Articole despre valorile românești.

sfanta paraschieva

Despre viața Sfintei Parascheva de la Iași, mare și vestită între femei, cuvioasă și pururea pomenită

sfanta paraschieva

Despre viața Sfintei Parascheva de la Iași, mare și vestită între femei, cuvioasă și pururea pomenită

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata (Selimpașa astăzi, dar cunoscut în Bizanț ca Epivat, sau Epibates, care se află în actuala provincie Istanbul a Turciei, pe coasta de nord-vest a Mării Marmara – n. red.). Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasă, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.

După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.

După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.

Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.

Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.

De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi „blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat” şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.

Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.

Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.

Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.

Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: „Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia”. Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.

Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.

Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului.

Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, „Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei”. Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: „Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte”.

Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: „Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin”.

Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi.

Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul românesc, p. 77-84:

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.

O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: „Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!” A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.

În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: „Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!”

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: „Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!”. „Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!”. După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: „Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!”

Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: „Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!”. Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. „Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?” a întrebat-o soţul. „Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apucat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă.” „Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească”. De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajute Preacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios!

În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.

Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare”.

Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: „Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat”. „Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!”. În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.

Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.

În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Sursă: sfantaparascheva.com.

/0 Comments/by
vesti bune, brexit, onu, fmi, unesco, nato

Ninel Ganea – Există și vești bune pe lume

vesti bune, brexit, onu, fmi, unesco, nato

Ninel Ganea - Există și vești bune pe lume

Singura chestiune relevantă, nu doar la nivel politic, în ultimii ani, o reprezintă dispariția suveranității naționale în defavoarea unor organizații transnaționale. Nu sunt la fel de importante nici drepturile personale, nici problema taxării, nici statutul reglementărilor, nici măcar subiectul băncilor centrale și al despotismului subtil pe care îl exercită. Nimic. Toate acestea au o greutate deloc de neglijat, însă ele sunt subsumate problemei suveranității.

Argumentul este simplu. Câtă vreme, deciziile relevante cu privire la soarta oamenilor se iau într-un loc din ce în ce mai îndepărtat de indivizi, de către birocrați, tehnocrați și alte figuri nealese, necunoscute și neavenite, nu există practic nicio șansă pentru a îmbunătăți în vreun fel starea societății. Un primar din Fălticeni, de pildă, va ști, ceteris paribus, mult mai bine nevoile comunității din Fălticeni decât un tehnocrat bruxellez. La fel de important, comunitatea din Fălticeni poate exercita un control mult mai eficient asupra primarului decât asupra tehnocratului, iar orice derapaj al puterii poate fi sancționat prompt. De asemenea, într-o lume de comunități Fălticeni, indivizii nemulțumiți de primarul lor, pot vota rapid cu picioarele, adică să emigreze într-o țară mai liberă ș.a.m.d. Sub regimul molohului comunitar nu există practic niciun control asupra instituțiilor și nici vreo posbilitate de a ajunge într-o comunitate mai respirabilă. Individul este prins într-o menghină de reglementări și birocrație, care îi face viața din ce în ce mai grea și șansele de evadare nule.

Alternativa pe care ne-o propun influencerii mainstream și birocrații comunitari, și unii și alții dependenți, financiar în primul rând, de aranjamentul UE, este de a crede că soarta noastră, a tuturor, se află pe mâini mult mai bune câtă vreme deciziile importante aparțin unei elite (în sens de grup restrans și nu valoric) de funcționari amorali.

De aceea, opțiunea britanicilor de a abandona proiectul de gulag european reprezintă cea mai bună veste politică din ultimii ani, un exemplu de urmat (deja personalități conservatoare din SUA au cerut părăsirea ONU, iar alte referendumuri europene devin probabile) și un indiciu că, în pofida programului neîntrerupt de spălare pe creier, oamenii încă mai rezistă. Cu cât succes, rămâne de văzut, dar pentru moment, după cum au sesizat mai mulți comentatori pertinenți, Brexitul înseamnă o lovitură grea dată establishmentului globalist, forțat în zilele acestea să-și dea arama pe față.

Însă segregarea britanicilor este doar începutul unui drum spre normalitate. Suveranitatea națională nu se pierde doar printre hârțoagele ilizibile ale Comisiei Europene. ONU, FMI sau UNESCO reprezintă instituții cu o istorie venerabilă în uzurparea puterilor locale și în construcția omului nou. Programele de educație, schimbarea curriculumului școlar spre îndobitocirea cvasiiremediabilă a copiilor, războiul împotriva familiei, ecumenismul religios cel mai vulgar cu putință, încercările de anulare a proprietății private, marota încălzirii globale, sunt doar câteva dintre realizările Organizației Națiunilor Unite. UNESCO, de pildă, s-a distins în special prin subminarea constantă a educației, iar FMI a avut grijă să impună în permanență programe de spoliere a populației, în numele unei liberalizări factice.

Așadar, chiar și fără a lua în calcul presupozițiile antropologice specifice modernității, întoarcerea din drumul spre servitute totală rămâne un pas greu de făcut, însă Brexitul e o înfrângere simbolică. Iar de aici, pentru a specula puțin, este de așteptat ca metodele soft de constrângere să fie suspendate pentru politici mai dure. Deja, vocile „europene, cultivate, civilizate”, nu „extremiști” cum sunt euroscepticii, propun renunțarea la vot pentru chestiunile vitale, mult prea fine pentru a fi lăsate în seama poporului și adoptarea unui model de suprastat care să pulverizeze orice posibilitate legală de a contesta Uniunea. Apoi, intensificarea cenzurii în mediile virtuale, singurele practic mai curate, va deveni din ce în ce mai frecventă. Nu în ultimul rând, inventarea unor incidente, pe tiparul iscăm problema, după care tot noi venim cu soluția (centralizarea), este de așteptat, mai ales dacă ne uităm la declarațiile oficialilor NATO cu privire la pericolul terorist, în urma Brexitului.

Însă, oamenii au arătat pentru o clipă că minciuna („când treaba devine serioasă, trebuie să minți” – Jean Claude Juncker) și propanganda nu pot altera la nesfârșit percepția asuprea realității. UE produce sărăcie, demoralizare, distrugerea comunităților și pervertirea valorilor, iar oricâte fonduri europene s-ar consuma pentru a masca acest lucru, în final regele albastru rămâne gol.

A consemnat Ninel Ganea via karamazov.ro.

/0 Comments/by
lucian ciuchita

Lucian Ciuchiță – Laşitatea înfloreşte zilnic în România

lucian ciuchita

Lucian Ciuchiță - Laşitatea înfloreşte zilnic în România

Nu am mai întâlnit nicăieri atâta laşitate… Suntem un popor slab şi bătut de soartă, avem sute de ani de înjosire şi îndobitocire, de viaţă mizerabilă pe post de supravieţuire morbidă. Suntem ceea ce nu suntem şi mai puţin decât atât! Vai de naţia noastră, cu nostalgicii ei plini de avânt muncitoresc spre lichelism politic şi neocomunism, cimentat pe veci în această ţară!

Suntem codaşii Europei la mai toate nivelurile de raportare, trăim sub semnul incertitudinii şi al întrebării dacă există viaţă înainte de moarte!? „Buldozerele nucleare”, mânate în luptă de indivizi cu ambiţii demente, au distrus tot… istorie, cultură, tradiţii şi amintiri. Ideile fără valoare, megalomane, luau cu asalt o capitală frumoasă, îi schimbau aspectul de oraş istoric şi, pe bună dreptate, denumit, cândva, „Micul Paris”, într–un conglomerat de cartiere muncitoreşti, umplute până la refuz de oameni dezrădăcinaţi, care nu s–au adaptat niciodată vieţii citadine, oftând după ogor, casa părintească, curtea cu orătănii, animale şi nucul din spate. Clădiri imense, doar cu scop de preamărire a celui dintâi cizmar al neamului, bulevarde socialiste care au îngropat pe vecie arta şi gândirea unor arhitecţi care dăruiseră Bucureştiului un strop de genialitate. Acele buldozere blestemate nu au distrus doar clădirile, ci şi conştiinţa individuală, transformând-o în una colectivă, cu „aplaudaci”, năimiţi sau din proprie voie, ce se închinau la noile clădiri…

Din păcate, de atunci domneşte starea de letargie a naţiunii, acel somn de moarte în care s-a adâncit din indolenţă şi neimplicare, nu din tiranii răstălmăcite! Populaţia este extrem de bolnavă şi nici nu pare să-i pese, comportându-se cu o indiferenţă maladivă. Este sub forma unor zombi, cu creierul spălat, care mişună ziua, în amiaza mare pe străzi, ca o musca fără cap! Suntem, în schimb, pe primele locuri la stres cotidian şi viaţă lipsită de civilizaţie şi respect faţă de cetăţean.

