Moftemele

Cuvîntul mofteme, pe care-l propun atenţiei şi neuitării dumneavoastră, este o creaţie a anilor 70, l-am auzit prima oară în redacţia de filologie şi lingvistică a Editurii Ştiinţifice, când făceam corectura la cartea mea despre articol. Aşa împărţeau dumnealor doamnele redactor de carte cărţile: cărţi cu mofteme şi cărţi fără mofteme. A mea, am aflat, era fără mofteme… Adică era fără tabele, fără formule fizico-chimice ori matematice, fără vestiţii „copăcei” şi mai ales fără termeni noi, inventaţi ad hoc, pentru trebuinţele textului respectiv, toate acestea stârnind o vie repulsie în redacţie, o repulsie motivată, la prima vedere, de dificultăţile pe care asemenea cărţi le ridicau în faţa tipografilor de odinioară, de ale căror greşeli erau răspunzători redactorii de carte.

La o privire mai atentă puteai observa însă că aceşti redactori erau de fapt nişte absolvenţi dintre cei mai buni ai facultăţii noastre, care obţinuseră postul respectiv datorită pregătirii lor bune şi din pricina dosarului de cadre, care nu le îngăduise accesul în învăţământ, cu precădere în cel superior, unde de fapt le era locul… Erau propriu zis colegii noştri, iar Alexandru Graur, pe vremea aceea director la Editura Academiei, obişnuia să ceară părerea acestor colegi, când le încredinţa spre publicare un manuscris. Din păcate, nu-mi mai aduc aminte decât un singur nume: Maria Pietreanu, doctor în filologie, ca şi alţi redactori de carte de odinioară…

Pe vremea aceea, cele mai multe creaţii prin care se încerca îmbogăţirea terminologiei ştiinţifice în domeniul lingvisticii erau cuvinte terminate în -em, după modelul fonem, morfem etc. Aşa au apărut sem, semem, semantem, plerem, filosofem, etnem, estem, într-o listă destul de lungă, pe care personal nu am stăpânit-o nicodată. O menţiune despre estem, cuvînt ai cărui inventatori occidentali, de prin anii 60, nu au ştiut nimic despre D. Caracostea, cum că acesta îl propusese deja, în a sa Expresivitatea Limbii Române, o carte scrisă într-o limbă română literară, stilul ştiinţific, probabil cea mai frumoasă, exemplară, ceea ce explică, în parte, şi de ce este această carte aşa de rar recomandată studenţilor noştri. Deci, pe lista de mai sus este cuvîntul estem(2), creaţie a structuralismului post-belic.

Foarte repede, nevoia unei terminologii adecvate efortului de exactitate şi de cuantificare a devenit abuz, înecându-se într-un exces, veritabilă beţie de cuvinte noi, cuvinte noi care, nu de puţine ori, încercau, ca de obicei, să suplinească lipsa de idei noi… Poate din pricina unor resentimente personale nereprimate la timp – este prea tîrziu acum şi la ce bun?! – am bănuiala că începutul excesului se face vizibil cel mai bine în lucrările fostei noastre colege responsabilă cu învăţămîntul politic Maria Manoliu, mai tîrziu şi Manea.

Dacă limba, graiul omenesc privit în toată complexitatea sa, este în chip vădit o creaţie spirituală, care dă seama de ingeniozitatea minţii vorbitorilor, a mentalului comunitar, lingvistica este, ca ştiinţă, în primul rând o ştiinţă a naturii, căci(şi deci) ea nu creează, nu inventează, ci descoperă. Ea se aplică la o realitate care o premerge şi încearcă, cuminte, să descrie cât mai corect mecanismul lingvistic. Acest mecanism, copleşitor de ingenios, nu are nevoie de ingeniozitatea lingvistului pentru a fi descris, ci de gândirea disciplinată, adecvată la fapte, a acestuia. De aceea aş propune despărţirea grămăticilor, a lingviştilor, în două categorii: cei inventivi, mai întâi, care scornesc, plini de originalitate, scheme, formule şi în final cuvinte noi, cu cât mai multe, cu atât mai bine vădindu-se originalitatea, distanţa de la gândul savant la faptul banal de limbă.

A doua categorie o formează grămăticii care descoperă, un mecanism, o regulă, o structură a limbii. Dacă n-o descoperă unul dintre ei, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, o va face altul, căci ceea ce este de descoperit este ceva care există şi aşteaptă ca acţiunea sa asupra textului să fie văzută de grămătici. Moftemele sunt cel mai des întâlnite la lingviştii care au inventat sau, ceea ce este tot una, au aplicat limbii scheme împrumutate, modele(comparaţii, analogii) pe care le-au extins mult peste limitele adevărului, făcând din aceste modele un soi de pat al lui Procust. Exemplul cel mai bun, lingvistica matematică. Moment de culminaţie – poetica matematică.

Alexandru Graur, ca şi învăţăcelu-i ce eram pe atunci, nu prea pricepea nici algebra, nici trigonometria, probabil că le uitase şi se simţea total neputincios să ţină pasul cu asaltul noilor orientări matematizante. Dar nu acesta a fost motivul scepticismului cu care a afirmat că lingvistica matematică este foarte interesantă, este minunată, dar nu este lingvistică, ci este o ramură a matematicii. Unul din argumente era însăşi structura sintactică a sintagmei lingvistică matematică, prin raportare la geografia lingvistică, care nu este o ramură a geografiei, ci a lingvisticii. Alexandru Rosetti, care toată viaţa s-a lăudat cu prietenia poetului şi matematicianului Ion Barbu Barbilian, a ţinut să se arate bucuros de logodna celor două ştiinţe şi a încurajat, la Institut, această joacă cu numerele şi formulele, aplicabilă numai la periferia limbii, acolo unde unele aspecte cantitative îngăduie intervenţia brutală a cifrei, a formulei. În rest şi în esenţă, ştiinţa limbii, ca şi limba, operează cu valori lipsite de materialitate, deşi reale, a căror realitate este strict condiţionată de realitatea vieţii sufleteşti, a psihiei! Adică lingvistica operează cu valori! În planul calităţii, iar nu al cantităţii. Însuşi planul sonor, zis al materialităţii, prin distincţia fonem-sunet, extrem de utilă şi de justificată, devine un plan al valorilor, puternic marcat de adevărul că „fonemul este echivalentul psihic al sunetului”. Această dematerializare a planului expresiei este marea descoperire, marea ispravă a structuralismului.

Eh, o bună parte din ceea ce caracterizează în negativ (oare?) lingvistica secolului 20, adică lingvistica zis modernă, se poate reduce la încercarea de a despărţi lingvistica de psihologie, de a ignora şi elimina factorul psihologic, sufletesc, din descrierea şi înţelegerea mecanismului lingvistic. Se pare că acest mod de abordare a fost dus cel mai departe de lingviştii cotaţi sau etichetaţi ca aparţinând „descriptivismului american”. Se pare că aceştia şi-au propus două ţinte, s-au angajat în două pariuri extrem de riscante: (1) să conceapă o metodologie de descriere a limbii fără să apeleze la sens şi nici la referenţi în definirea unităţilor şi regulilor limbii şi (2) să încununeze cercetarea lingvistică prin construirea unul mecanism, a unei maşini sau maşinării de tradus automat dintr-o limbă în altele. Ceva asemănător himerei medievale numită piatra filosofală şi perpetuum mobile. E drept, de pe urma acelor eforturi alchimia a devenit chimie, adică o ştiinţă propriu zisă, ca şi mecanica, datoare şi ea pariului pierdut de toţi cei care au căutat un perpetuum mobile. Nu l-au putut construi, în schimb au formulat o bună parte din legile mecanicii clasice…

Angajat de Marina americană, celebra Navy, şi, împreună cu un grup de colegi, plătiţi cu câteva milioane de dolari ca să identifice ori să inventeze procedeul şi maşinăria traducerii automate, Noam Chomski, la capătul a câţiva ani buni de cercetare a ceva ce nu există, a dat la iveală o broşurică, din care s-a născut gramatica generativă, atât de celebră, de pe urma căreia s-a mâncat o pâine bună în toate universităţile lumii. Se pare că termenul moftem a fost lansat cam odată cu tipărirea primelor lucrări de gramatică transformaţională. Ca un fel de reacţie de apărare a limbii române şi a bunuluji simţ, a măsurii!… Lui moftem nu i-am găsit pereche în alte limbi, ceea ce ar putea să însemne că în alte limbi, în alte „lingvistici”, abuzul de „copăcei” nu a fost aşa de mare ca în universităţile din România…

Îl citez pe Al. Graur, parafrazându-l cu cuvintele mele:

„Este evident că grămăticii transformaţionalişti sau generativişti au descoperit reguli noi, au rafinat înţelegerea limbii, a structurii acesteia. Dar nici una dintre aceste descoperiri nu este imposibil de efectuat şi de formulat prin folosirea terminologiei clasice, consacrate, iar la descoperirea respectivă se putea ajunge, cu timpul, şi prin folosirea metodelor tradiţionale.”

Graur nu respingea realitatea structurii de adâncime, de pildă, ci o considera o ipoteză interesantă, dar compătimea împreună cu studenţii când vedea pădurea de copăcei prin care se ilustrau regulile de transformare… Se mira: aşa ceva se poate preda la clasă? La un moment dat, cînd primise cu dedicaţie un volum de câteva sute de pagini burduşite cu astfel de scheme, s-a oprit la ultimele două-trei pagini, de concluzii, ni le-a citit şi nouă şi ne-a declarat că nimic din cele ce se spunea în acele pagini nu lipsea din Gramatica Academiei, nu lipsea din ceea ce toată lumea ştia despre ce şi cum se petrec lucrurile în sintaxa limbii române.

