Bardul de la Ipotești, bădia Mihai Eminescu, cea mai mare conștiință românească autentică, dar de talie planetară, „suma lirică de voievozi” (Țuțea), cel mai mare patriot român pe care l-a dat acest neam își are rubrica și în Revista România Culturală.

mihai eminescu, eminescu

Mihai Eminescu – Alterarea moravurilor publice este cauza degradării moravurilor private

/1 Comment/in , /by

Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor și ambițiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simtă, nici să înțeleagă condițiunile superioare de existență și de trai pentru o societate și nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societății. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupați de condițiunile de existență, de prosperitate a societății și cari se îngrijesc de soarta țării oricari ar fi credințele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. […]

Moravurile publice, spiritul publica la noi au luat o direcțiune foarte periculoasă și partidul care ne guvernă de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, pincipiul egalității înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condițiunile sociale s-au surpat și s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradițiunile țării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradițiuni și fără autoritate, încât țara cea mare, temeiul și baza naționalității noastre, nu-și găsește conștiința raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui șir de servicii pe datini, ci un instrument de ambițiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalități de ambiții. Toleranța pentru toate interesele cele mai vulgare și cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruțăm a invoca numele patriei și numele libertății, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult și ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendențe morale, și ca rezultat, avem distribuirea funcțiunilor publice, a oficiilor și întreprinderilor de tot felul. Niciodată în țara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită și mai îngrășată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da samă cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare.

Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravație a moravurilor publice care, deși profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere: cu un contingent politic astfel educat țara nu poate aștepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare și solid, care să întemeieze instituțiunile și prin ele să dea acțiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, și consecuența neapărată este că caracterul național se strică și puterea statului slăbește. Un stat unde funcțiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios și sterp […].

O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul și la vițiurile celor chemați. Dacă nu se va opri în drum și nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Și n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualități fără greutate și fără valoare. Răul cel mare și simțitor este că atinge inima țării, moralitatea publică.

Mihai Eminescu

Timpul, 4 ianuarie 1881.

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (15) – Arta Guvernarii

/0 Comments/in , /by

Ceea ce da guvernului rosu aproape caracterul unui guvern strain, tot atat de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atat lipsa de respect pentru traditie si trecut, cat si deplina necunoastere a naturii statului si a poporului romanesc, pe cari le privesc, pe amandoua, ca pe niste terene de experimentare.

John Stuart Mill observa deja in scrierea sa asupra guvernului reprezentativ ca sunt spirite cari privesc arta guvernamantului ca o chestie de afacere. O masina de vapor sau una de treier, o moara, c-un cuvant orice opera mecanica cu resorturi moarte a carei activitate si repaos se reguleaza dupa legile staticei si ale dinamicei e pentru ei ceva asemanator cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul, e o maniera mecanica. Formulele si frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevaruri in sine, ci numai niste expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Traditia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinta ale poporului sunt niste prejuditii. Modul de a exista al statului, forma lui monarhica bunaoara, sunt lucruri despre cari e in sine indiferent de exista sau nu; valoarea lor e numai relativa si are numai atata pret pe cat contribuie la realizarea ambitiei personale a unui om sau a unui grup de oameni, cari vad in stat un mijloc de-a face avere, de-a-si castiga nume, de-a ajunge la ranguri si la demnitati. Dar se ruineaza poporul? Le e cu totul indiferent.

Dar se altereaza dreptatea mostenita a caracterului national, dar se viciaza bunul simt, dar se imprastie ca de vant comoara de intelepciune si de deprinderi pe care neamul a mostenit-o din batrani mai vrednici decat generatia actuala? Ce-i pasa liberalului de toate astea? Toata lumea sa piara numai Manea sa traiasca! Orice idee a priori, rasarita in creierii stramti a unui om curios, orice paradox e bun numai sa aiba puterea de-a aprinde imaginatia multimii si de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre munca si adevar, ci care poate ridica o patura noua de oameni in sus, o patura turbure, despre care sa nu stii bine nici ce voieste, nici ce traditii are, nici daca e capabila a conduce un stat ori nu.

Exista alti logiciani politici, continua John Stuart Mill, cari privesc stiinta de-a guverna ca o ramura a stiintelor naturale. Nu pe ales dar sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intentiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingas ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastra e de-a cunoaste proprietatile lui naturale si nu de a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt innascute.

Genialul Montesquieu insusi, intemeietorul cercetarii naturaliste in materie de viata publica, zice (in cartea De l’esprit des lois) ca, ,,inainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate si de justitie. A zice ca nu exista nimic just si nimic injust decat ceea ce ordona sau opresc legile pozitive este a zice, adauga el, ca inainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.

Aceasta indoita maniera de-a vedea am gasi-o petrecand istoria tuturor statelor; ea e istoria paralela a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea patrunde scoala, justitie, administratie, vederi economice, tot. Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decat rezultatele, va zice: scopul economiei politice e productiunea. Productiunea numeroasa, banoasa, ieftena, iata singura tinta ce-o urmarim. De aci apoi o imparteala a muncii dupa natiuni; una sa produca numai un lucru si sa fie absolut inepta si incapabila de-a produce altceva; alta alt lucru. In adevar imens, ieften, banos. Fiinta inteligenta a omului, redusa la rolul unui surub de masina, e un produs admirabil al liberalismului in materie de economie politica.

Oare nu are mai multa dreptate acela carele zice ca obiectul ingrijirii publice e omul care produce, nu lucrul caruia-i da fiinta? E vorba ca toate aptitudinile fizice si morale ale omului sa se dezvolte prin o munca inteligenta si combinata, nu ca sa degenereze si sa se inchirceasca in favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor sa se dezvolte, nu sa degenereze toate si sa se condamne poporul intreg la un singur soi de munca care sa-l faca unilateral, inept pe toate terenele afara de unul singur.

Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care adesea, neconstiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere.

Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc. Caile ce se deschid concurentei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, ii face sa se usuce si sa degenereze, restrangand pe roman numai la acel teren marginit pe care mai poate suporta concurenta, la agricultura. Dar, nefiind toti plugari, ce devine restul?

Restul cauta functii si liberalii esploateaza ineptia economica pe care ei au creat-o, deschizand din ce in ce mai multe functii pentru miile de nevolnici economici carora le-a dat nastere tocmai liberalismul in materie de economie politica. De teapa aceasta sunt toate planurile de reforma si organizare ale d-lui C. A. Rosetti.

Articol aparut in TIMPUL, la 1 aprilie 1882.

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (14) – Patura superpusa

/0 Comments/in , /by

«Romanul» a contractat naravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, si de-a polemiza apoi cu «Timpul» combatand, ca ale noastre, idei pe cari le impartasim poate numai in parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se’ntimpla si in numarul de sambata, in care vedem ca polemizeaza cu noi pe temeiul unui articol reprodus din «Posta», privitor la antagonismul dintre moldoveni si munteni. Nu doar ca ne-ar parea rau de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce insa nu e al nostru, nu e, si e o apucatura de rea credinta de-a ne atribui in total si direct idei pe cari nu le impartasim decat in parte sau indirect si cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranzi ia printr-un nou punct de vedere.

Noi, de ex., avem in privinta asa numitului antagonism dintre moldoveni si munteni o parere proprie, bazata pe observatiuni etnologice, care modifica esential maniera de-a privi cestiunea.

Nu exista, dupa a noastra parere, nici o deosibire intre rasa romana din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabila parte a Ardealului si a Tarii Unguresti. E absolut aceeasi rasa, cu absolut aceleasi inclinari si aptitudini. Dar in Bucuresti si in orasele de pe marginea Dunarii s-au ivit un element etnic cu totul nou si hibrid care ne-au furnizat generatia actuala de guvernanti. Acestea sunt ramasitele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu si Ypsilant si resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din aceasta semintie noua fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie s.al. Toata spuma asta de fanarioti novisimi, cari s-au pripasit in tara de 50-60 de ani incoace, formeaza naturalmente elementul de disolutiune, demagogia Romaniei.

Fizic si intelectual starpituri, neavand nici traditii, nici patrie, nici nationalitate hotarata, le vedem punandu-se la discretia strainilor si votandu-le cand pe Stroussberg, cand rascumpararea, ba le vedem aliindu-se in Moldova cu evreii ca sa paralizeze lupta de emancipare nationala de acolo. Aprinsi de o instinctiva ura contra tuturor elementelor istorice si autohtone ale acestei tari, le-am vazut introducand in toate ramurile legi straine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.

Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase in Tara Romaneasca decat in Moldova, dar si aci ele se afla mai cu seama in centrele sesului, nu prin orasele de la munte, nici prin tinuturile de acolo. Pe aceste producte de balta moldovenii’i confunda apoi cu populatia istorica a Tarii Romanesti, precum se afla in sate in genere si indeosebi la Campulung, la Tirgoviste, la Targu-Jiului s.a.m.d. Acestor producte de balta moldovenii le zic din eroare munteni, caci nu sunt munteni. Asadar: distinguendum est.

Ceea ce sunt pentru Moldova evreii sunt pentru Tara Romaneasca aceste venituri cari, prin identitatea religiei, au stiut sa se strecure printre romani, sa-i amageasca si sa ajunga a-i stapani; si, pentru ca lucrul sa le succeada si mai bine, au precupetit tocmai instinctele noastre nationale. Vedem bunaoara pe-un C.A. Rosetti, un grec, si pe Carada, un alt grec, infiintand o gazeta. Ce nume-i dau? „Romanul”. Ei, cari n-au fost romani neam de neamul lor. De-aceea e destul ca acesti oameni sa lipseasca de la guvern, fie oricine altul, si numaidecat nu se mai simte nici o deosebire intre roman si roman. Dar cum o fi Carada, Giani, Cariagdi, C.A. Rosetti, Pherekydis s.a., romanul de oriunde incepe a se simti strain in tara lui proprie si, precum zice « Posta », guvernul i se pare tot atat de strain ca cel unguresc ardelenilor, ca cel muscalesc basarabienilor .

E un axiom in mecanica ca efectul trebuie sa fie egal cu cauza. Domnia fanariota si scurgerea sistematica de starpituri si faliti in sesul Tarii Romanesti a tinut 121 ani. Abia la 1821 avem perspectiva ca, prin o lunga reactiune a spiritului national si a puterii de asimilatiune a solului si a rasei, vom fi exterminat pana si urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare si de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al natiei romanesti si abia stranepotii Caradalelor vor putea fi romani. Caradalele actuale, chiar sa vrea, nu pot sa fie romani, precum din salcie, oricat ne-am sili, nu putem corci stejar. Lupta Moldovei contra numitilor munteni nu este deci indreptata in contra elementelor istorice ale Tarii Romanesti, ci in contra celor neistorice. E o lupta comuna, la care tot neamul romanesc ia parte in mod instinctiv, cucerind bucata cu bucata bunurile lui nationale. Azi e limba, pe care aceste starpituri o prefacusera intr-o pasareasca neinteleasa, mani va fi poate organizatia sociala, poimani biserica si scoala, una cite una. Totul trebuie smuls din mana acestor oameni c-o innascuta incapacitate de-a pricepe adevarul si lipsiti de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.

Desi poporul roman e numeros, lupta lui e disproportionat de grea, de vreme ce acesti oameni au sprijin pe straini. Adusi la putere de Rusia, sustinuti azi de alianta austro-germana, vedem parghiile cari-i ridica asezate in afara, pe cand inlauntru n-avem decat poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, saracit, scazand numeric si fara o constiinta limpede de ceea ce trebuie sa faca.