Rămânem fruntaşi şi în următorii 50 de ani de continuare a măreţelor idei de promovare ale neocomunismului original pe aceste plaiuri, vom păstra vie în suflet flacăra expansiunii proletariatului burghez, care va fi prezentă în memoria colectivă multă vreme de aici încolo. Românul este învăţat de sute de ani să execute la comandă. El ştie şi înţelege numai de bâtă, singura care îl motivează dintr–o dată, şi–l face să pună osul la muncă!

Întrebarea firească: „Cine pune biciul civilizaţiei pe această naţie?” Fără să vreau, mă gândesc la o paralelă între cele menţionate anterior şi funcţionalitatea unor instituţii publice, în care domnesc: mizeria umană şi incompetenţa, corupţia şi birocraţia, nepotismul şi pupincurismul politic.

Avantajele lumii politice, în adevăratul sens al cunoaşterii, sunt destule şi am să enumăr câteva dintre ele… Păi, sunt filmaţi pentru orice prostie pe care o spun în detaşarea lor faţă de bunul simţ şi, desigur, obţin astfel un nemeritat capital de imagine; sunt plini de inginerii financiare cu statul, adică primesc gratis o afacere din care câştigă 3 hoţi şi pierde o ţară întreagă; serviciile îi ajută să-şi facă reciproc dosare, necesare (lor) pentru şantaj şi corupere; au imunitate în faţa legii, pentru ca sfidarea naţională să fie la mare cinste şi să-şi facă de cap, până se prescrie fapta; lăcomia este ridicată la rang de virtute şi banul zeul suprem, mergându-se pe principiul oligofrenic că dacă ai bani eşti deştept (ignorându-se că ideile bune vin „din spatele lor”, de la cei cu carte care-i consiliază); sunt foarte bisericoşi, că „dă bine” la populaţie; sunt intransigenţi dacă le calci moşia şi nu-ţi plăteşti „taxa de pod”; sunt populari în mediile maneliste, pentru voturi şi distrugerea civilizaţiei… şi lista lungă, ce ar putea continua, precum cele anterioare, e plină de fel de fel de „chestii”, care n-au nicio legătură cu binele naţiunii, fiind, la modul concret, doar un prilej de a face din politică un mijloc de obţinere a intereselor personale, adică meseria de afacerist politic!

Lumea nu învaţă din greşelile trecutului, este ca un blestem al ignoranţei care, de fiecare dată permite, cu multă uşurinţă, să pătrundă prostia şi lăcomia în minţile, sufletele şi faptele lor. Bineînţeles, sunt aceiaşi oameni mereu, chiar dacă ne referim la ere şi epoci diferite.

Epigonii – trompetele sistemului – cu aere de mari scriitori şi cu pretenţii de Nobel în literatura contemporană, care se autopropun şi pe care, bineînţeles, nu-i bagă nimeni în seamă. O țară la cheremul nonvalorilor… Un popor ignorant, aşa cum au mai spus-o mulți alții înaintea noastră, condus de politicieni analfabeți, aleşi special pe criteriul prostiei şi al şantajabilității, marionetele unui sistem ticălos; de fapt, personaje caricaturale care şi-au trădat propriul popor, indivizi urâți şi la propriu şi la figurat, care nu văd marea din cauza valurilor, ipochimeni din vremuri comuniste, reşapați, îndoctrinați în spiritul prostiei, cultivați ca germeni de propagandă împotriva firii, înregimentați în legiuni de oprimare a adevăratelor valori ale umanitații, pentru a condamna la neputință o națiune întreagă, la eşec şi disperare, în pofida tuturor semnalelor alarmante care, desigur, ne tot anunță că vaporul nației va eşua lamentabil, într-un țărm al grotescului actual…

Din păcate, suntem unde am fost şi rămânem tot acolo!

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

/0 Comments/by
batalia de la campul painii

Bătălia de la Câmpul Pâinii

batalia de la campul painii

Bătălia de la Câmpul Pâinii

La data de 13 octombrie, 1479 a avut loc bătălia de la Câmpul Pâinii din apropiere de localitatea Șibot, la 25 de kilometri de Alba Iulia, dintre o puternică armată turcească condusă de Ali Mihaloglu, paşa de Vidin şi o armată creştină din care făceau parte trupele voievodului Transilvaniei Istvan Báthory şi un corp de călăreţi ce avea în frunte pe comitele Timişoarei, Pavel Chinezul.

La începutul lui octombrie 1479, turcii au invadat Transilvania din mai multe direcții cu o armată de peste 45.000 de soldați, care s-au deplasat cu rapiditate, jefuind și arzând totul în cale. În fața acestui pericol, Pavel Chinezul comitele Timișoarei şi comandantul armatelor din sudul Regatului Maghiar, a fost însărcinat de regele Matei Corvin să vină în ajutorul voievodului transilvănean Istvan Báthory. Alături de un prim corp de armată turcesc, ce a trecut Dunărea pe la Giurgiu, s-a aflat și un corp de oaste muntean condus de Vlad Basarab Ţepeluş, care va înainta pe Valea Oltului, până la confluenţa cu Lotrul, după care se va uni cu oastea turcească condusă de Ali Bey ce cobora pe Valea Sebeşului, așteptând o altă armată condusă de Iskender Bey ce venea dinspre Caransebeş prin Haţeg.

Astfel, după ce atacă şi jefuiesc Haţegul şi Hunedoara, otomanii se îndreaptă spre Alba Iulia și fac joncţiunea armatelor pe Valea Mureşului lângă Orăştie. Turcii vor întâlni armata creştină la Câmpul Pâinii în apropiere de Șibot, loc unde va avea loc o luptă sângeroasă și unde oștenii lui Pavel Chinezul vor lupta cu o deosebită vitejie și vor obține o mare victorie.

Astfel, mai mult de jumătate din oastea otomană va cădea pe câmpul de bătălie, iar o legendă populară spune că după această luptă și după marele ospăț care a avut loc după aceea, comitele Pavel Chinezul a jucat bătuta, ținând la fiecare subțioară câte un cap de turc, iar un al treilea cap de turc ținându-l în dinți.

Sursă: Lecția de Istorie.

/0 Comments/by
eliade, mircea eliade, a fi sau a nu mai fi roman

Mircea Eliade – A renunța la românism înseamnă a renunța la viață, a te refugia în moarte…

eliade, mircea eliade, a fi sau a nu mai fi roman

Mircea Eliade - A renunța la românism înseamnă a renunța la viață, a te refugia în moarte…

De la o vreme, de cînd se discută tot, a început să se discute şi „românismul”. Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă – pe toate planurile vieţii. Nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi sau să te sinucizi.

Sîntem români prin simplul fapt că sîntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi „naţionalist”; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile aşa cum sînt.

Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simţ, însă, trebuie să i se pară cel puţin exagerată această dorinţă nepotolită de a discuta în jurul noţiunii de „român” şi „românism”.

Altceva ni se poate cere: să adîncim înţelesurile românismului, să-i găsim valorile sale universale, să creăm în cadrele românităţii – adică, într-un cuvînt, să nu încetăm de a rămîne vii şi de a crea.

A renunţa la „românism” înseamnă, pentru noi, românii, a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte. Sînt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte!

Dar de cînd sîntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această ţară, să „discutăm” cazul cîtorva sute sau mii de nefericiţi care şi-au ales, din prostie sau lipsă de bărbăţie, singuri moartea?

Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toţii, îi elimină de la sine. Toată inerţia lor de celule moarte este zadarnică; mai curînd sau mai tîrziu, se vor desprinde firesc şi vor cădea.

Lucrurile acestea le credeam la mintea omului şi cunoscute – cît de obscur – oricărui creer matur. Descopăr, însă, cu mirare că, dimpotrivă, ele sînt senzaţional de noi. Descopăr ceva mai mult: că ele sînt creaţiile lui Mussolini şi Hitler.

Dacă nu mi-aş cunoaşte „clasicii”, cum se spune, poate aş fi fost dispus să cred că a afirma: „sînt român” înseamnă a afirma „sînt fascist” sau „hitlerist”.

Din întîmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile din Eminescu, Hașdeu, Iorga şi Pârvan. Nu-l văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd nici pe Pârvan fascist.

Oamenii aceştia au fost oameni vii şi, ca atare, au gîndit şi au creat româneşte. Poate fără ştirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală.

Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a României, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia Eminescu – Iorga – Pârvan. Ar fi necomplet, altminteri. Ar fi anorganic…

/0 Comments/by
piata de legume si fructe, pietele sub asediu, ninel ganea
,

Ninel Ganea – Piețele sub asediu

piata de legume si fructe, pietele sub asediu, ninel ganea

NInel Ganea - Piețele sub asediu

Deși au fost distruse suficiente lucruri în România, încă există loc pentru mai rău. Una din instituțiile care supraviețuiește, cu greu, ce-i drept, este piața de legume și fructe. În pofida invaziei supermarketurilor și a reglementărilor fiscale, fiecare oraș sau târgușor se poate lăuda cu un loc de unde poți cumpăra produse crescute, în principiu, în ogradă. În practică, lucrurile nu stau decât rareori așa, iar mulți dintre vânzători nu sunt altceva decât intermediari pentru engrosiști. Alții, probabil, deși evită această soluție, nu ezită să folosească cele mai toxice cocktailuri de stimulente și ierbicide pentru a crește productivitatea. Dar, cu toate acestea, există și un număr de producători onești, probabil în majoritatea locurilor, iar mulți dintre ei se adaptează admirabil la preferințele de consum în schimbare. Astfel că în piețele mai mari au început să se observe, în același timp cu reapariția unor produse locale dispărute de ceva vreme (cireșe amare, bame), și legume sau ierburi neobișnuite pentru obiceiurile culinare românești, ceea ce dă seama de o oarecare profesionalizare semnificativă.

Până și în aceste condiții, departe de a fi ideale, piețele tradiționale păstrează un avantaj net în fața supermarketului. Proprietarul poate fi ușor verificat, se poate intra într-o legătură cu el, poți afla cum și-a cultivat grădina, etc. Unii economiști discută, odată cu revoluția internetului, de o economie Peer2Peer, dar piața tradițională ar trebui să fie, mai degrabă, o economie de la persoană la persoană, ceea ce, probabil, a reprezentat și idealul economic al clasicilor. Adică, fiecare să știe cam cu ce se ocupă fiecare și cum se ocupă de ceea ce se ocupă. Sigur că poate părea un ideal utopic în zilele noastre, dar nu este așa greu de tins spre el. De pildă, un țăran din piața pe care o frecventez nu vinde decât ierburi, fruze de salate și flori de ceai, iar eu aș fi tare dezamăgit dacă l-aș vedea, peste noapte, cu altceva. Nu întâmplător au apărut și etichete făcute din proprie inițiativă, pe care este indicată originea produselor. Bineînțeles că tot acest ambalaj și adaptare nu înlătură înșelăciunea sau falsificarea, dar oferă mai multe posibilități de a controla ceea ce mănânci. Între Clinceni și Peru e destul de limpede unde vei căuta originea produsului, dacă te preocupă serios chestiunea.

Încă un argument pentru supremația pieței îl reprezintă, fără a lua în calcul calitatea, prețurile produselor. La piață este mult mai rentabil să cumperi față de lanțurile de magazine, ceea ce nu e un argument de neglijat, într-o epoca inflaționistă. Un studiu realizat în Marea Britanie a relevat că prețurile legumelor și fructelor organice, vândute în piețele fermierilor, care au loc, în cel mai bun caz, o singură dată pe săptămână, sunt cu 33% mai mici, comparativ cu cele similare din supermarketuri. Chiar și în absența unei cercetări solide mi-e greu să cred că lucrurile stau cumva altfel la noi.

Din nefericire, piețele românești, sau ce a mai rămas din ele, sunt pe cale de dispariție, în primul rând din cauza reglementărilor excesive, multe dintre ele introduse și prin presiunea corporatistă. Una din măsurile specifice de a îndepărta țăranii din piețe o constituie solicitarea casei de marcat. Lupta împotriva evaziunii fiscale, egalitatea în fața legii, îndepărtarea samsarilor, o colectare mai bună la buget… motive se găsesc cu duiumul, iar administrațiile orașelor au început să devină din ce în ce mai exigente cu oamenii din piețe. Sunt oarecum notorii cazurile de băbuțe amendate pentru trei fire de pătrunjel vândute la colț de stradă, vănzătoare de flori alergate de polițiști comunitari, culegătorii de urzici vânați pe  marginea șoselelor ș.a.m.d.

Pentru moment nu s-a trecut la faza complet eliminatorie, a standardelor de calitate și a denumirilor de origine controlată, care vor face ravagii în rândul cultivatorilor. Modelul este oferit deja de Comisia Europeană, care își propune să ajute piețele fermierilor, dar care nu face altceva decât să distrugă micii proprietari, prin impunerea unor standarde de calitate, cu certificări ale EFSA (Agenția Europeană pentru Siguranță Alimentară). 

În Franța, încă din anul 1965, principala piață a Parisului, Les Halles, cea care i-a inspirat lui Zola un roman, a fost demolată din motive de igienă și congestie a traficului. A urmat o catastrofă, nu doar arhitecturală. Tot în Franța, peste 50 de feluri de brânză au dispărut în ultimele patru decenii, în special ca urmare a reglementărilor din ce în ce mai stricte. Uniunea Europeană a interzis folosirea laptelui nepasteurizat în brânzeturi ceea ce reprezintă o condamnare la moarte pentru foarte multe feluri tradiționale.

„Suntem forțați să adoptăm aceleași criterii de calitate folosite de marile companii în producerea brânzeturilor procesate. Nu există nicio justificare din punct de vedere medical. Industria produselor lactate face lobby pentru standarde care răpesc brânzeturilor orice personalitate sau calitate – cu alte cuvinte vor să impună acel tip de brânză ieftină”, declara un producător francez laureat.

Poate că nu e mai mult decât o figură retorică să spui că întreagacivilizație europeană stă pe umerii producătorilor francezi de brânză, dar prințul Charles a surprins cu siguranță ceva imporant în atacul asupra acestor ultime bastioane de tradiție. „Caracterul specific al bucătăriei locale este una dintre cele mai importante căi prin care ne identificăm cu locurile și regiunile pe care le iubim. (…) Într-o lume aseptică, manipulată genetic și progresistă, ce se va alege de depășita Fourme d’Ambert, de deformata Gruyere de Comte sau de mirositoarea Pont L’Eveque?”.

A consemnat Ninel Ganea via karamazov.ro.

/0 Comments/by
operatiunea masca

Teodor Palade – Operațiunea masca

operatiunea masca

Teodor Palade - Operațiunea masca

„La 31 iulie, Centrul pentru Controlul Bolilor (CCB) din Atlanta recunoștea că cercetătorii săi nu au reușit să găsească nicio dovadă care să confirme că masca oferă vreun fel de  protecție împotriva Coronavirus. CCB recomandă ca în analiza cauzelor răspândirii virusului să nu se țină cont dacă se poartă sau nu se poartă mască.” (Fox News Channel, comentatorul politic Tucker Carlson.)