Este ciudat, dar descriptivismul american este legat nu numai de comanda Marinei americane, ci şi de Biserică, am putea spune chiar de religie. Nu este prima oară când această instituţie venerată şi definitorie pentru om marchează istoria lingvisticii. Metoda comparativă-istorică, celebra, s-a născut şi a avut mare căutare în Germania, la savanţii germanici cu osebire, dintr-un motiv care înscrie această metodă şi în istoria religiilor, a cercetării acestui subiect pasionant. Prin această metodă, primii comparativişti au vrut să reconstituie limba comună, primară, a indo-europenilor, iar prin analiza, semantică îndeosebi, a cuvintelor reconstruite, să reconstituie de fapt universul spiritual, de credinţe şi eresuri, al acelor vechi şi îndepărtaţi strămoşi. Căci, zice George Mounin, la sfârştul secolului 18 cărturarii germani sufereau de un complex de inferioritate faţă de cei francezi, care, ca popor romanic, se revendicau confortabil şi dezinvolt din spiritualitatea antică, din mitologia greco-romană. Disconfortul de a nu avea o mitologie proprie, de a nu şti prea multe despre înaintaşii tăi, i-ar fi împins pe germani să descopere metoda comparativă istorică, acest subtil demers care le mai stătea la îndemână pentru a mai afla ceva despre începutul istoriei spirituale a popoarelor europene, inclusiv şi cu precădere a germanicilor.

În cazul descriptivismului american imboldul religios nu a fost atât de …metafizic, ci a pornit de la preocuparea americanilor, atât de onorabilă altminteri, de a traduce şi predica Biblia în cât mai multe limbi, îndeosebi amerindiene, amazoniene ori africane, toate aceste limbi necunoscând binefacerile scrierii. Înainte de a traduce într-o limbă necunoscută, e nevoie să-i identifici inventarul fonologic, să-i descoperi şi descrii gramatica, să-i alcătuieşti dicţionarul. În mod obişnuit, această muncă se face cu concursul unor autohtoni bilingvi şi isteţi, capabili să înţelegă scopul în care sunt chestionaţi de echipa de lingvişti căzuţi ca din lună în satul lor uitat de Dumnezeu… Asemenea „informatori” nu sunt însă uşor de găsit, astfel că s-a pus problema unei metode care să recurgă cât mai puţin, chiar deloc, la serviciile unui informator, mai ales când engleza bilingvului era atât de precară. Nu se putea conta pe el, deci trebuia o metodă mai sigură. Iar siguranţa o căpătai dacă metoda folosită apela cât se poate de puţin la …sens, la semnificaţie, despre care se ştie că este cel mai mult marcată de pecetea individuală a subiectivităţii. De aici nu a mai fost decât un pas pentru a face din acest impediment un ideal, o metodă obiectivă de descriere a limbii: fără să ţii seama de sensul cuvintelor… Bunăoară, în dicţionarul limbii române, orice definiţie de tip clasic, tradiţională, este fatal aproximativă şi este oricui uşor să demonstreze că nu se potriveşte întocmai. Cu ce o putem înlocui? Simplu, o înlocuim cu lista verbelor care pot şi care nu pot să fie predicat al substantivului, să zicem, pisică. La care adăugăm lista verbelor la care pisică se poate ataşa ca complement direct, lista adjectivelor care pot fi atribute ale aceluiaşi substantiv ş.a.m.d. O asemenea definiţie va fi fără cusur! Ba chiar uşor de realizat cu ajutorul oricărui computer cu performanţe medii. Atâta doar că va ocupa nu două, trei rânduri, ci vreo două, trei pagini… Şi nu va putea fi de nimeni memorată. Numai de computer…

În termeni consacraţi, defineşti cuvintele şi alte unităţi ale limbii prin distribuţia acestora, prin contextele în care sunt înregistrate. Dacă este ciudat să apelezi la această metodă pentru a defini substantivul pisică, în alte cazuri aceasta este singura modalitate posibilă. De exemplu, dacă vrem să definim cuvintele româneşti de şi că, probabil cele mai frecvente, observăm imediat că apelul la semnificaţie nu ne duce nicăieri.