Natia romaneasca n-are de gand inca sa instituie, pentru regularea acestui soi de stapanitori, ordinul Sfintei Canepe spre a ridica la aceleasi demnitati pendente si pe grecul Serurie, si pe grecul C.A. Rosetti, si pe bulgarul Mihalescu, si toata semintia dominanta.

Dar sa nu desperam. Planta creste la noi. Ar trebui numai niste mani vartoase, mocanesti, cari sa stie s-o intrebuinteze. Apara ele in Moldova, apara peste Olt, ca-n vremea lui Tudor, natia le-ar primi asternandu-le flori si covoare pe drumuri, precum i le asternea lui Matei Basarab la intrarea in Tirgoviste. Si Matei Basarab, adormitul intru fericire, facea un uz imbelsugat de aceasta planta, distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui. Asadar, inca o data, distinguendum est.

Avem de-o parte rasa romana, cu trecutul ei, identica in toate tarile pe cari le locuieste, popor cinstit, inimios , capabil de adevar si de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o patura superpusa, un fel de sediment de pungasi si de cocote, rasarita din amestecul scursaturilor orientale si occidentale, incapabila de adevar si patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Aceasta teorie am espus-o in mai multe randuri, dar „Romanul” s-a ferit de-a ne raspunde.

E o cestie foarte neplacuta pentr-un guvern compus in cea mai mare parte din asemenea adunaturi si pentru un partid in care, la zece nume, afli abia unul romanesc. Cine va face lista functionarilor mai cu seama inalti, a pensionarilor, a deputatilor, a arendasilor bunurilor publice si private, c-un cuvant a tot ce reprezinta circulatiunea si reglementarea vietii generale a tarii, va observa cu inlesnire ca franele stapanirii reale au scapat din mana elementului autohton si istoric si au incaput pe mani straine. Dar acest din urma element, aceasta formatiune hibrida, se pretinde romana? Neaparat se pretinde, caci altmintrelea n-ar avea pretext sa stapaneasca . Dar nu este inca si nu are inca nici posibilitatea organica de-a fi romana. Nu tagaduim ca foarte numeroase elemente s-au asimilat pe deplin cu rasa romana, dar acelea sunt intrate demult, de-o suta, doua, ba chiar de doua sute cinzeci de ani. Insa nu acestea domina, ci imigranti proaspeti, cari sunt abia in generatia a doua, a caror limba materna era inca straina si cari s-au romanizat, in privirea limbei, in scoalele noastre. Limba singura nu constituie insa nationalitatea. Calitatile morale si intelectuale ale rasei au o insemnatate cu mult mai mare.

Dac-am incerca sa determinam exact timpul in care elementul autohton au invins pe cel imigrat, sau a fost invins de el, am zice:

La 1700 invinge elementul imigrat prin domnia fanariota. La 1821 incepe reactiunea elementului autohton si merge biruitoare si asimiland, pana la 1866. La 11 fevruarie 1866 invinge din nou elementul imigrat.

Exista si de-atunci o oscilatiune, o mutare a punctului de gravitatie, cand asupra elementelor instinctiv nationale, cand asupra celor instinctiv straine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urma. Dar care-i semnul prin care se disting acesti oameni neasimilati, de provenienta transdanubiana, de populatiunea de rasa? Cerem a se constata aceasta in toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizica si intelectuala. Sunt intelectuali si fizic sterpi, sunt catari in toata privinta. Sau nu produc copii defel sau produc starpituri menite la o degenerare gradata si la stingere in generatia a treia ori a patra. Constatam apoi la ele simptome permanente de slabiciune intelectuala. La ei mintea e substituita prin viclenie. Viclenia e un semn de slabiciune, caci mintea omeneasca veritabila sta in raport direct cu capacitatea de-a pricepe in mod dezinteresat un adevar. Ca slabiciune de caracter e de citat falsitatea. Prietenosi, lipindu-se si magulind pe oricine de care au trebuinta, ei urasc in realitate orice putere superioara, fie intelectuala, fie de caracter. Istoria lui Tudor si a lui Cuza ar ilustra aceasta teorie. Oameni ce linguseau a impartasi ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul de-a li se opune pe fata, ii tradeaza. Daca am cerceta originea ofiterilor de garda de la 11 fevruarie, am afla ca e straina, incepand cu fiul unui faclier grec de la Botosani si urmarind toate numele.