Nu suntem atât de naivi încât să credem că obligativitatea purtării măștii, pentru miliarde de oameni, s-ar impune numai fiindcă politicienilor le pasă de sănătatea noastră. Este vorba de bani. De foarte mulți bani! Socoteala este simplă. O mască pe zi pentru cinci miliarde de oameni (aproximativ trei sferturi din populația lumii) înseamnă 1,825 trilioane de măști anual! Înmulțiți cu o medie de 2,5 dolari masca și veți descoperi cât de mare, în dolari, este dragostea politicienilor pentru noi și de ce ne obligă să ne mascăm.

America, țara tuturor posibilităților

Început de aprilie, anul 2020, The New York Times: „Pe piața măștilor, spitalele, guvernele, făcătorii de bine și speculanții sunt, toți, în competiție. Șarlataniile și prețurile explodează.”

Costul unei singure măști poate varia de la 1 dolar la cinci dolari. Au fost cazuri, imediat după declararea pandemiei, când pentru o mască s-a cerut și 70 de dolari. Iată ce declara jurnalistului Jack Nicas doamna Susan Houghtelling, responsabila cu aprovizionarea medicală pentru trei spitale aparținând Arnot Health, grupul medical Elmira, NY: „Toți acești oameni lucraseră în prelucrarea lemnului și, dintr-o dată, în mod miraculos, acum au acces cu toții la o abundență de produse medicale.”  Brusc, mii și mii de comercianți și-au schimbat profilul afacerii. Au devenit distribuitori de măști. Unul dintre aceștia îi oferise doamnei Houghtelling cutii cu 50 de măști la prețul de 70$ masca. Ea le cumpărase înainte cu 2,28 $ bucata.

Tot Jack Nicas scrie că din abundența de oferte una anume reținuse atenția doamnei Houghtelling. Era oferta firmei Blank Industries care vindea masca cu 5 dolari. Reprezentanta pe piață a celor trei spitale dorea să comande un milion de măști, motiv pentru care s-a interesat cine este vânzătorul. A descoperit că Blank Industries fabricase până atunci înghețată. Andrew Blank, proprietarul, habar nu avea cum arată o mască veritabilă, conformă normelor sanitare, și nici nu putea explica pentru care motiv o vindea cu cinci dolari și nu cu cincizeci de cenți. Milioanele de dolari intrate peste noapte în buzunar ar fi fost o mană cerească pentru el. Restul, nu conta.

Precum două entități gemene, comerțul cu măști s-a extins mână în mână cu pandemia. Și nu-i de mirare. Pandemia se dovedește a fi o imensă afacere, iar operațiunea masca o simplă petală a cestei flori minunate cultivate atent de Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Peste noapte au apărut mii de lanțuri de intermediari, fiecare cu sursa lui de aprovizionare și, desigur, cu prețul său. În paralel s-au născut și dezvoltat alte mii de producători. Sângele acestui organism monstruos? Banii!

Guvernul federal a dispus deschiderea unor linii suplimentare autohtone de fabricare a măștilor care să facă față cererii interne în creștere. Tot oficialii federali, însă, au considerat că este mai convenabil să se importe măști din China. Între timp situația s-a complicat deoarece s-a răspândit știrea că măștile chinezești nu asigură protecția necesară. De altfel, inclusiv China, aflată sub presiunea epidemiei interne, dar și a solicitărilor comerciale externe, a importat în aceeași perioadă peste două miliarde de măști. Mare parte din ele fiind reexportate. Situația din SUA nu este singulară. Clone ale ei au invadat planeta.

Pretutindeni, cererea de măști este în creștere. Profitul, de asemenea.

Lily Liu, reprezentanta unui spital din China, spunea unui afacerist american care dorea să intre pe piața internațională a măștilor că în China au fost autorizate numai câteva fabrici pentru a produce măștile cele mai căutate, N95 (KN95, varianta chineză). În principal, erau foste fabrici de confecții care puteau fi transformate repede în mari producătoare de măști. „Ce se întâmplă la aceste fabrici este că dimineața devreme apare la poartă Franța, mai apoi, cam la timpul micului dejun, vine Germania, la prânz este prezentă Italia și mai târziu, după amiază, este prezentă SUA. Între timp, la poarta din spate, se bulucesc distribuitorii autohtoni, cărând cu ei teancurile de bani cash” spune ea.

Prin „bunăvoința” unor medici care sfătuiesc politicienii cu putere de decizie și, să nu uităm, ca urmare a intervenției OMS, pe întregul glob cererea de măști sporește într-un ritm amețitor. Guvernele unor state au decis ca fiecare țară să-și sporească producția pentru a se evita speculațiile internaționale. Raportându-ne tot la China, producția internă de măști a sporit de la 10 milioane pe zi până la 115 milioane pe zi într-o singură lună. De la început de februarie, la sfârșitul lunii. Și rata de creștere nu s-a oprit aici.

Alte state au restricționat exporturile pentru a-și proteja piața internă. Pe nesimțite, s-a dezvoltat o adevărată filozofie a donațiilor. În paralel a fost pusă în scenă și reacției de negare a statutului de bun samaritean pentru adversarii politico-economici de pe „piața” donatorilor. Un război politic în toată regula.

Urmărind un profit cât mai mare, tentați de forța de muncă ieftină, o mulțime de companii și-au deschis în China filiale ale propriilor fabrici de măști. General Motors, în sud-vestul Chinei are în funcțiune 20 de locații unde lucrează cu utilaje specifice producerii de măști. 3M Co, cu baza în Minnesota, are, de asemenea, o fabrică în Shanghai. Asemenea situații nu sunt singulare, motiv pentru care guvernul chinez a luat măsuri menite să descurajeze proliferarea lor. Companiile americane se tem deja de o eventuală naționalizare a fabricilor lor din China.

La sfârșitul lunii aprilie 2020, în articolul intitulat „Cum a devenit masca facială cea mai râvnită marfă de pe glob”, jurnalistul  britanic de origine indiană Samanth Subramanian  descria „efectul masca”: „Niciun obiect nu simbolizează mai bine pandemia decât masca (…) În absența unui medicament sau a unui vaccin, masca a rămas singurul material de protecție pe care îl putem cumpăra (…) Țările au tezaurizat masca și o folosesc ca monedă de schimb în jocurile geopolitice. Prada, Guci și Balenciaga au început să le fabrice. Noi avem, de asemenea, un MaskClub.com care, precum un club tip ‘giuvaerul lunii’, oferă abonamente lunare de 9,99$ pentru măști: modelul celei mai iubite afaceri a comerțului electronic hipster. Anul trecut, cineva din industria de profil îmi spunea că Burberry se jucase cu ideea de a pune măști modelelor sale pe timpul spectacolului de pe podium – o sclipire, probabil, a viitorului apocaliptic de azi. Din martie, acest lucru a devenit real, și casa de modă este gata să producă măști și halate pentru ministerul sănătății din UK. Din perspectiva sănătății, masca reprezintă o problemă de viață și de moarte. Dar, de asemenea, a căpătat statut de talisman – ca un obiect care atârnă confortabil între corp și o societate bolnavă.”

Multe alte ramuri industriale, comerciale sau de transport au descoperit o oportunitate de profit mărit în Operațiunea Masca. Un fost importator de piese auto din Shanghai, reprofilat pe import de materiale medicale, se plângea că prețul transportului aerian pe kilogramul de măști a ajuns deja la 17$-18$, comparativ cu 3$-4$ la alte produse. Pentru a transporta mai ieftin măștile, guvernul irlandez a convins o linie aeriană autohtonă să deschidă zboruri directe spre China deși aceasta niciodată nu zburase acolo.

România, mai tare ca America

The Washington Post publica în aprilie 2020 un articol în care arăta că o societate comercială de la sud de București, Romwine&Cofee SRL, cu domeniu de activitate comerțul cu țigări și lichior, a câștigat o licitație de 12,6 milioane dolari pentru livrarea de măști medicale la un preț dublu față de prețul pieței. Oficiali ai statului erau amestecați în tranzacție. Alături de Columbia și Bangladesh, România era dată exemplu pentru corupția în timp de pandemie.

