA de a distruge Rusia un proiect democratic, pus în slujba păcii?

Sunt convins că cititorii noștri cunosc răspunsurile firești la aceste întrebări și de aceea voi spune doar că eu cred că Rusia se va lăsa distrusă și desființată ca stat doar „de gât” cu întreaga lume. China și ceilalți aliați militari importanți ai Rusiei din Organizația de Cooperare de la Shanghai vor susține Rusia „trup și suflet”. Toți știu că dacă Rusia va pierde războiul, le va veni și lor rândul la a fi distruși și transformați în colonii ale Occidentului. China a mai trecut prin aceasta și uriașele suferințe ale poporului chinez din acea perioadă sunt vii în conștiința publică. Faptul că la începutul războiului unii „analiști politici” că China nu va fi de partea Rusiei, ci de cea a Occidentului, i-a descalificat în bloc.

Apoi, războiul acesta mai are o miză: dacă Rusia pierde, suveranismul național ar intra în agonie, iar globalismul colonial khazaro-evreiesc s-ar consolida, ceea ce cea mai mare parte a lumii nu dorește.

Tudor Urse: Cum vedeți viitorul relațiilor Rusiei cu Uniunea Europeană?

Corvin Lupu: Din momentul în care statele Uniunii Europene au intervenit în conflict de partea Ucrainei, sprijinind-o cu arme, bani, echipament militar, luptători voluntari, instructori militari, ofițeri, informații etc., Europa s-a transformat dintr-un client prioritar al Rusiei într-un dușman. Uniunea Europeană s-a dovedit o amenințare la adresa Rusiei, iar urmarea imediată este că Rusia va continua să își reorienteze relațiile economice către Asia, America Latină și Africa. În același timp, treptat, Rusia va îngrădi accesul statelor Uniunii Europene la materiile prime și sursele de energie ale sale, iar ceea ce va mai vinde în UE se va vinde mai scump decât prețurile oferite de Rusia oricărei alte țări din lume. În timp, Uniunea Europeană va suferi foarte mult din această cauză. Ea va trebui să producă mai scump, va concura mai greu cu produsele pe piața mondială și va fi nevoită să-și restrângă numeroase activități productive. Nivelul de trai în UE va scădea continuu. Europa a intrat într-o recesiune de lungă durată.

Putin a declarat deja că Federația Rusă nu se va mai pune într-o poziție în care să devină din nou dependentă de Uniunea Europeană. Acele zile au trecut. Aceasta a fost alegerea Uniunii Europene, făcută la cererea/ordinul SUA, în dauna Europei. Rusia redirecționează fluxurile energetice și de materii prime importante către China, India și mai departe.

Aceste urmări ale războiului vor crea în timp mari nemulțumiri în rândul popoarelor europene, ceea ce va fi o încercare pentru regimul politic euro-atlantic, deja aflat în criză. Statele din UE și din NATO care nu vor achiesa la promovarea unei politici anti-ruse, cum sunt de exemplu Ungaria, Serbia, Turcia, Austria, vor avea de câștigat în raporturile economice și de altă natură cu Rusia și vor fi susținute cu materii prime și energie, ieftine și înalt calitative, ceea ce le va susține mult economia. În timp, acest exemplu poate fi contagios și pentru alte state…

Este posibil ca Rusia să trateze diferit statele din vestul Europei, față de cele care sunt în fosta sa zonă de influență din centrul și estul Europei, acestora din urmă fiindu-le oferite contracte economice mai bune.

Tudor Urse: Cum vedeți situația din Republica Moldova? Credeți în posibilitatea reunirii ei cu România, prin orice formă, adică fie prin unire directă, fie prin unire în cadrul UE?