Fara indoiala lupta aceasta e purtata in mod instinctiv, fara claritate de vederi, cu tendente elementare de atractiune si repulsiune . Precum celtii Irlandei, desi anglificati, simt dominatiunea anglo- saxona ca pe-o dominatiune straina de rasa si inclinatiunile lor, tot astfel poporul romanesc simte instinctiv ca e dominat de oameni cari se pretind numai romani, fara a fi, si cari n-au nici mila de el, nici pricepere pentru geniul lui. Geniul neamului romanesc e o carte cu sapte peceti pentru generatia dominanta.

Articol publicat in TIMPUL, in 29 Iulie 1881.

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (12) – Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri aproape nimic

/0 Comments/in , /by

„A generaliza o asertiune sustinuta numai in parte e o sofisma din cele mai comune. E adevarat ca sofismele sunt atat de dese in gazete incat mai nu merita ca cineva sa releveze erorile, parte intentionate, parte neintentionate, cite obvin in ele. Un cod al siretlicului gazetaresc, al apucaturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru intelegerea fiecarui ar merita in adevar acel nume pe care calugarii l dadeau in evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.

In unul din numerele trecute vorbisem de schimbarile din Bulgaria si gasisem ca manifestul tanarului principe de Battenberg avea, abstractie facand de orice alte motive, un sambure sanatos. In adevar, orice stat are nevoie de o seama de conditii indispensabile pentru ca sa poata exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari si-au avut in curs de sute de ani obiceile lor juridice si administrative, lucrul merge de la sine. Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri aproape nimic. E un adevar acesta, atat de general, aplicabil tuturor formatiunilor de stat, incat se va vedea ca statele in care exista si mai multa justitie si mai multa libertate cetateneasca sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, tine loc legilor scrise, unde acea datina nici a fost codificata vreodinioara.

Cu totul altfel in Bulgaria. Lipsita din veacul al XIV-lea de o autonomie oricat de restransa, trecuta prin focul si sabia cuceritorilor osmani, dreptul public si cel privat, traditie si datina au fost ingropate sub ruinele Cetatii de Spini, impreuna cu dinastia sismanizilor din Bdyn, incat miscarea de emancipare a popoarelor orientale i-au gasit egalizati de sabia pagana, care taiase orice cap rasarea deasupra putin intelegatoarei multimi.

Problema a fost si este cu totul alta decat in Romania, ale carei parti constitutive aveau trecutul si traditiile lor stabilite de la inceputul secolului al XIII-lea si pana la 1700. Alte conditii de existenta ca stat are deci a propune Alexandru Bulgariei sale, ca sa existe in mod normal; altele cu totul isi imagina Epureanu pentru Romania. Epureanu era liberal si liberal sincer. Admirator si cunoscator al institutiilor liberale engleze, el recunoscuse adevarul ca garantia duratei si trainicei dezvoltari a unui stat, cu institutiile lui cu tot, e impacarea formelor traditionale de existenta cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea noua. Astfel stejarul, oricat de mic ar fi la inceput, un vlastar rasarit din pamant, are acelasi caracter, aceeasi forma, ca uriasul secular care a dat nastere unui codru de stejari, care a asimilat cu esenta sa si a absorbit in formele sale paturi din ce in ce mai adanci ale suprafetei pamantului. A imputa lui Epureanu c-ar fi propus loviri de stat sau feudalism este neadevarat pe de o parte, absurd pe de alta, fata c-un om care a fost prezident de Consiliu intr-un cabinet din care facea parte si d. Ioan Bratianu.