La un moment dat, tot peste ocean, s-a constatat că emigranţii sosiţi în State au mari probleme cu însuşirea rapidă şi completă a limbii engleze. Foarte puţini reuşesc să devină la fel de buni anglofoni pe cât sunt de buni şi loiali cetăţeni americani! Au început lingviştii de peste Atlantic să caute cauzele. Aşa s-a descoperit ca dacă emigrantul are televizor, învaţă mai repede americana. Dacă are norocul să locuiască la etajul I, emigrantul are posibilitatea să audă şi ce se vorbeşte pe stradă, ceea ce iarăşi îl ajută să înveţe mai repede englezeşte… Sau dacă se însoară cu o americancă din naştere… Ori are copii care merg la şcoală şi nu comunică cu ei decât în engleză, adică în limba lui Shakespeare… Cam aşa, cu asemenea subtilităţi a început vestita socio-lingvistică americană. A avut reprezentaţi străluciţi şi la noi în facultate…

Fireşte, acei americani care au inventat-o nu citiseră nici un titlu măcar semnat de un Antoine Meillet sau alt reprezentant al şcolii sociologice franceze, atât de importantă pentru istoria lingvisticii româneşti. La fel cum nici Noam Chomsky nu a aflat de Saussure decât după ce a publicat prima sa carte, în care a propus distincţia fundamentală dintre competenţă şi performanţă, prin care el, americanul, a descoperit pentru a doua oară tocmai …America. Adică vestita dicotomie saussuriană langue-parole, indispensabilă la noi în facultate pentru a promova în anul al II-lea… Pasămite, habar n-avea de ea Chomsky, şi acesta n-a rămas totuşi corigent numai dintr-atâta, căci a avut norocul să nu ne fie student….

Îmi face plăcere să-mi aduc aminte de o dezbatere ştiinţifică de pe la începutul anilor 80, când Al Graur a încercat să afle de la mai tinerii săi colegi transformaţionalişti care este deosebirea dintre dihotomia langue/parole, saussuriană, şi antinomia chomskyană competenţă şi performanţă. Discuţia se purta de parcă cei doi autori ar fi fost unul din Grecia antică, altul din vechea şi misterioasa Indie. Invitat de Graur să zic şi eu ceva, mai exact spus mirându-se Graur că ascult şi tac, nu zic nimic, m-am îndurat de cei prezenţi şi i-am luminat punând două întrebări: (1) dacă cumva numitul Chomsky mai este în viaţă. Dacă da, n-ar fi mai simplu să-i scriem oro să-i telefonăm şi să-l întrebăm pe el ce a vrut să spună prin competenţă/performanţă altceva decât ce spusese la vremea sa Saussure prin dicotomia limbă/vorbire? Iar (2), nu cumva era datoria lui Chomsky să facă el această precizare încă de la început, în lucrarea prin care a propus cei doi termeni? Iar dacă n-a făcut această precizare, nu cumva asta înseamnă că Chomsky al nostru nu a avut habar de Saussure la data aceea? Că l-a citit deci mult după ce devenise celebru, dând astfel un prost exemplu repetenţilor de la Bucureşti?!…

Nepăsători faţă de aceeaşi dicotomie s-au arătat şi inventatorii pragmaticii… Dacă până la ei obiectul lingvisticii l-a constituit aspectul langue, limbă, şi eram cu toţii convinşi că altfel nici nu se poate, că sistemul şi codul lingvistic numai din această perspectivă poate fi făcut vizibil, acum, din vorbire, din nenumăratele condiţionări contextuale şi referenţiale facem reguli. Reguli nu neapărat generalizatoare, căci declarăm clasă şi mulţimea alcătuită dintr-un singur referent, adică desfiinţăm ideea de excepţie, de accident, la fel cum am renunţat prin descriptivismul anterior să ne mai întrebăm de ce?, fiind aceasta o întrebare fără sens chiar şi mai ales în fizica cuantică. Ce valoare să mai aibă cauzalitatea în biata lingvistică! A fost lingvistica o ştiinţă pilot, pe vremea structuralismului, dar acestea sunt de-acum tempi passati… Nimeni nu mai caută explicaţii, ne mulţumim cu consemnarea enunţurilor posibile… Nu ne interesează definiţia kantiană a omului, textul manelelor are aceleaşi drepturi de a fi considerat limbă română ca şi textul Luceafărului. Grămăticul nu mai caută modele şi norme, ci reguli, fără nici o restricţie de număr. Dacă mintea omenească, inclusiv a elevilor, nu poate memora atâtea clase şi subclase, adică atâţia termeni de specialitate noi, nu e nici un bai: gramatica se face azi cu ochii zgâiţi la himera maşinii de tradus, a cărei memorie prodigioasă nu impune restricţiile cantitative, numerice, de ordin paradigmatic, la care ne obligă neputinţele minţii omeneşti. Doar trebuie să pregătim limba română să intre şi ea în clubul limbilor care se lasă traduse la automat!…

Este una dintre impresiile cu care te alegi din lectura noii Gramatici academice… Fireşte, alte impresii sunt mai întremătoare, pline de respect pentru o muncă de care tu însuţi nu te prea simţi în stare, dar aceste merite indiscutabile ale autorilor nu ne scutesc de întrebarea lui Graur: aşa ceva se poate preda elevilor sau măcar colegilor noştri, profesorii din şcoli?

Rezervele subsemnatului faţă de performanţele pragmaticii provin, probabil, şi din unele conotaţii cu care răsună în mintea sa cuvîntul respectiv. Am fost totdeauna rezervat, cel puţin rezervat faţă de pragmatismul englez, atât ca filosofie, cât şi ca atitudine de viaţă. Am remarcat şi un pragmatism al limbii engleze, vizibil în evoluţia semantică a unor cuvinte franţuzeşti intrate ca neologisme în engleză. Asaltul limbii engleze asupra celorlalte limbi se traduce şi prin extinderea acestor semnificaţii „decăzute”, văduvite de câtimea lor de metafizică. Vezi semnificaţiile noi, marcate de cele englezeşti, pe care le capătă în româna de azi, vechile …neologisme oportunitate, determinat, aplicaţie… Resimt aceste modificări de sens ca pe o scădere a potenţialului intelectuial al limbii române. Iar accentul final al acestei idiosincrazii faţă de orice pragmatică îl pune solidaritatea mea cu limba română şi cu vorbitorii ei de odinioară, care, pe grecescul pragmateia, au ştiut să-l preţuiască la justa sa valoare, dând la iveală românescul pramatie… Ce-o fi fost în capul lor?! Ce să deducem din această evoluţie semantică?!

Limbajul este de la începuturile sale şi prin natura sa ambiguu. Există oarece reguli lingvistice de dezambiguizare, dar principiul suprem după care se face dezambiguizarea este recursul la context, la referent, la complexitatea realităţii şi a fiinţei umane! Ambiguitatea enunţului, dar şi a codului(sic!), este inerentă în măsura în care nu am avut încotro şi am recurs la cuvinte, la semnificanţi, pentru a denumi nu obiecte, ci clase de obiecte sau clase de cuvinte. Cuprinderea în aceeaşi clasă a unei mulţimi are temeiuri care sunt, aproape totdeauna, numai parţial valabile. Oricare ar fi o clasă, o mulţime, pe care ne-o propune limbajul natural sau gramatica unei limbi, ea poate fi contestată ori corectată. Dar cel care o contestă nu ne poate oferi o clasificare principial mai corectă, ireproşabilă, fără rest! Tocmai din această pricină fiecare limbă are un mod propriu de clasificare la fel de valabil cu al celorlalte limbi! Dar această formă proprie de clasificare(şi segmentare) dă farmecul aparte al fiecărei limbi, modul propriu de a ambiguiza al fiecărei limbi.

Principala sursă a ambiguităţii, adică punctul de plecare al literaturii (sic!), este polisemia cuvintelor. Am putea postula: nu există cuvînt mono-semantic. Din această pricină nu există cuvinte perfect sinonime. Cuvintele mono-semantice şi, implicit, sinonime perfecte, de genul natriu-sodiu sau kaliu-potasiu, care apar în unele tratate ca exemple de sinonimie perfectă, nu sunt propriu zis cuvinte, ci echivalentele sonore ale unor simboluri chimice. Demnitatea (sic!) cuvîntului, ca creaţie spirituală, vine de la caracterul său polisemantic, de la faptul că fiecare cuvînt este o combinaţie de semnificaţii pe care n-o mai regăsim în altă limbă! De aici rezultă lipsa de înţelepciune a celor care îşi imaginează că limbajul ştiinţific va trebui să imagineze termeni obligatoriu mono-semantici, după principiul „pentru fiecare sens un semnificant specific, care să aibă numai el acel înţeles”. Idealul unui limbaj ştiinţific astfel organizat, lipsit de polisemii şi de termeni cât de cât sinonimi, este o dovadă de greşită înţelegere, de necunoaştere a mecanismelor lingvistice şi universale, guvernate toate de legea minimului efort. Tendinţa spre economie de efort mnemic, paradigmatic, te obligă să apelezi la polisemie. Greşeala de a imagina o asemenea terminologie ştiinţifică este pardonabilă la orice savant, mai puţin la lingvişti, care trebuie prin meseria lor să ştie că asemenea încercare este sortită eşecului. Excesul de termeni noi, meniţi să îndepărteze orice polisemie din terminologia lingvistică, este reproşul principal pe care-l aducem autorilor noii Gramatici a Academiei.