În luna iulie, Jurnalista Sorina Matei publica un articol cu titlul „Afacerea Pandemia a început în România înaintea stării de urgență. Hocus-pocus cu prețurile măștilor” în care prezintă publicului rețele comerciale înființate special pentru a profita, împreună cu ministerul sănătății și cu alte agenții guvernamentale, de facilitățile pe care statul le acorda achizițiilor de materiale medicale în timpul stării de urgență. Toate destinate furtului din banul public. Prețul măștilor vândute statului român de aceste rețele de afaceri a oscilat între 42,09 lei per bucată (la 6 martie 2020) și 31,90 lei (la 20 martie același an). În luna ianuarie, În București, o mască se cumpăra cu 0,6 lei!

Sumele vehiculate în contractele încheiate direct cu statul sunt intimidante. „În schimbul a 3 milioane de măști chirurgicale și 250.000 combinezoane, Unifarm SA convenise să plătească inițial 32.278.750 lei. Adică 6,7 milioane euro. DNA susține că 1,21 milioane euro era numai plata pentru funcționarii Unifarm și intermediar. Iar din această sumă, Adrian Ionel (directorul general Unifarm) ar fi pretins 760.000 euro pentru sine (…) Pe 18 martie 2020, după declararea stării de urgență, premierul Ludovic Orban, alături de miniștrii Florin Cîțu, Virgil Popescu și Ion Stefan au aprobat Ordonanța de Urgență privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare prin care Ministerul Finanțelor Publice poate acorda la solicitarea Unifarm un împrumut din veniturile realizate prin privatizare, înregistrate în contul curent general a Trezoreriei Statului, în limita sumei de 1,15 miliarde lei, pe o perioadă de 6 luni de la momentul acordării acestuia” scria Sorina Matei. Conform prezentării proprii, Unifarm SA este o companie națională, parte componentă a sistemului sanitar din România.

Spațiul unui articol este ne încăpător pentru a semnala toate mișmașurile efectuate în România sub umbrela „Operațiunii Masca”. Fabrici reprofilate care au plătit pentru materia primă care nu a venit niciodată, elemente ale industriei de apărare (Romarm) care au cumpărat pe bani grei utilaje pentru fabricarea măștilor gata defecte, producători cu dorință și potențial care au fost excluși de la licitații pentru că păreau prea cinstiți, soția ministrului sănătății care specula din plin prin lanțul propriu de farmacii cererea de măști de pe piață etc. etc. etc.

Ceea ce descrie jurnalistul Samanth Subramanian în articolul nominalizat mai sus, se potrivește de minune, păstrând proporțiile, inclusiv situației din România: „Masca scoate în evidență mai mult decât această pandemie a încercat să ascundă. Ea ne-a arătat ce sunt în realitate relațiile politice și economice mondiale: vectori ai interesului propriu care stau ascunși sub umbrela discuțiilor despre globalizare și deschidere. Pentru demagogii care guvernează mare parte a lumii, pandemia a devenit o scuză de neimputat cu ajutorul căreia să-și îndeplinească pe deplin dorințele ce le sunt dragi: să bată în cuie granițele naționale, să umple de noroi pe orice străin ca fiind suspect și să acționeze în așa fel încât țările lor să rămână deasupra celorlalte. Când aceste tendințe se combină cu o loialitate lingușitoare privind piața liberă, rezultatul poate fi ruinabil. În numai câteva săptămâni, masca a trecut de la a fi o necesitate umană urgentă, la un obiect exploatat cinic pe piața mondială a achizițiilor – în cea mai rapidă cale posibilă, probabil, mai repede decât orice alt obiect în istorie.”

Operațiunea Masca este numai o filă a tragediei întinsă pe mai multe capitole pe care istoria o va consemna ca marea farsă epidemiologică a secolului XXI. Similar Operațiunii Masca, în adâncurile ascunse ale acestei pandemii există multe alte Operațiuni, toate menite să îmbogățească pe cineva. Fără a cuteza să credem că le-am nominalizat pe toate, sunt de notat Operațiunile având ca obiect: dezinfectanții,  halatele medicale, combinezoanele de protecție, mănușile, ventilatoarele, izoletele, manipularea cifrelor morților din cauza virusului, a numărului infectaților și a asimptomaticilor, spitalele închise pentru bolnavii cronici, dispariția unor medicamente uzuale etc.

Grav este că, pentru tragedia care a curmat deja milioane de vieți, nu există și nu va exista niciodată un vinovat. Și asta pentru că, în mod ciudat, am devenit o specie neinteresată de adevăr. O specie fascinată de imaginea falsă ce i se afișează zilnic și care crede că nu ea, ci cu totul altcineva, are responsabilitatea făuririi viitorului ei. Ca români, suntem dovada de ne tăgăduit a existenței acestui comportament.

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

/0 Comments/by
julian rose, romania

Julian Rose – Aveți o ultimă șansă să luptați pentru țara voastră înainte să vă fie luată cu totul!

julian rose, romania

Julian Rose - Aveți o ultimă șansă să luptați pentru țara voastră înainte să vă fie luată cu totul!

Sir Julian Rose: „Marile corporații conduc, guvernele doar le urmează. Corporațiile, lanțurile de supermarketuri, guvernele și UE, toate fac parte dintr-un «Mare Club». Și tot ceea ce vor să obțină sunt bogăție și putere. Aveți o ultimă șansă! Încercați să vă controlați resursele până nu vi se iau din mâini!”

Sir Julian Rose. Un nume care spune multe la nivelul agriculturii europene. Un britanic provenit dintr-o veche familie de nobili luptă astăzi pentru apărarea micilor fermieri și pentru promovarea agriculturii tradiționale și ecologice. De altfel, este unul dintre pionierii curentului, transformându încă din 1975 domeniul Hardwick – o întreagă proprietate cu tradiție în Marea Britanie, într-o fermă care produce bio.

La nivel european, Sir Julian Rose luptă astăzi împotriva curentului periculos care distruge micile afaceri agricole, care acaparează terenurile agricole ale statelor din fostul bloc socialist. Și, în ciuda tuturor presiunilor, nu se teme să vorbească deschis și să îndemne fermierii și mai ales guvernele să ia atitudine în fața celor care urmăresc doar bogăția și puterea!

„Marile corporații conduc, guvernele doar le urmează. Marile corporații, lanțurile de supermarketuri, guvernele și Uniunea Europeană, toate fac parte dintr-un mare club. Și tot ceea ce vor să obțină sunt bogăție și putere. Ceea ce vreau să spun este că în Europa de Est au fost oameni naivi, care abia au intrat în UE. Pământul este ieftin. Forța de muncă este ieftină în comparație cu Vestul Europei. Și atunci ce și-au zis: Haideți, băieți, să punem mâna cât timp e acolo!”, a declarat Sir Julian Rose într-un interviu acordat echipei emisiunii «În premieră cu Carmen Avram» de la Antena 3.

În cadrul discuției cu reporterul român, Rose face o dezvăluire cutremurătoare privind politica dusă de UE în raport cu micii fermieri. O politică pe care a aflat-o chiar la Bruxelles, în momentul aderării Poloniei la marea familie europeană.

„Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Am intrat în cameră și era o doamnă care conducea ședința. Și le-am spus că eu vin din Anglia și că, în țara mea, când am aderat la UE, am început să pierdem fermierii și pământul pe care îl lucrau. Dacă aceeași politică va fi aplicată în Polonia, aproape două milioane de fermieri își vor pierde terenurile. Cum veți rezolva această problemă. Și ea mi-a spus: Eu nu cred că tu înțelegi ce înseamnă Uniunea Europeană. […] Uniunea Europeană nu e interesată de fermele mici. Este aceeași politică aplicată peste tot” – Sir Julian Rose.

Mesajul lui pentru români, pentru guvernul nostru, este clar: „Aveți o comoară! Am vizitat țara voastră. Este un loc minunat. Care este acaparat de forțe cărora nu le pasă de frumusețea și bogăția peisajelor, de fermieri și de experiența lor. Aveți o ultimă șansă! Guvernul vostru să lupte pentru voi, pentru cultura și mândria voastră, pentru produsele voastre de calitate, pentru frumusețea zonelor naturale. Încercați să le controlați, până nu vi se iau din mâini! Aveți o ultimă șansă să luptați pentru țara voastră înainte să vă fie luată cu totul!”.

Poftiți la România!

Aproape 20% din România, o suprafață cât Moldova, nu ne mai aparține… Teritoriile nu mai sunt acaparate prin războaie. Colonizarea nu se mai face cu arma în mână.

„Suntem singura ţară din Europa, din cele 28, în care cumpără cine vrea, cât vrea, fără nicio restricţie. Şi a patra sau a cincea din lume care a vândut cel mai mult din pământul său” – Laurențiu Baciu, președinte LAPAR.

romania, pamant vandut strainilor

Un calcul strict teoretic arată că fiecărui român îi revine un hectar din suprafața acestei țări. În ultima vreme, însă, acest calcul nu mai este valabil. 4,5 milioane de români nu prea mai au pe ce sta. Hectarul lor s-au dat. Aproape 20% din România, o suprafață cât Moldova, nu ne mai aparține. (Și nu orice teren, ci cel mai fertil!) Am vândut-o sau am arendat-o la străini. Din China până în Danemarca și din SUA până în Liban, foarte multă lume este suspect de interesată de pământul nostru. Pe care îl cumpără cu ușurință și uneori prin corupție și minciună. Oficialii noștri spun că nu au ce face, că sunt obligați de UE. Este o minciună. Nu ne obligă nimeni. Ca dovadă, am și rămas ultima țară de pe continent care își dă teritoriul fără restricții.

Reporterii «În Premieră» au fost în comuna Tămădău Mare, județul Călărași, unde s-au prezentat ca reprezentanți ai unui grup de investiții străin, interesat în achiziționarea de teren agricol. Nu doar că nu au fost întrebați de nimic, dar au primit toată susținerea de care ar fi avut nevoie, mai mult sau mai puțin etică, pentru a-și duce afacerea la bun sfârșit.

O problemă generalizată

Din nefericire, cazul de la Tămădăul Mare e emblematic.  Din 2000 și până în 2016, România a pierdut, în favoarea străinilor, 4,5 milioane de hectare de teren, pe care am fi putut să ne producem hrana. Iar o parte din această suprafață s-a vândut cu complicitatea unor oficiali ușor de corupt.

La București, nu pare să îngrijoreze pe nimeni raportul realizat în 2015, la comanda Parlamentului European, în care România este fruntașă în rândul statelor care își înstrăinează pământul. Apetitul altora pentru această resursă este aproape alarmant. Aproximativ 20% din terenul național este la mâna unor libanezi, danezi, italieni, lituanieni, olandezi, francezi, germani, americani, britanici portughezi, spanioli și chinezi. Și lista se va extinde, pentru că, din păcate, străinii au cu cine.

Avertismentul SRI, ignorat de autorități

Raportul SRI atrage atenție că, în acest ritm, achiziția de terenuri riscă să afecteze capacitatea statului de a asigura securitatea alimentară. Comparația import – export arată o realitate cutremurătoare. Exportăm grâu și importăm făină și produse pe bază de grâu. Zilnic, 25 de TIR-uri cu pâine congelată intră în România. Adică 875.000 de tone pe an. În 2014, 60% din carnea de vită consumată la noi a fost de import. La porc, 75%. Asta înseamnă că deja suntem dependenți de alții.

Exemple de la vecini. Cum a reușit Polonia să țină piept invadatorilor

Dar nu suntem singura țără care a primit astfel de oferte. Polonia, o țară mult mai mare decât a noastră, a rămas fără 200.000 de hectare. O țară mult mai mare, care a pierdut mult mai puțin teren decât România. Polonezii au luat atitudine devreme și nu s-au oprit până când mesajul lor nu s-a făcut auzit. Șase luni de zile au protestat polonezii.

În România, însă, pe nimeni nu interesează chestiunile de securitate națională și soarta fermierilor. Luni în șir, echipa «În Premieră» a încercat să obțină un interviu la ministrul Agriculturii din România. Fără succes. Omologul din Polonia, însă, l-a acordat în câteva zile. Era, probabil, mai puțin ocupat.

Trăim într-o lume care devine, în fiecare zi, tot mai haotică și mai înfometată de resurse. În secolul XXI, lupta pentru supraviețuire arată altfel. Teritoriile nu mai sunt acaparate prin războaie. Colonizarea nu se mai face cu arma în mână. Securitatea alimentară și independența energetică au devenit deja preocuparea principală a statelor puternice. Care au înțeles că în curând pământul va fi mai important decât aurul din tezaurul băncilor. Întrebarea este: Avem noi, românii, liderii care să ne ajute să supraviețuim în această luptă?

Niciun teren agricol nu va mai fi românesc, în 12 ani

Cetățenii străini au cumpărat în România un milion de hectare de teren agricol în mai puţin de doi ani şi jumătate, de când la noi s-a liberalizat piața funciară pentru cetăţenii din Uniunea Europeană. Ritmul este ameţitor şi, dacă se va menţine, în mai puţin de 12 ani, tot terenul agricol românesc va fi în posesia lor. Proprietarii români sunt ademeniţi să vândă cu preţuri de 4.000-5.000 de euro hectarul, dar nu ştiu că aceste sume sunt de 15-20 de ori mai mici decât în ţările europene.

Patru din cele 10 milioane de hectare de teren arabil pe care le are România sunt controlate de străini, direct sau prin firme interpuse.

„Două milioane de hectare de teren arabil sunt vândute la străini, iar alte două milioane de hectare sunt date în arendă unor firme cu acționari străini” – Laurențiu Baciu, președintele Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR).

El a explicat că între 1990 şi 2014 străinii au achiziţionat un milion de hectare de teren arabil înfiinţând firme în România, iar după 1 ianuarie 2014, când s-a liberalizat piaţa funciară, au mai cumpărat încă un milion de hectare. Aceste estimări ale producătorilor români se bazează pe datele culese din România, dar și din bazele de date internaționale, pentru că în România nu există statistici oficiale cu privire la numărul străinilor care dețin terenuri agricole.

Acest lucru a fost remarcat şi de Transnațional Institute, finanţat de Comisia Europeană, dar și de fundațiile private din SUA și Europa.

Achiziţii de pe hârtie

Europenii, în special danezii, italienii, austriecii, cumpără pe bandă rulantă, fără să știe măcar unde este terenul, semnează doar documentele de vânzare-cumpărare.

„Nu vin ei, au angajați români care lucrează pentru ei. Nici nu știu pe unde e pământul. Dar sunt foarte bine organizaţi, vin în sat, cu notari, cu cadastrişti, fac tranzacții rapid. Aşa, un fond de investiţii a cumpărat la Botoşani, într-o săptămână, zece mii de hectare” – Laurențiu Baciu.

Pentru europeni este o oportunitate, pentru că nu toate statele sunt așa de permisive, sunt ţări dintre cele mai democratice în care nici nu se concepe ca un străin să cumpere teren acolo.

„Olanda, Germania, Italia. Au legislaţia în aşa fel încât accesul este liber străinilor, însă condiţiile de aplicare ale legii sunt de aşa natură, încât nu se poate cumpăra. Dar pot să spună la noi vânzarea e liberă, dar e declarativ, când să cumperi efectiv, vezi că nu se poate.” – Laurențiu Baciu.

Avem ferme mai mari ca în UE

Primele 100 de companii agricole care operează în România au acţionari din Liban, Italia, Litu­ania, Țările de Jos, Franța, SUA, Marea Britanie, Portugalia, Spania și Austria, potrivit unei analize a Transnational Institute. Mărimea unora dintre aceste agroholdinguri este fără precedent și, în afara proporțiilor europene standard, se mai arată în documentul citat.

Una dintre cele mai mari ferme din România, Maria Group, aparţine oamenilor de afaceri libanezi Sarkis Sarkis şi Laoun Youssef şi altor asociaţi minoritari. Are 65.000 ha, majoritatea în județul Călărași, port propriu, abator de sacrificare şi exportă carne și cereale, în mare parte în Orientul Mijlociu și Africa de Est. În mod similar, Bardeau Holding controlează 21.000 de ha, în Arad, Timiș, Caraș-Severin şi Argeş, are propria infrastructură de transport, de depozitare a cerealelor, prelucrare și comercializare. Este proprietatea contelui austriac von Bardeau, care este unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din România. Și grupul danez de ferme de familie Ingleby controlează, prin intermediul firmei Crosswind, peste 11.130 de hectare. Emiliana West Rom SRL, deţinută de omul de afaceri italian Martini Luciano, administrează circa 10.529 de hectare de teren în judeţul Timiş.

Baza de date Land Matrix, o inițiativă de monitorizare a terenurilor a Coaliției internaționale pentru terenuri, a înregistrat că România a făcut printre cele mai multe tranzacții funciare din Europa.

Preţurile pământului sunt ridicol de mici

Terenurile se vând pe nimic în România comparativ cu alte țări europene. Preţurile medii de tranzacţionare sunt cuprinse între 2.000 euro/ha și 7.000 euro/ha (în zona de vest a ţării).

„Factorii importanţi în determinarea preţurilor de tranzacţionare ţin de gradul de comasare al terenurilor, de situaţia cadastrală a acestora, de existenţa logisticii necesare pentru o agricultură performantă şi, nu în ultimul rând, de calitatea naturală a terenului” – Marius Schiopotă, Managing Partner al Hitch&Mosher, companie imobiliară care tranzacționează terenuri agricole.

Spre comparație, în Germania și Franța, un hectar de teren agricol costă, în medie, 30.000 de euro, iar în Olanda 80.000 de euro.

„Suntem singura ţară din Europa, din cele 28, în care cumpără cine vrea, cât vrea, fără nicio restricţie. Şi a patra sau a cincea din lume care a vândut cel mai mult din pământul său” – Laurențiu Baciu, președinte LAPAR.

Bulgarii şi ungurii au spus „Nu!”

Vecinii noștri bulgari și unguri au impus o serie de condiții care să descurajeze cumpărătorii străini. Investitorul trebuie să aibă cetățenie și reședință în țara respectivă ca să poată achiziţiona tere­nuri agricole. E drept că pentru aceste iniţiative Comisia Europeană a deschis împotriva lor procedura de infringement, însă reușesc să câștige timp și să-și conserve pământul până ce mai cresc prețurile și interesul pentru cumpărare se va diminua.

/0 Comments/by
ilie serbanescu, economie, ue, economist

Ilie Șerbănescu – Trebuie să fim foarte clari că UE are în vedere să obțină bani de aici, nu să bage bani aici

ilie serbanescu, economie, ue, economist

Ilie Șerbănescu - Trebuie să fim foarte clari că UE are în vedere să obțină bani de aici, nu să bage bani aici

După ce, în urmă cu 26 de ani, în cadrul unui interviu, Ilie Șerbănescu îi spunea lui Mirel Curea ce avea să se întâmple cu România în următorii 25 de ani, acum, în cadrul emisiunii „Dosare de presă”, pe evz.ro, cunoscutul analist economic vorbește despre viziunea lui despre România. Care nu e deloc îmbucurătoare. Dimpotrivă.

Economistul Ilie Șerbănescu crede că, după pandemia de coronavirus, va veni o criză economică „ce va tunde tot. Va fi uitat coronavirusul complet, dar ea va fi pornită de la coronavirus”.

Cunoscutul publicist a vorbit în emsiunea „Dosare de presă”, pe evz.ro, despre România. Ce va urma după mult trâmbițată criză economică?

„România nu va reuși să supraviețuiască impactului acestei crize. E greu să explic foarte simplist, dar e o imagine greșită, după părerea mea, nereală, că în România există o singură economie. Asta spun doar statisticile”.

„În România există două economii. Una este economia străină, care are toate pârghiile strategice și toate avantajele. Și, foarte important, n-are decât o singură treabă: SĂ FACĂ PROFIT. Toate angaralele… ea nu plătește nicio angara. Pentru că ea nu suportă armată, servicii secrete, ordine publică, sector bugetar, pensii, sănătate, educație. Toate astea le suportă economia ailaltă. Toată povara e pe asta. Care sunt niște întreprinderi de trei parale, din care să dea Dumnezeu să nu, dar eu cred că cel puțin 100.000 vor dispărea” – Ilie Șerbănescu.

„Trebuie să fim foarte clari că UE are în vedere să obțină bani de aici, nu să bage bani aici.”

Previziunea cunoscutului analist economic despre România este una devastatoare. Ilie Șerbănescu crede că România va fi împărțită de marile puteri. Pentru că economia românească nu va putea face față crizei economice.

„E un impact pe care n-are cum să-l depășească. Asta e părerea mea. Și atunci va deveni o problemă. Nu știu în ce măsură Uniunea Europeană va băga bani ca s-o salveze, că va trebui salvată. Trebuie să fim foarte clari că UE are în vedere să obțină bani de aici, nu să bage bani aici.

Eu cred că nu va reuși această chestiune și atunci există pericolul ca toți cei care au interese pe aici, dintre cei care sunt acuma, cel puțin ăia trei care au fost totdeauna în istoria României, să împartă România. Simplu. Simplu. Simplu. Simplu.

Sunt niște semne îngrozitoare din punctul ăsta de vedere. Vă spun lucruri…

România, eu o spun deschis așa, sub forma asta, n-are voie să-și lege provinciile între ele cu mijloace moderne.

Investițiile germane nu depășesc, în general, Arcul Carpatic.

Americanii implicați aici au un coridor, așa: Deveselu – Craiova – Mihail Kogălniceanu – și ieșitul la mare. Pentru americani nu prea există Ardeal. Pentru nemți și americani nu există Moldova. Iar Rusia este totdeauna aicea, gata să își ia partea. Rusia a ajuns într-o stare, în momentul de față, în care e un fel de mireasă. Ea e curtată de toți. Ea nu trebuie să facă nimic. Se va alege cu ceva, indiferent ce va face.

E complicată ecuația Germania – Rusia. A existat dintotdeauna. Ei 20 de ani au colaborat și s-au bătut între ei. Cam asta este ponderea. Și după aia au luat-o de la început, împărțind ce aveau în preajmă” – Ilie Șerbănescu.

Colonizează și divide!

Ilie Șerbănescu: „Nu știu dacă e un ton pesimist. Știți care a fost problema, zic eu, României? Că au fost totdeauna vreo trei. Că, dacă ar fi fost unul singur, poate n-ar fi fost… Dacă, de pildă, acuma ar fi unul singur, să zicem America sau Germania. Te-ar stoarce, domnule, ca pe o lămâie, dar nu i-ar lăsa și pe ăilalți. Așa, sunt toți! E hărtăneală! Nu poți să reziști la așa ceva”.

Mirel Curea: „Nu vedeți ce fac austriecii cu pădurile? Am ajuns așa, suntem un fel de, să mă ierte oamenii care se uită la noi, un fel de WC-ul public al Europei. Aduc deșeuri și ne taie pădurile. Ne iau aerul cu deșeurile, ne iau aerul cu păduri”.

Ilie Șerbănescu: „Asta e colonie. Asta înseamnă colonie. Că nu o recunoaștem, asta e cu totul altceva”.

Mirel Curea: „Domnule profesor, vă mulțumesc din suflet. Este o onoare că ați acceptat să ne vedem. Și este o bucurie ieșită din comun. Adică mi se pare chestia asta cu un tâlc, cu o semnificație atât de zdravănă… Faptul că ne revedem după 25 de ani și că după 25 de ani vă pot spune, cu tristețe, ‘Domnule profesor Șerbănescu ați avut dreptate.’”

Ilie Șerbănescu: „Domnule, ai un avantaj (Mirel Curea, n. e.). Peste 25 de ani nu mai e posibil. Cel puțin din punctul meu de vedere.”

Sursă: anonimus.ro.

/0 Comments/by
ninel ganea, valaam, motive de optimism, optimism

Ninel Ganea – Motive de optimism

ninel ganea, valaam, motive de optimism, optimism

Ninel Ganea - Motive de optimism

Oamenii îmbătați de miasmele seducătoare ale modernismului vedeau și încă văd lumea cu un optimism descurajant de naiv. „Binecuvântare era în zorii zilei de-a fi în viață / Dar să fii tânăr era adevăratul rai”, scria Wordsworth la puțin timp după Revoluția Franceză. Un alt scriitor englez, Charles Dickens, cu avantajul unei distanțe temporale, avea să-și înceapă cronica evenimentelor din Franța astfel: „Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi, era epoca înțelepciunii, epoca neroziei, veacul credinței, veacul necredinței, răstimpul Luminii, răstimpul întunecimii, primăvara nădejdii, iarna deznădejdii, aveam totul în față, aveam doar nimicul în față, ne înălțam cu toții de-a dreptul la ceruri, ne cufundam cu toții de-a dreptul în iad”.

Zilele noastre, mai ales privite în lumina ultimelor întâmplări, nu se pot măsura până la capăt cu ecloziunea revoluțiilor violente, deși presimțim schimbări înfricoșătoare. Ne lipsește în primul rând optimismul. Nimeni, sau cel puțin nimeni serios, nu mai crede că ne așteaptă în față o epocă grandioasă de realizări și împliniri care vor modifica fundamental în bine soarta omului pe lume.

Suntem de fapt într-o situație exact pe dos: debordăm de pesimism. Majoritatea oamenilor lucizi se prăbușește într-o acută disperare văzând ușurința cu care masele imbecilizate răspund la comenzile unor ingineri sociali dereglați. Se tem pentru ei și pentru familiile lor. Văd doar negru în față și nimic nu le poate ridica moralul. Știrile îi deprimă prin conținutul vulgar de manipulatoriu, discuțiile cu prietenii anesteziați de poveștile oficiale se termină tot mai prost, lumea întreagă se dezintegrează sub ochii lor, iar ei nu mai au nicio putere de a opri degringolada și dezastrul. Deși știu exact cum stau lucrurile.

Există destul argumente care să susțină o viziune întunecată a lumii. Capitalul de virtute creștină pare că s-a epuizat, oamenii se animalizează pe zi ce trece, nivelul de educație al indivizilor se reflectă în nivelul precar al dezinformărilor șamd.
În același timp, argumentele de mai sus nu epuizează nici pe departe, de fapt nici nu ating, dezbaterea în jurul întrebării ce e de făcut când lumea se prăbușește.

Primul și cel mai important lucru de avut în vedere este că lumea unui creștin nu se află neapărat aici, ci dincolo. Odată fixat cum trebuie azimutul și odată îndreptată energia acolo unde trebuie, cred că se poate observa destul de rapid o schimbare în bine. Măcar și la nivel de moral. De pildă, în plan personal a fost o bucurie nesupusă participarea la prima Liturghie după perioada de recluziune forțată iar sentimentul părea a fi răspândit printre mai toți oamenii de acolo. Nu era doar o senzație privată, ci existau și urmări „politice”. De pildă, hotărârea preotului de împărtăși oamenii în ciuda decretelor oficiale, dar în duhul și litera Tradiției, era o astfel de consecință a unei trăiri ortodoxe plenare a credinței. La foarte scurtă vreme după această întâmplare, repetată în multe alte parohii, decretul de suspendare a împărtășaniei a fost la rândul său suspendat.

Din acest punct de vedere, cea mai mare problemă a oamenilor lucizi din  zilele noastre o reprezintă angajamentul în purtarea unor bătălii care sunt de la bun început pierdute. Este imposibil să demontezi fiecare minciună vânturată pe gardurile mass media măcar și pentru faptul că sunt mult prea multe, iar oamenii mult prea susceptibili la influența „surselor oficiale”. Nu ne stă în puteri să facem asta și nici nu e foarte productiv.

Și din acest motiv, războiul frontal cu modernitatea nu are nicio șansă de a fi câștigat. Nici măcar coabitarea nu poate fi o alegere rezonabilă deoarece duce destul de repede la o înfrângere totală. Suficient să vedeți cât de goală este o biserică modernistă.

Așadar, singura opțiune, după cum a intuit mai recent printre alții Rod Dreher, o reprezintă boicotul și evadarea din modernitate, crearea unei lumi care să ocolească aproape în totalitate molohul actual, soluția Sf. Benedict și a tuturor celor care au ales să întoarcă spatele unei lumi în ruină. Aceasta a fost aproape întotdeauna strategia creștinilor în vremuri de restriște și prigoană. Nu s-au luat la trântă cu prigonitorii, ci s-au rugat mai tare, mai intens, mai mult și au încercat să-și ducă viața cât mai bine după rânduială. Pare puțin dar nu este. După cum ne învață Viețile Sfinților, lumea este ținută de Dumnezeu, cel mai adesea, pentru rugăciunile unor pustnici și nebuni întru Hristos. Rugăciunile contează, ceea ce poate explica de ce bisericile au fost închise în ultimele două luni. 

De asemenea, există în continuare suficient de multe alte lucruri care stau la îndemâna oamenilor, iar cel mai important dintre ele îl reprezintă educația copiilor. Adică educația acasă sau într-un cadru ortodox.  Mulți părinți au descoperit abia în ultimele luni că au copii și au văzut pentru prima oară cât de stupidă, greoaie și tembelă este programa școlară. Au realizat și că nu este atât de dificil să faci educație acasă și să renunți pentru totdeauna la o școală imbecilizantă. De altfel, o mare parte din dezastrul actual provine din universități și din scrierile intelighenției, și nu neapărat din influența pernicioasă a mass-media. Presa nu face decât să disemineze punctul de vedere construit în academii. „Nu vi s-a părut ciudat sau cel puțin nefericit că astăzi când proporția oamenilor educați din Europa Occidentală este mai mare decât a fost vreodată, oamenii au devenit permeabili la influența publicității și a propagandei de masă într-o măsură până acum nemaivăzută și de neimaginat? Credeți că asta se datorează simplului fapt mecanic că presa și radioul au făcut propaganda mult mai ușor de diseminat? Sau uneori aveți bănuiala inconfortabilă că produsul metodelor educaționale moderne este mai puțin bun decât crede în a distinge opinia de fapt și demonstrabilul de plauzibil?”, scria Dorothy Sayers în 1947 într-un eseu clasic despre educație.

Pentru cei care tânjesc după schimbări radicale sau revoluții ale binelui s-ar putea ca toate acestea să nu reprezinte mare lucru.  Dar asta doar pentru că ei mai își pun nădejea în modernitate. Doresc o renaștere măcar parțială, o prelungire a agoniei, o soluție de compromis care să mai lungească și să mai îndulcească suferința catastrofei. Cred însă că orice speranțe într-o aterizare lină par cam fără temei. Cancerul modernității este atât de adânc, iar demonii sunt atât de stârniți încât nu avem altă șansă în afara celei oferite de Tradiție. În realitate, nu am avut niciodată altă soluție, ci doar am preferat să ne furăm singuri căciula pâna am ajuns în această fundătură.

Dacă e să vedem vreun câștig din ultimele luni acesta rezidă în dezvăluirea Leviathanului în toată hidoșenia lui. Vremea totalitarismului soft a apus, iar de acum nu ne mai putem baza pe acumulările civilizației deoarece barbarii le distrug sau se pregătesc să o facă.

Comentând pe marginea Historia Augusta, o colecție de biografii ale împăraților și uzurpatorilor romani dintre anii 117 și 284 după Hristos, Marguerite Yourcenar observă că toți acești cronicari ai decadenței romane ignoră complet ascensiunea creștinismului. Nu vreau să sugerez că ne așteaptă în față un nou Sf. Împărat Constantin. Încerc doar să atrag atenția că normalitatea și civilizația nu se conservă neapărat în văzul lumii.

A consemnat Ninel Ganea via karamazov.ro.

/0 Comments/by