Corvin Lupu: Republica Moldova este în mod eronat asimilată provinciei românești Basarabia, cea care s-a unit cu România la 27 martie 1918. O porțiune din nordul Basarabiei și întregul sud, Bugeacul, au fost arondate Ucrainei, la cererea acesteia. Transnistria, n-a fost a Basarabiei. Transnistria este industrializată și deține surse de electricitate pentru întreaga țară. De economia Transnistriei depinde toată Republica Moldova. În Transnistria trăiesc peste 220.000 de etnici ruși. Alți ruși, numeroși ucraineni și găgăuzi trăiesc de asemenea în Republica Moldova. Există și un număr apreciabil de evrei, care dețin pârghii economico-sociale și politice importante. Toți aceștia se împotrivesc unirii Republicii Moldova cu România. Etnicii români, numiți „moldoveni”, s-au împuținat foarte mult. Când au primit dreptul la cetățenia română, s-au înghesuit toți s-o obțină și au fugit la muncă în Occident cu sutele de mii… Rusofonii nu părăsesc Basarabia.

Din sondajele făcute de către institute din siajul UE, 65% din populația Republicii Moldova se opune unirii cu România. În aceste condiții, nu văd rostul discursurilor politice românești de unire a celor două țări, chiar dacă Basarabia este pământ românesc. Cele peste două secole de stăpânire rusească și ucraineană au afectat tare românismul din teritoriile românești ocupate de slavi.

Grupările unioniste românești din Republica Moldova au elaborat toate proiectele lor de țară în adversitate cu Federația Rusă. Românii din Basarabia nu au căutat niciodată să elaboreze un proiect de țară de conivență cu Rusia, nu s-au oprit niciodată din a arunca vorbe grele împotriva Rusiei. Rusia i-a identificat pe acești unioniști români cu inamicii ei. Românii unioniști nu au putut gândi niciodată în mod superior, cu gândul la viitor, deasupra diferendelor moștenite din istorie dintre basarabeni și Rusia țaristă/URSS/Federația Rusă. Unioniștii din Moldova de peste Prut s-au bazat totdeauna pe himera americană, sperând că influența SUA va fi decisivă și proiectul unionist va învinge. Românii noștri, altfel de bună credință, sperau că americanii se vor preocupa de libertatea și de aspirațiile poporului din Basarabia. S-au înșelat amarnic. În 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Petit, a făcut o declarație publică prin care a subliniat că unirea Moldovei cu România nu este ceva care va face lucrurile mai bune în Moldova, că unirea nu se recomandă, că Moldova trebuie să aibă propriul ei drum, altul decât cel al României. Eu am văzut în această declarație eșecul total al proiectului unionist basarabean în forma în care a fost el promovat de moldoveni până atunci.

În perioada următoare, convingându-se că Republica Moldova nu va fi lăsată să se unească cu România, mișcarea unionistă s-a aruncat cu arme și bagaje, necondiționat, în brațele Uniunii Europene, acceptând ca vârf de lance al ei pe globalista soroșistă Maia Sandu. La începutul războiului din Ucraina, pe care Rusia nu-l recunoaște a fi război, Maia Sandu a făcut publică neutralitatea Republicii Moldova, care a fost o măsură înțeleaptă. Ulterior, poziția Republicii Moldova s-a modificat. Uniunea Europeană s-a implicat în acest război. Statele care compun UE livrează arme, voluntari, informații și oferă numeroase alte ajutoare Ucrainei. Din această cauză, cererea adresată în acest moment istoric de Republica Moldova de aderare la Uniunea Europeană, nu a fost un gest politic de neutralitate, ci este văzut la Moscova ca un gest politic de adversitate, ceea ce nu este deloc de bun augur pentru conducerea de la Chișinău și pentru securitatea Republicii Moldova.

Ca să continui răspunsul la această întrebare, repet faptul că prin propria Constituție, Federația Rusă se consideră a fi continuatoarea fostei Uniuni Sovietice, deci consideră că Moldova este a Rusiei și este foarte posibilă, unii specialiști apreciază că este chiar probabilă, o operațiune militară specială și în Moldova. Acțiunile militare pe spațiul pe care Rusia îl consideră a fi în sfera ei de influență nu sunt numite războaie, ci operațiuni speciale. Se gândește faptul că nu faci război împotriva teritoriilor care îți aparțin sau care sunt în zona de influență obținută/negociată.

Din alt punct de vedere, eu am spus și la Chișinău, în cadrul unor simpozioane, că raporturile Moldovei cu UE trebuie să fie abordate ținând cont de experiența României, căreia Occidentul i-a luat toată economia, resursele naturale și umane și întreaga suveranitate de stat. Negocierile guvernanților de la Chișinău cu UE, în această perioadă de pre-aderare, trebuie să fie unele prin care să se protejeze interesele fundamentale ale țării. Altfel, li se va lua absolut totul.

Pe de altă parte, eu nu cred că Moldova va ajunge în UE și nici în NATO, iar personal cred cu tărie că aceasta nu este nici un fel de pagubă. Fac această afirmație, ținând cont de experiența României și situația generală din UE. N-am nici un motiv să cred că Republica Moldova ar fi respectată mai mult decât România la Bruxelles. Bineînțeles că în perioada în care UE și companiile multinaționale occidentale ar dori să le ia moldovenilor pământurile roditoare, cramele (cele mai mari din lume) și întreprinderile, „de la butoane” se va ridica pentru scurt timp nivelul de trai al poporului, fapt care va fi derutant pentru opinia publică, așa cum a fost și în România. Despăgubirile pentru presupusul holocaust, pensiile pentru evreii trimiși în Transnistria, legile anti-moldovenești etc, acestea vor veni mai târziu, în cazul Moldova va ajunge membru al UE sau, mai grav, al NATO. Dar acestei împrejurări eu îi dau șanse minime.

România și Republica Moldova nu au nici un proiect de țară pentru recuperarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța, eventual a Maramureșului istoric. Polonia a acționat în acest sens al recuperării teritoriilor care i-au fost smulse de URSS și date Ucrainei. Prin posibila uniune statală dintre Polonia și Ucraina, posibil învinsă, cu ce teritorii îi vor rămâne acesteia din urmă, Polonia dorește să-și recupereze aceste teritorii. Desigur, acestea sunt doar proiecte în fază incipientă. Nu știm cum va evolua războiul și cum se vor face aranjamentele la sfârșitul său, știm doar că va mai dura și că Rusia vrea înapoi ceea ce consideră că îi aparține de drept.

Republica Moldova a vrut totdeauna să păstreze în interiorul granițelor sale Transnistria, cu a sa Armată a XIV-a rusă și, în același timp să se rupă de Rusia să se unească cu România sau să adere la UE, eventual la NATO. Nici una, nici alta nu sunt posibile. Cred că proiectul de țară al Republicii Moldova va trebui modificat în viitorul apropiat și pus în acord cu calcule mult mai realiste. Oricum, la sfârșitul războiului actual, pe care Papa de la Roma, Francisc I, l-a numit „al treilea război mondial”, situația Republicii Moldova va fi stabilită de învingători. Pe moldoveni, ca totdeauna în istorie, nu-i va întreba nimeni dacă sunt sau nu sunt de acord cu soarta care li se va impune.

Tudor Urse: Vă mulțumesc!

(Va urma!)

/0 Comments/by
petre tutea, emil cioran, crestinism, crestinatate, metafizica, filozofie, religie, religia

Petre Țuțea – Ce spune înțelepciunea românească despre democrație

petre tutea, emil cioran, crestinism, crestinatate, metafizica, filozofie, religie, religia

Petre Țuțea - Ce spune înțelepciunea românească despre democrație

N-ar trebui să se vorbească aşa mult despre democraţie. Eu, în materie de democraţie, nu am nicio părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că sunt trei forme de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care face fiecare ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.

Platon

Platon

Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie. În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef. De pildă, un mare conducător în democraţie a fost Clemenceau, care a condus politic Primul Război Mondial.

Eu, cât aş fi de aristocrat în gândire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost şi atât. Dar toţi proştii aştia, luaţi împreună, sunt un principiu istoric.

Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă este că oamenii de excepţie pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influenţeze foarte mult asupra maselor. Aceştia sunt aleşii. Istoria este făcută de aleşi. Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce pe conducători, iar aceştia o conduc.

Aristotel

Aristotel

Ideea de echilibru social este caracteristica oricărei democraţii burgheze. Asta e forţa constantă a democraţiei. Iar extremelor – fie extremei stângi, fie extremei drepte – , care violează ideea de echilibru social, democraţia le este ostilă.

Eu nu sunt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari. Eu sunt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect faţă de poporul român. Şi până la urmă mi-am modificat poziţia: nu sunt democrat, sunt demofil, iubitor de popor.

Democraţia totală e cimitir istoric. Noi nu suntem în pericol, că n-avem nici măcar democraţie; un cimitir istoric presupune un trecut de viaţă care să fie îngropat.

Şi totuşi cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul măştii de om: democraţia. Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. Este un soi de haos suportabil.

Henri Bergson

Henri Bergson

Democraţia este sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu. Dar ea se deosebeşte de egalitarismul comunist prin lege.
În democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există; e tiranie.

Corpul social e atât de afânat, încât, ca şopârlele se furişează la conducere şi ajung acolo impostori. Există fisuri în aparatul social şi de stat prin care se prelinge încet, inevitabil, impostura. Chiar şi în cele mai strălucite cetăţi. Ce, credeţi că în Franţa ajung sus numai personalităţi remarcabile? Când e vorba de personalităţi, n-ai încotro, trebuie să le imiţi. Fiindcă imitaţia e un fenomen social inevitabil. Dar nu poţi să imiţi un prost, nici un impostor. Cel mult îl compătimeşti.

Politica

Charles Maurras

Charles Maurras

Când Charles Maurras a spus la politique d’abord (politica mai întâi), a spus un mare adevăr. Fără politică suntem pierduți. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alții. Un mare om politic e un om care are har. El face posibilă existența comună a oamenilor prin spiritul lui de organizator și legiuitor.

Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator.

Georges Clemenceau

Georges Clemenceau

Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie.

Păi dacă îi adunăm pe toți miniștrii români de la 1900 la 1918, noi am fi putut furniza Angliei și Imperiului Britanic cel puțin cinci miniștri… Iar când vorbesc de Ionel Brătianu, ar trebui să mă ridic în picioare, așa a fost de mare ca om de stat! Și a fost inginer… Ceea ce înseamnă că politica e o artă, o vocație.

Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Știi cum văd eu diferența dintre omul politic și cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar negustorul, rața de jos care se uită la el.

Conservatorismul

Reacționar e cel vetust și învechit. Conservatorii mari nu sunt reacționari, pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.

Cred că acum la noi ar fi optimă o conducere conservatoare, realizată însă într-un climat democratic. Adică un partid conservator, tradiționalist, naționalist, într-un climat liberal. Ca să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu nu pot să accept în numele niciunei idei să asupresc o singură celulă dintr-un om.

Ionel Brătianu

Ionel Brătianu

Naționalismul

Am fost acuzați, noi, ăștia de dreapta, că exagerăm puterea națiunii. Toate popoarele fac așa. Nemții se consideră buricul pământului, englezii două buricuri ale pământului, francezii trei buricuri și jumătate. Fiecare crede că neamul lui e buricul pământului.

Românismul a însemnat, pentru generația noastră, să fim noi înșine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuși. Și am vrut și noi, ăștia de dreapta, să fim români.

Sunt român și ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocație. Tot ce gândesc devine românesc.

Dacă există o știință a națiunii, eu sunt de meserie român.

vasile parvan

Vasile Pârvan

Naționalismul poate fi practicat și cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-și trăiască tradiția și istoria cu gloriile și înfrângerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare și universalul punct de sosire. Eu, ca naționalist, am gândit multă vreme că națiunea e punctul terminus al evoluției universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului.

Liberalismul

Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare, triumful personalității, triumful elitei conducătoare, nu-i așa, și nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creștine. În climatul creat de liberali se poate respira spiritual și se poate progresa material, valorile mișcându-se nederanjate de nimeni. Democrația înseamnă mai puțin decât liberalismul, care are într-un anume fel și un aspect aristocratic. Indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern și a societății române moderne. Mă interesează liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia și în vestul Europei. El devine, prin această biruință, ispititor pentru vânzoleala din spațiul răsăritean.

Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinație. Liberalismul favorizează corpul social: te instalează în sistem și n-ai încotro…

E un fenomen istoric, dar punctează timpul și spațiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile. Liberalismul oferă constantele în timp și în spațiu ale ordinii umane, cu toate că a apărut istoric. Așa cum creștinismul a apărut istoric; dar a punctat cu eternitatea timpul și spațiul.

Pe spațiul domnului ăstuia foarte mare care se cheamă întreprinzător, pe pașii ăstuia se naște toată civilizația modernă. În urma liberalismului se află uniformitatea, care economicește e sterilizantă, iar în fața lui nu se află decât haosul.

Singurul sistem suportabil, fiindcă e compatibil cu demnitatea și libertatea umană, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurența ca o competiție de valori, și nu confiscarea umană. El are un singur defect: prin competiția dură care se practică în liberalism, nu poate fi evitată apariția deșeurilor sociale, adică a neajutoraților. Orice sistem social rămâne până la urmă un joc deschis, neterminat. Nu s-a găsit formula de echilibru între individ și societate care să n-aibă niciun rest.

Social-democrația

Social-democrația este laptele bătut al comunismului.

Știți ce vor social-democrații? Să facă și bine, dacă se poate, dar să nu facă ce trebuie. Social-democrația e anticamera comunismului. Numai că, dacă prin social-democrație s-a intrat în comunism, nu se poate ieși din comunism tot pe-acolo. E ca o ușă care se poate deschide numai dintr-o parte. Social-democrații n-au forță activă de luptă. Păi n-au guvernat Germania social-democrații? Drept care au făcut pe ei!

Am fost în tinerețe de stânga din generozitate. Pentru că, vorba-ceea: dacă până la 30 de ani nu ești de stânga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stânga și nu esti conservator, ești cretin. Confundam în tinerețe comunismul cu comunitarismul.

Stânga nu poate guverna. Când vine la putere e pustiu.

Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

Francmasoneria

Francmasoneria dorește puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religioși, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe dușmani îi anulează social. Au o structură supranațională, deci sunt antinaturali. Toți cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiției între popoare; anulează însuși principiul civilizației moderne, născută prin luptă.

Egalitatea

În celebra „Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen” a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii sunt egali de la natură. Asta e ca şi cum Kant ar fi egal cu Iliescu. Oamenii sunt inegali de la natură. Sînt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister.

Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii. Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu.

Ministru

Știți ce înseamnă un bun ministru? Nu să fii bun funcționar, ci să ai vocație de stăpân. Când un ministru e funcționar, se încurcă în hârtii. Iar ca prim-ministru trebuie să porți în geantă imaginea ideală a României, spre care să te miști asimptotic.

Alegerile din 1990

Au falsificat sută la sută alegerile. Ați citit „Complicațiile tehnicii votării”? Nu puteam să votez nici eu, atât era de complicat! Păi ce-i acest ceuașesc 89% pentru niște golani care nu-s în stare să conducă nicio gară? Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie șansa hoitului român să devina viu…

„Domnule Țuțea, dacă ați fi fost ales președinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărâre pe care ați fi luat-o?”

Prima hotărâre: privatizarea, însemnând construcția celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci și priceput, și comuna urbană, guvernată de întreprinderi, de acești giganți ai lumii moderne. Și aș fi creat institute care să sincronizeze poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spațiul valah. Că eu nu contest poporului român că limba lui și geniul lui intelectual îi permit să mute creațiile speciei om la el acasă.

Iliescu

Iliescu se află în treabă. Pentru activiștii de partid aflarea în treabă e metodă de lucru. Aștia sunt activiști de partid – e neobolșevismul actual al României… Pai el a declarat în platforma-program că admiră valorile ideale ale comunismului! Cum ai spune: sunt încântat de dulceața și de deliciul produs în mine de cancer…

Monarhia

Sigur că forma ideală de guvernamânt e monarhia. Monarhia ar presupune și alegeri, și partide, și ar presupune un arbitru: acest arbitru, văzând forțele politice în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege pe cea mai populară, ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a făcut România Mare, iar democrația a mai redus-o.

/0 Comments/by
mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu – Libertatea presei (ultimul articol în Timpul)

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Libertatea presei (ultimul articol în Timpul)

Victoria în alegeri, îngenunchierea națiunii înaintea puterii uzurpatoare, deșteaptă și apetituri tiranice, printre care pretențiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat și aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câștig să se urmărească un altul, și în fine tot, spre deplina satisfacțiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână și chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai națiunii; astfel dispune el la discrețiune de toată puterea în stat, făcând ori și ce vrea fără a fi controlat și nu se gândește decât la mijlocul de a se întări în această situație de desfătare și răsfăț.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, și aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exercițiul puterii discreționare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreșit efectul unei hărăitoare din Brașov, care prin scârțâitul ei strident dă crispațiuni nervoase. Neapărat dar că se simțea și nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbușească țipătul contra trădării și contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniștit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, așa și contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinței alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupțiunea, frauda, amenințarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opozițiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opozițiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp și pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înșiși urmăresc un folos direct, nepătrunși fiind de datoria de cetățean și de sânțenia votului ce li s-a încredințat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârșit în luptă și îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiș.

Contra presei și jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; și așa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzațiune specială contra neregularităților de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, jurații, și l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente și recompensând pe magistrații care au avut lipsă de scrupul pentru justiție și s-au supus trebuinței regimului; acum a mers cu iuțeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de față guvernul, care este evident că a voit să lovească în existența jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, și care privește petrecerea străinilor în țară.

Dacă vom ține socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispozițiunea de expulsare luată în privința d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II și în spiritul de a combate și a depărta de țara noastră acele parazite care își caută existența din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihiliști mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniștit, stabilit de mai mult timp în țară și exercitând în asociația cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat și susținut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în țara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea și mai bine cât de necuvincioasă este dispozițiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat și încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echității care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în țară, și atunci înțelegem rațiunea unei dispozițiuni de expulsare când și-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă și politică de opozițiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranța lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l așteptăm de acum la alte măsuri și mai odioase, pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, și teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde și cea deja câștigată în monstruoasa sa pornire de a-și subjuga și presa.

Timpul, Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 28
mihai eminescu, timpul, 28 iunie 1883
/0 Comments/by
Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri – Deșteptarea României (poem)

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri - Deșteptarea României (poem)

Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,

N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător,

Ce se-nalță pân’ la ceruri din a lumei deșteptare,

Ca o lungă salutare

Cătr-un falnic viitor?

 

Nu simțiți inima voastră că tresare și se bate?

Nu simțiți în peptul vostru un dor sfânt și românesc

La cel glas de înviere, la cel glas de libertate

Ce pătrunde și răzbate

Orice suflet omenesc?

 

Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie!

Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit.

Ah! treziți-vă ca dânsa, frații mei de Românie!

Sculați toți cu bărbăție,

Ziua vieței a sosit!

 

Libertatea-n fața lumei a aprins un mântru soare,

Ș-acum neamurile toate cătră dânsul ațintesc

Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare

Se cerc vesel ca să zboare

Cătră soarele ceresc!

 

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?

Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?

Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire,

La obșteasca fericire,

La obștescul viitor?

 

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!

C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi?

Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie

Și la caru-i de trufie

Să ne-njuge ea pe noi?

 

Până când în țara noastră tot străinul să domnească?

Nu sunteți sătui de rele, n-ați avut destui stăpâni?

La arme, viteji, la arme! faceți lumea să privească

Pe câmpia românească

Cete mândre de români!

 

Sculați, frați de-același nume, iată timpul de frăție!

Peste Moina, peste Milcov, peste Prut, peste Carpați

Aruncați brațele voastre cu-o puternică mândrie

Și de-acum pe vecinicie

Cu toți mâinile vă dați!

 

Hai, copii de-același sânge! hai cu toți într-o unire

Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.

Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,

Pentru-a mamei desrobire

Viața noastră să jertfim!

 

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!

Care vede-n a lui țară libertatea renviind,

Fericit, măreț acela care sub un falnic soare

Pentru patria sa moare,

Nemurire moștenind.

1848

/0 Comments/by
12 iunie 1941, basarabia, bucovina de nord

12 iunie 1941, primul val de deportări din Basarabia și Bucovina de Nord

12 iunie 1941, basarabia, bucovina de nord

12 iunie 1941, primul val de deportări din Basarabia și Bucovina de Nord

În noaptea de 12 iunie 1941 a început primul val de deportări din Basarabia și Bucovina de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică. Românii au fost naționalitatea cu cei mai numeroși deportați în Siberia și Kazahstan: peste 70.000 de persoane.

La primul val, aproape 29.839 de români au fost deportați în Siberia și Kazahstan. Al doilea val a avut loc în 6-7 iunie 1949 și a deportat 35.796 persoane, din care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 de membri ai Martorilor lui Iehova.

Vasile Soare

Vasile Soare

„Românii au fost pe locul trei, ca număr, în aceste lagăre, după nemți și japonezi” (care erau prizonieri de război), declara la o conferință Vasile Soare, fost ambasador al României în Federația Rusă.

Ei au fost considerați de comuniștii sovietici și de aparatul lor represiv drept „membri ai organizațiilor contrarevoluționare” și „elemente antisovietice”.

Primul val de deportări a fost decis în 8 iunie 1941 la ședința comună a Biroului Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist al Ucrainei și a Comitetului Executiv al Consiliului Regional Cernăuți.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, numai în casele românilor din Ținutul Herța (Bucovina de Nord) au năvălit 1.000 de activiști sovietici, care au ridicat 458 de familii.

În 20 de minute, românii au fost scoși din casă cu hainele de pe ei și cu o bocceluță și duși la gară, unde au fost încărcați în vagoane pentru vite.

Printre locuitorii acestui ținut a fost și românca Anița Nandriș-Cudla (foto sus), din satul Mahala, Regiunea Cernăuți. A fost separată de soț și de mama bolnavă și deportată împreună cu cei trei copii în apropierea Cercului Polar.

Timp de 20 ani, această țărancă și copiii ei au supraviețuit înfometării, bolilor, frigului, persecuțiilor și muncii epuizante. În 1959 s-a întors acasă, iar în 1961 a reușit să reintre în posesia locuinței.

20 de ani în Siberia. Destin bucovinean

„20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”

Mărturia ei, un adevărat tezaur de limbă și spiritualitate românească, a fost publicată în 1991 de Editura Humanitas sub titlul: «20 de ani în Siberia. Destin bucovinean». Cartea a fost distinsă în 1992 cu Premiul «Lucian Blaga» al Academiei Române.

Redăm un mic fragment de la finalul cărții:

„Iacă în așa locuri am fost duși noi, aproape de Polul Nord. Acolo să numia ‘imalu nenetchi ocrug’.

Am petrecut acolo floaria vieții, cînd trebuiau copiii să criască, să prindă putere, cînd trebuiau copiii să deprindă cum să trăiește, cum să se poarte cu lumia, să învețe ceva pentru viitorul lor. Nu a fost posibilitatea, dar totuși prin muncă destul de gria nu ni-am lăsat la perit. Au lucrat cinstit copiii și au prins încredere în ei și au învățat ceea ce s-a putut acolo. (…)

Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am salvat viața.”

De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

Sergo Goglidze

Sergo Goglidze

În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o „Rugăminte” (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-a refugiat în România. Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.

Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.

La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1.315 vagoane pentru transportul deportaților.

Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia.

Listele cu deportați au fost întocmite de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. „Într-un sfert de oră să fiți gata!”, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce.

/0 Comments/by
nichita stanescu

Nichita Stănescu – Nu-l uitați (poem)

nichita stanescu

Nichita Stănescu - Nu-l uitați (poem)

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,

Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,

Ca şi cum ar fi viu între noi,

Ca şi cum s-ar fi întors acasă.

 

De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,

Numai că s-a întors puțin mai ostenit

Și pe un pat nevăzut și-a așezat căpătâiul

Lângă veniții acasă din mit.

 

El și-a făcut lucrul lui și acum

Poate că îi e sete, o sete arzând

Ora până la noi, ca un fum.

Deci lăsați pentru el să cadă viu pe pământ.

 

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,

Strigaţi-l din când în când pe nume,

Ca şi cum ar fi viu printre noi

…Şi atunci el va surâde în lume.

/0 Comments/by