Fără ambiguitatea născută mai ales din polisemie, limbajul n-ar fi devenit instrumentul literaturii, al poeziei! Este perspectiva pe care lingviştii au abandonat-o în ultimele decenii. Nu întâmplător ultima variantă a Gramaticii Academiei se sprijină aşa de puţin pe enunţurile „nobile”, pe citate din cele mai împlinite texte: cele literare, poetice. Şi dă prea mult credit enunţurilor auzite la gura metroului sau la TV, în talk-showuri, ori în discursurile parlamentarilor noştri. Nu este sigur că ele aparţin limbii române… Acceptarea lor ca mostre de limba română s-a produs, probabil, sub efectul ideii că limba este cea mai democratică instituţie. Idee falsă, greşită. Acolo unde a funcţionat democraţia, efectivele de antropoizi au rămas compacte şi neatinse de elanul aristocratic al umanizării prin limbaj. Chiar şi azi, zone întinse ale limbajului, ale limbii, sunt inaccesibile multor vorbitori. Nu am în vedere numai vocabularul. Sunt multe formele verbale pe care foarte mulţi vorbitori nu le utilizează, nu simt nevoia, bunăoară, a viitorului anterior sau a modului prezumtiv, a unor construcţii sintactice, cum ar fi cele participiale sau gerundivale etc., etc. Căci lipseşte, nu numai Gramaticii Academiei, ci cam întregii lingvistici moderne îi lipseşte conştiinţa că limbajul este parte definitorie a miracolului cosmic numit Om. Lipseşte starea de înfiorare, capacitatea de a o trăi. De a te emoţiona şi de a da seama de această emoţie, de a o teoretiza, de a o descrie ştiinţific. Dar fără mofteme!

A consemnat pentru dumneavoastră Ion Coja.

În cartea Îndreptarea Îndreptarului ortografic am susținut că românii s-au cam prostit în ultima vreme, majoritatea dintre ei, cel puțin. Una dintre dovezi este faptul că nu mai sunt în stare să respecte regula după care limba română ne cere să folosim cuvintele datorită, mulțumită, grație, în opoziție cu cuvintele din cauza, din pricina. Căci – și dau acum un exemplu pe care l-am dat și înainte de 1990, studenților: una e să spui mulțumită Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi, și cu totul alta e să spui din cauza Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi…

Cel mai des auzi folosindu-se greșit cuvîntul datorită în locul locuțiunilor din cauza, din pricina… În enunțuri precum accidentul s-a produs datorită vitezei excesive… Cred că am auzit și că unii oameni se îmbolnăvesc sau chiar dau ortul popii datorită unei cauze, cum ar fi neatenția medicilor: a murit datorită tratamentului greșit!…

Cu alte cuvinte, prin cele două serii de cuvinte și locuțiuni, limba română ne cere să nu vorbim despre o cauză, care a produs anumite efecte, fără să facem deosebirea între cauze cu efecte bune, pentru care rămânem îndatorați (vezi datorită) și avem motive să mulțumim cuiva (vezi mulțumită), și cauze cu efecte neplăcute, regretabile. În acest din urmă caz precedăm enunțarea cauzei de locuțiunile din cauza, din pricina. Acestea sunt cauze care ne… cauzează!

Această distincție, între efecte bune și efecte rele, se face și-n alte limbi, bunăoară în franceză… Una e să spui grâce à toi și alta e à cause de toi.

Cele de mai sus sunt un bun exemplu pentru ideea că limbile au un nivel de inteligență, de intelectualitate, de înțelepciune aș zice, care depășește nivelul multor vorbitori… Un nivel intangibil pentru mulți dintre noi! Cu alte cuvinte, exersarea limbii materne ne dezvoltă inteligența, înțelegerea lumii!

Pentru subiectul pe care ni l-am propus este nevoie să găsim însă câteva exemple și situații care privesc numai limba română! Eventual, în comparație cu franceza! Să găsim ceva ce funcționează în limba română, dar în franceză nu există, nici nu există…

Franceza este o limbă de la care românii au împrumutat o sumedenie de cuvinte. Cu unele cuvinte împrumutate din franceză s-a întâmplat însă în limba română un lucru foarte interesant și unic. Am în vedere cuvinte franțuzești ca operation, emission, station, nation, attention etc. Franțuzul nu are nicio dificultate în a folosi aceste cuvinte. Ajunse în limba română, aceleași cuvinte ajung însă să pună probleme serioase românilor, care sunt obligați de limba română să facă o alegere, între două cuvinte, care provin amândouă din același neologism: emisie și emisiune, reacție și reacțiune, porție și porțiune, rație și rațiune, operație și operațiune, chestie și chestiune, stație și stațiune, atenție și atențiune… Și așa mai departe, o listă destul de lungă: posesie – posesiune, depresie – depresiune, formație – formațiune, profesie – profesiune, lecție – lecțiune, funcție – funcțiune, fracție – fracțiune etc.

Iar unii români, cum spuneam, nu trec acest test, și așa se face că-i auzi pe stricătorii de limbă de la televiziuni că nu sunt în stare să facă nici măcar deosebirea între emisie și emisiune, de pildă… Ei sunt tot timpul în emisie, au invitați care intră și ei în emisie… Cum să nu închizi televizorul?!…

Nu este exclus ca acest proces să fi debutat la unele cuvinte mai vechi: sălbăticie versus sălbăticiune… Oricum, sistemul de derivare a cuvintelor din română este un capitol care fascinează dacă este privit din unghiul nostru de vedere, ca expresie a creativității, a istețimii celor care l-au dezvoltat, comparativ cu ce moștenisem din latină și, mai ales, comparativ cu celelalte limbi romanice, inclusiv franceza…

Așadar, multe neologisme au generat în română o pereche de termeni care nu sunt sinonimi, ci se diferențiază într-un mod subtil și original. Românii au simțit nevoia să diferențieze aceste sensuri, să le distingă clar. În franceză, din care am împrumutat acele cuvinte, subtila distincție nu se poate face!…

În felul acesta limba română a devenit o limbă ceva mai dificilă, care pune în fața vorbitorilor ei o problemă în plus, obligându-i să aleagă, iar alegerea poate fi câteodată greșită. Așa cum constatăm la o mulțime de… emisii TV, chiar cu subiect sau profil cultural unele! Sau când în metrou suntem avertizați incorect: Atenție! Se închid ușile! Corect: Atențiune! Așa cum sună și comanda din armată, atunci când apare un ofițer în preajma unor trupeți! Atenția este un proces psihic, atențiune(a) este un avertisment. Te duci la primărie, în audiență, cu o …atenție! Nu cu o atențiune! (Bag de seamă că nu prea poate fi articulat substantivul atențiune! Se pare că-l folosim mai mult la vocativ, ca interjecție, aproape!)

E de subliniat că aceste cuvinte, în limba lor de origine, din care noi le-am împrumutat, nu puneau nicio problemă vorbitorilor. De ce și-au complicat românii existența inventând aceste dublete? În niciun caz ca să gândească mai puțin când vorbesc! Românului, când rostește cuvîntul emisie sau emisiune i se pretinde să gândească mai mult decât franțuzul care pronunță cuvîntul emission. Românul trebuie să fie sigur că așa e corect, că despre emisie e vorba, iar nu de o emisiune…

E un subiect ce poate fi urmărit în zeci de limbi: ce s-a întâmplat cu cuvintele împrumutate de aceste limbi din franceză? Ceea ce constatăm că s-a întâmplat în limba română este un fenomen unic. Iar acest fenomen – o mai spunem o dată, denotă inventivitate, inteligență, creativitate, istețime etc. În „proporție de masă”!… Nu trebuie să ne stânjenească acești termeni. Sunt termenii potriviți. Iar adevărul pus astfel în evidență nu strică să-l spunem de mai multe ori, căci a fost până acum prea puțin luat în seamă!

Nu mă îndoiesc că în fiecare limbă găsim dovezi de creativitate, inventivitate, inteligență… Dacă ar poposi vreodată niscai extratereștri pe Terra, e lucru sigur că se vor minuna cât de isteți se dovedesc a fi oamenii prin strucutra și regulile de funcționare ale limbajului uman. E un subiect pe care l-am discutat cu alte ocazii, trecem deocamdată peste el și ne întoarcem la dovezile că românii… e deștepți foc, iar lucrul acesta se vădește și prin graiul lor, prin anumite particularități ale acestuia!

De pildă articolul, ca parte de vorbire sau ca morfem – cum îl consideră unii, este un capitol glorios (sic!) al limbii române. Articolul este o achiziție recentă a limbajului. Este partea de vorbire cea mai „intelectuală”, solicitând o atenție mereu trează a vorbitorilor, care trebuie să țină seamă de persoana Receptorului, ce mesaje s-au mai schimbat cu acesta, ce și despre ce a mai fost vorba. Este partea de vorbire cea mai meta-lingvistică. Și tocmai această parte de vobire este în limba română mai dezvoltată, mai complexă decât în oricare altă limbă.

Nu toate limbile au articol. Ci foarte puține! În mod firesc, limbile care folosesc articolul au creat un sistem popriu, de o complexitate care diferă de la o limbă la alta. În limba română însă avem de-a face cu o complexitate copleșitoare. Aparțin acestui capitol următoarele forme: om (adică substantivul nearticulat), un om, omul, cel tînăr, ăl (cel) bătrân, al meu. Adică ceea ce gramatica numește a fi (1) articol zero, (2) articolul nehotărît, (3) articolul hotărît propriu-zis, (4) articolul adjectival (demonstrativ) și (5) articolul posesiv (genitival).

Limba română, adică românii, s-au priceput ca nimeni alții să dea valori noi și formei substantivale ne-articulate: Peste vârfuri trece lună… Bate vânt de primăvară… Corb la corb nu scoate ochii… Taman acest sens, pe care îl capătă în limba română forma nearticultă a substantivului, în anumite contexte, este sensul, valoarea pe care nu o pot exprima substantivele nearticulate în limbile în care nu există articol, în care toate substantivele sunt nearticulate… Absența articolului poate fi semnificativă numai în limbile care uzează de articol. A da un sens chiar și absenței unui morfem este o găselniță de mare ingeniozitate. Aceste limbi pot face diferența subtilă dintre Crimă și pedeapsă, titlu de roman, și titlul unui tratat de ciminalistică: Crima și pedeapsa! Între Agonie și extaz, titlul unui text literar, și Agonia și extazul, titlu posibil al unui tratat de psihologie sau psihiatrie.

După observațiile mele, după impresia mea, dintre limbile care folosesc articolul româna este limba care apelează cel mai mult la forma nearticulată, în scopul de a exprima ceva ce altminteri rămâne ne-exprimabil! Nu întâmplător această șansă oferită de limba română este frecvent valorificată de poeți, de Eminescu cel mai mult: Un soare de s-ar stinge-n cer, se-aprinde iarăși soare!… Peste vârfuri trece lună… Să folosești substantivele lună și soare, denumiri ale unor obiecte unice, la forma nearticlată, este o veritabilă performanță în plan metalingvistic, intelectual… Este frecvent articolul zero și în limba vorbită, în poezia populară: Bate vânt de primăvară…

Pe lângă cele de mai sus, limba română a mai inventat și un articol numai al ei, cu totul nemaiîntâlnit în alte limbi. Așa clasific eu sensul și valoarea lui vreun, vreo. El face parte din sistemul de articulare și trebuia la un moment dat să apară. A apărut prima oară în limba română și până acum numai în limba română! Este una din vocabulle românești fără echivalent în alte limbi, care pune probleme traducătorilor din limba română în alte limbi!

Ne folosim de articolul vreun, vreo atunci când persoana despre care vorbim este necunoscută atât Receptorului, cât și Emițătorului: Crezi că o să vină vreun student la curs? În satul acesta există vreo fată numită Maria?

Locul lui vreun, vreo este alături de un, o, segmentând împreună domeniul „necunoscut pentru Emițător”! Articolul un, o pentru obiectele necunoscute numai Receptorului, articolul vreun, vreo, pentru obiectele necunoscute atât pentru Emițător, cât și pentru Receptor… Distincția asta numai limba română o face!

Există o legătură de „consonanță” între acest articol și modul verbal prezumtiv. Acest mod verbal n-a existat în latină, nu există nici în vreuna dintre celelalte limbi romanice sau indo-europene. Există numai în limba română.

Modul verbal prezumtiv se constituie din formele verbale de tipul va fi fiind, o fi fost, va fi fost, o fi, o fi fiind etc. Eu am emis ipoteza că am avea de-a face (1) cu un vast domeniu al prezumtivului, în care intră articolul vreun, vreo, modul verbal prezumtiv și unele cuvinte – pronume și adverbe (cum ar fi oriunde, undeva etc), iar originea acestui capitol aparte din gramatica și lexicul limbii române, dacă nu este în limba latină, va fi fiind (1) o creație a daco-romanilor ulterioară despărțirii acestora de restul lumii romanice. Eu aș zice că este vorba de (2) o moștenire din limba dacilor, unde va fi existat și modul prezumtiv, și articolul respectiv. Învățând latinește, dacii au transferat în limba latină prin calchiere o mulțime de strucuturi gramaticale și lexicale din limba pe care o părăseau, îmbrăcând în haină latină semnificații care existau numai în limba dacilor. Domeniul prezumtivului, atât de specific limbii române, este un bun exemplu al simbiozei originale, daco-romane, pe care o reprezintă „fenomenul” românesc, în toată amplitudinea și complexitatea sa unică. Mai pe românește, am zis că acesta este domeniul părelnicului, bine dezvoltat în limba română!…

Însuși cuvîntul părere este un cuvînt cheie pentru înțelegerea sufletului românesc. În alte limbi oamenii se ceartă între ei pentru idei și opinii. Limba română ne învață că ideile și opiniile sunt doar păreri, lucruri care par a fi adevărate! Aceasta este părerea mea, iar pentru o părere nu scot revolverul, așa cum fac unii pentru ideile lor!

Este important pentru limba română și vorbitorii ei să consemnăm explicit câtă inteligență și creativitate s-a decantat prin ani și a devenit bun spiritual comunitar prin semnele, cuvinte și morfeme, ale limbii române. Articolul este partea de vorbire cea mai recentă și cea mai „intelectuală”, „mai” metalingvistică, în structura limbilor indo-europene care s-au învrednicit să dobândească articol, să-i simtă nevoia! Nu toate!

Originalitatea limbii române și „avansul” luat la acest nivel de excelență nu-s de trecut cu vederea! Chiar dacă nu ține de „specificul românesc” să ne lăudăm prea tare cu isprăvile noastre… Dar nu putem consemna anumite aspecte fără a le cântări și valoarea. Ar însemna să ne abatem de la adevăr de dragul modestiei. Ar fi o falsă modestie!

Așadar, afirmăm răspicat acest adevăr: limba română, atât prin înfățișarea sa (adică prin structura lexico-gramaticală), cât și prin istoria ei, este un complex de valori spirituale deseori unice, este una din creațiile cele mai importante ale geniului românesc.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. ist. Ion Coja.