Dar fiindca Constitutia se numeste pact intre tara si dinastie, daca ilustrul Carada, improvizat in tribun al poporului, pretindea ca opera unei singure nopti de insomnie, copiata de pe texte straine, cuprinde conditiile ce tara le pune dinastiei, dinastia avand inainte-i un viitor de sute de ani, avea din parte ‘si dreptul sa puna asemenea conditii bine cumpanite, pentru ca din acordarea reciproca a conditiilor sa rezulte legea fundamentala a statului. Aceasta nu s-a facut si nici nu se mai poate face. Deci numai in marginele Constitutiei actuale se pot crea acele legi organice cari sa asigure autoritatea Coroanei pe de-o parte, pe de alta dezvoltarea morala si economica a ceea ce noi numim elementul istoric, autohton, al tarii fata cu paturile neistorice ale unei recente si din ce in ce mai mari imigratiuni.

Daca in adevar tara n-ar fi compusa decat din acei eleganti picpocheti inmanusati, scosi ca din cutie, cari formeaza elita partidului rosu, din acei oameni cu patru clase primare si exigente aristocratice, din gheseftari, nagaica eventuala a unui Ehrenrot roman ar avea efecte moralizatoare. Dar, contrariu asertiunii d-lui Dimitrie Bratianu, tara consista in cea mai mare parte din oameni cinstiti, cari n-au nevoie decat ca munca adevarata si rezultatele ei sa fie asigurate prin o administratie onesta si prin o justitie nepartinitoare, oameni ce ar trebui sustrasi de sub sistemul de coruptie electorala si administrativa a partidului rosu.

Generalizarea celor zise de noi despre Bulgaria asupra Romaniei e deci o sofisma a foii oficioase, pe care o respingem.”

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (11) – Despre oligarhie si statul demagogic

/0 Comments/in , /by

„Nu vom discuta cu ‘Romanul’ principii fundamentale de politica, de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare si intreaga maniera de a privi stat si societate ne sunt deosebite. ‘Romanul’ si liberalii in genere isi inchipuiesc ca statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei conventiuni stabilite intre cetatenii lui. Noi credem, din contra, ca el e un product al naturii, ca, asemenea unui copac din padure [i] si are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricarui organism, isi are evolutiunea sa. Facand paralele intre istoria deosebitelor state antice si moderne ne-am convins ca popoarele acelea au avut privilegiul de a imprima universului intreg caracterul lor, armele si inteligenta lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat in mod firesc, ferite si de demagogie, si de despotism, si ca forma cea mai normala si mai sanatoasa a dezvoltarii unei societati omenesti este oligarhia.

Mahiavelli insusi, acest adanc cunoscator al naturii omenesti in partile ei rele ca si in cele bune, daca aproba, in usum Delphini, sau mai bine in interesul unitatii Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de alta parte recunoaste oligarhiei o putere de rezistenta contra agentilor discompunerii pe care n-o are nici o alta forma. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toata puterea si batut intr-un punct, imparatia se clatina.

Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice si personale, el e condamnat de-a fi slab inlauntru si-n afara. Si, daca prin puterea inertiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continua a merge catva timp oarecum de la sine, vine o zi in care el nu rezista discompunerii. Marimile lui improvizate si fara traditii, meschine, interesate, ambitioase n-au intru nimic a specula interesele publice, a trada chiar patria lor in mani straine. Intre oligarhi se va gasi un tradator sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizati si zdrobiti de clasa lor proprie, care nu va ingadui ca, prin ajutor strain, unul dintre ei sa se ridice asupra tuturor.

Noi nu zicem aci ca poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Nicicand libertatile publice nu sunt mai vii, mai puternic simtite, practicate cu mai mult interes de binele comun de catre toti cetatenii decat tocmai sub oligarhie. Dovada, viata din comitiile Romei, viata politica, sobra in orice punct, in comuna si in comitat in Anglia. Dar sunt cestiuni de politica generala, de razboi sau pace, de intinse si mari reforme sociale a caror realizare determina epoce intregi ale istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale in comitii de omul ocupat cu munca zilnica si cu interesele zilnice.

