In Articole

Mihai Eminescu - Teoria Statului Organic (11) - Despre oligarhie si statul demagogic

„Nu vom discuta cu ‘Romanul’ principii fundamentale de politica, de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare si intreaga maniera de a privi stat si societate ne sunt deosebite. ‘Romanul’ si liberalii in genere isi inchipuiesc ca statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei conventiuni stabilite intre cetatenii lui. Noi credem, din contra, ca el e un product al naturii, ca, asemenea unui copac din padure [i] si are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricarui organism, isi are evolutiunea sa. Facand paralele intre istoria deosebitelor state antice si moderne ne-am convins ca popoarele acelea au avut privilegiul de a imprima universului intreg caracterul lor, armele si inteligenta lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat in mod firesc, ferite si de demagogie, si de despotism, si ca forma cea mai normala si mai sanatoasa a dezvoltarii unei societati omenesti este oligarhia.

Mahiavelli insusi, acest adanc cunoscator al naturii omenesti in partile ei rele ca si in cele bune, daca aproba, in usum Delphini, sau mai bine in interesul unitatii Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de alta parte recunoaste oligarhiei o putere de rezistenta contra agentilor discompunerii pe care n-o are nici o alta forma. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toata puterea si batut intr-un punct, imparatia se clatina.

Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice si personale, el e condamnat de-a fi slab inlauntru si-n afara. Si, daca prin puterea inertiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continua a merge catva timp oarecum de la sine, vine o zi in care el nu rezista discompunerii. Marimile lui improvizate si fara traditii, meschine, interesate, ambitioase n-au intru nimic a specula interesele publice, a trada chiar patria lor in mani straine. Intre oligarhi se va gasi un tradator sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizati si zdrobiti de clasa lor proprie, care nu va ingadui ca, prin ajutor strain, unul dintre ei sa se ridice asupra tuturor.

Noi nu zicem aci ca poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Nicicand libertatile publice nu sunt mai vii, mai puternic simtite, practicate cu mai mult interes de binele comun de catre toti cetatenii decat tocmai sub oligarhie. Dovada, viata din comitiile Romei, viata politica, sobra in orice punct, in comuna si in comitat in Anglia. Dar sunt cestiuni de politica generala, de razboi sau pace, de intinse si mari reforme sociale a caror realizare determina epoce intregi ale istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale in comitii de omul ocupat cu munca zilnica si cu interesele zilnice.

In state demagogice se formeaza, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasa de politiciani, de patrioti de meserie, fara trecut, fara traditii, cari fac din politica o specula, un mijloc de trai; in statul oligarhic exista o clasa de oameni cari, ab antiquo, are sarcina de-a impaca formele trecutului cu exigentele viitorului, asigurand statului continuitatea de dezvoltare, ferindu’l de sarituri si de intreprinderi aventuroase si inlauntru, si in afara. In Senatul Romei putem urmari modul in care se creau legile romane. Strabunul propunea reforma, bunul o sustinea in acelasi Senat, tatal intrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizata. Trei generatii treceau pana sa se voteze o reforma, care apoi intra in adevar in succum et sanguinem.

La noi, lucrurile se traduc din frantuzeste intr-o noapte si sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tampirea cu care ele se voteaza, de aceea lipsa de incredere in eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt nascute moarte. Despre o viata si o evolutiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorba.

Noi nu zicem ca statul roman e menit a ajunge vreodata acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvolta, din nefericire, in linie dreapta, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renuntand la maniera lor de-a fi, la signatura existentei lor. Sunt cristalizatiuni imperfecte pe langa cateva cristale perfecte pe cari le prezinta istoria. Asta e chiar deosebirea intre natii mici, fara simt istoric, si natiile mari, c-un profund simt istoric si c-un mare viitor. Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie ‘Romanul’ nu poate fi nici vorba.

Inamici ai frazei si ai oricarii formatiuni factice si improvizate, noi vedem foarte bine, mai bine decat ‘Romanul’ poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri si e un act de rea credinta de-a ne atribui ca voim ceea ce noi insine stim ca este cu neputinta.

Cu toate acestea, urmarile domniei declasatilor sunt evidente. Populatia, si tocmai populatia producatoare, scade de la 1864 incoace in proportii inspaimantatoare, dar ceea ce e mai trist sunt cauzele acestei scaderi, cauze adanci, economice si sociale, cari fac ca insusi samburul nationalitatii, rasa, sa degenereze. S-a observat de catre medicii de regimente ca statura oamenilor scade, ca aptitudinile lor fizice si morale degenereaza si aceasta din urma imprejurare e mai trista decat toate celelalte. Nu mai e nevoie a adauga ca aceste rezultate sunt a se atribui si saraciei, si urmarilor ei morale, decaderii vietii de familie, viciilor.

Daca ‘Romanul’ crede ca moartea, pieirea fizica a neamului romanesc nu este o ironizare amara a sistemului de pan’acum, sa-i fie de bine. Noi credem insa ca un sistem care, oricat s-ar imbogati patriotii, are de rezultat moartea reala a unei natii, e tot ce se poate mai rau si mai ucigas ca sistem.

Dar care e originea comuna a acestor rele? Declasarea, zicem noi, inmultirea peste masura a oamenilor ce traiesc din munca aceleiasi sume de producatori.

In alte tari, clasele superioare compenseaza, prin munca lor intelectuala, munca materiala a celor de jos. Intrebam daca cele patru clase primare si cursul de violoncel al d-lui Costinescu compenseaza zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Inaintarea pe scara societatii romane nu este dar datorita meritului, stiintei, activitatii; ci un lenes ignorant care invarteste surupuri patriotice ajunge prin intriga si neadevar oriunde pofteste. Acesti oameni declasati sunt totodata instrumentele cele mai bune, cele mai coruptibile, cu cari se servesc strainii pentru a exploata tara, populatiile ei autohtone.

Iata nervul raului in contra caruia nu ajuta nici proclamarea Independentei, nici coroana de otel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bazat pe cunostinta ca statul roman are bunuri imobiliare de cateva miliarde de instrainat, nici frazele patriotice.

Voiti bani cu 3 la suta? Vindeti mosiile statului la companii straine si-i veti avea. Aceasta nu va dovedi insa ca din sine insusi poporul romanesc se dezvolta, ca el insusi se bucura in plenitudine de mareata mostenire pe care i-au lasat-o harnicii si vitejii lui strabuni.”

Articol aparut fara titlu in TIMPUL, pe 8 mai 1881.

Recommended Posts

Lăsați un comentariu

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
%d bloggers like this: