Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Aurul Istriței și Tezaurul de la Pietroasa

O vale mult cercetată de eruditul Alexandru Odobescu pentru că acolo pe Valea Urgoaiei la Poiana Crudului cei doi pietrari din Ochiul Boului (Pietroasa de Sus) au găsit într-o carieră de piatră, ascuns, Tezaurul de la Pietroasa.

Pe acea vale capricioasă, Urgoaia, a existat un cătun Urgoaia, iar la circa 600 de metri de cătun, arheologii au descoperit o așezare datând din epoca La Téne, o perioadă de viețuire secolele V î.Hr. – I d.Hr. Am putea considera Urgoaia o imensă cisternă litică, din care ieșeau mai multe izvoare, sătenii din Vispești folosind izvoarele din Urgoaia pentru nevoie gospodărești, până la cutremurul din 1977, când izvoarele s-au colmatat. Valea Urgoaiei are și un rol strategic ea fiind un punct de legătură între așezarea geto-dacă de la Gruiul Dării (la 2000 metri est) și cetatea fortificată geto-dacă de la Pietroasa, pe zidurile căreia romanii vor ridica la poalele Istriței, Castelul de la Pietroasa.

Urmele de la Gruiul Dării după arheologul Dupoi, care a săpat acolo, par să fie mai degrabă urmele unui sanctuar creștin. Un loc important al Urgoaiei a fost cariera de piatră din care au scos piatră calcaroasă strămoșii geto-daci, pe care au și finisat-o cu mare măiestrie, dar și cuceritorii romani, care au folosit-o la fortificațiile lor.

Tot în Urgoaia s-au găsit cuptoare mari de ars piatra calcaroasă, de pe vremea geto-dacilor. Ansamblul strategic și cultic de la Pietroasa – Urgoaia – Dara – Movila Calului – Năeni – Culmea Greabănului – Cetățile de la Zănoaga, ocroteau cetățuia și sanctuarul de pe platoul din dealul Istriței. Nu putem spune că întreaga orfevrerie din comorile regelui hyberborean Aiete, ce stăpânea peste bazinul dunărean și peste curbura Carpaților și peste culmile Istriței, ar fi fost lucrate de meșteșugari veniți din părțile stepelor asiatice, și nu de autohtoni. Afirmația unor istorici că dacii nu prelucrau aurul (niște primitivi, așadar, care stăteau pe munți de aur și habar n-aveau) este rizibilă și este contrazisă de meșteșugul agatârșilor (neam geto-dac) în prelucrarea aurului și a aurului alb = argintul).

De unde știau autohtonii Istriței de existența unei păsări care făcea ouă de aur, din care ieșeau pui de aur? De unde știau moții de la poalele muntelui Găina despre o cloșcă cu puii de aur? Legendele sunt încă vii, pentru că circulă, iar urmașii acelor vestiți stăpâni ai meșteșugului căutării și prelucrării aurului (pelasgo-hyperboreii și apoi traco-geto-dacii) încă mai caută în munții și pădurile lor pasărea – cloșca cu puii de aur.

Locuitorii Istriței încă vorbesc de Cetatea Uriașilor, de Șura de Aur, de urma de uriaș, de tainițele de la Piatra Șoimului, de urme fabuloase ce duc spre cetățile din Zănoaga, toate toponime din arealul Istriței, lumini din depărtări care vorbesc de lumi uitate, nu însă inexistente. Localnicii încă povestesc că din pântecul Istriței țâșnesc noaptea limbi de foc, care ar arăta unde sunt ascunse comorile, alții spun că cel pe care-l atinge fulgerul din adâncul muntelui, a doua zi moare, iar despre cei care au avut contact cu tezaurul de la Pietroasa, poveștile localnicilor, ne spun că au un sfârșit nefericit, blestemul comorii ajungându-i. Istrița a avut aur și podoabele găsite pe tot arealul Istriței, în cele patru puncte cardinale ale ei, ceea ce dovedește că acele podoabe nu sunt lucrate de popoare migratoare trăitoare în corturi, viețuind din jafuri operate asupra autohtonilor, ci ele sunt tezaure lucrate de populațiile statornicite în acele locuri de pe vremea Uriașilor, Novacilor, când se zbura cu viteza vântului și a gândului.

Tezaurul de la Pietroasa nu este creat de goți și ascuns de aceștia pe Valea Urgoaiei, grupul statuar de la Năeni nu este scit, amândouă sunt creații autohtone ale traco-geto-dacilor.

Sunt doar câteva argumente care arată existența unei culturi materiale și spirituale a autohtonilor, care n-au putut dispărea, în ciuda prezenței temporare a diverșilor migratori.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!