In state demagogice se formeaza, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasa de politiciani, de patrioti de meserie, fara trecut, fara traditii, cari fac din politica o specula, un mijloc de trai; in statul oligarhic exista o clasa de oameni cari, ab antiquo, are sarcina de-a impaca formele trecutului cu exigentele viitorului, asigurand statului continuitatea de dezvoltare, ferindu’l de sarituri si de intreprinderi aventuroase si inlauntru, si in afara. In Senatul Romei putem urmari modul in care se creau legile romane. Strabunul propunea reforma, bunul o sustinea in acelasi Senat, tatal intrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizata. Trei generatii treceau pana sa se voteze o reforma, care apoi intra in adevar in succum et sanguinem.

La noi, lucrurile se traduc din frantuzeste intr-o noapte si sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tampirea cu care ele se voteaza, de aceea lipsa de incredere in eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt nascute moarte. Despre o viata si o evolutiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorba.

Noi nu zicem ca statul roman e menit a ajunge vreodata acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvolta, din nefericire, in linie dreapta, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renuntand la maniera lor de-a fi, la signatura existentei lor. Sunt cristalizatiuni imperfecte pe langa cateva cristale perfecte pe cari le prezinta istoria. Asta e chiar deosebirea intre natii mici, fara simt istoric, si natiile mari, c-un profund simt istoric si c-un mare viitor. Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie ‘Romanul’ nu poate fi nici vorba.

Inamici ai frazei si ai oricarii formatiuni factice si improvizate, noi vedem foarte bine, mai bine decat ‘Romanul’ poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri si e un act de rea credinta de-a ne atribui ca voim ceea ce noi insine stim ca este cu neputinta.

Cu toate acestea, urmarile domniei declasatilor sunt evidente. Populatia, si tocmai populatia producatoare, scade de la 1864 incoace in proportii inspaimantatoare, dar ceea ce e mai trist sunt cauzele acestei scaderi, cauze adanci, economice si sociale, cari fac ca insusi samburul nationalitatii, rasa, sa degenereze. S-a observat de catre medicii de regimente ca statura oamenilor scade, ca aptitudinile lor fizice si morale degenereaza si aceasta din urma imprejurare e mai trista decat toate celelalte. Nu mai e nevoie a adauga ca aceste rezultate sunt a se atribui si saraciei, si urmarilor ei morale, decaderii vietii de familie, viciilor.

Daca ‘Romanul’ crede ca moartea, pieirea fizica a neamului romanesc nu este o ironizare amara a sistemului de pan’acum, sa-i fie de bine. Noi credem insa ca un sistem care, oricat s-ar imbogati patriotii, are de rezultat moartea reala a unei natii, e tot ce se poate mai rau si mai ucigas ca sistem.

Dar care e originea comuna a acestor rele? Declasarea, zicem noi, inmultirea peste masura a oamenilor ce traiesc din munca aceleiasi sume de producatori.

In alte tari, clasele superioare compenseaza, prin munca lor intelectuala, munca materiala a celor de jos. Intrebam daca cele patru clase primare si cursul de violoncel al d-lui Costinescu compenseaza zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Inaintarea pe scara societatii romane nu este dar datorita meritului, stiintei, activitatii; ci un lenes ignorant care invarteste surupuri patriotice ajunge prin intriga si neadevar oriunde pofteste. Acesti oameni declasati sunt totodata instrumentele cele mai bune, cele mai coruptibile, cu cari se servesc strainii pentru a exploata tara, populatiile ei autohtone.

Iata nervul raului in contra caruia nu ajuta nici proclamarea Independentei, nici coroana de otel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bazat pe cunostinta ca statul roman are bunuri imobiliare de cateva miliarde de instrainat, nici frazele patriotice.

Voiti bani cu 3 la suta? Vindeti mosiile statului la companii straine si-i veti avea. Aceasta nu va dovedi insa ca din sine insusi poporul romanesc se dezvolta, ca el insusi se bucura in plenitudine de mareata mostenire pe care i-au lasat-o harnicii si vitejii lui strabuni.”