Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Oratea – urma de Uriaș și grupul statuar „Anaithis” de la Năieni

Templul, sanctuarul și oracolul din vârful Istriței au fost înconjurate de așezări și centre fortificate, ziduri și temelii gigantice, megalitice, răspândite ca razele unui cerc spre nord-sud și est-vest, în întreg înconjurul arealului Istriței. Urmele acestor construcții titanice și ale unor așezări umane începând din paleolitic (secolele XII – XI î.Hr.) au fost scoase la iveală de săpăturile de la Sărata Monteoru, de la Năieni și Pietroasa, de la Cheile Zănoagei, Jugureni și Valea Nișcovului, în special la Cetatea Cârlomănești.

Pe luminoasele poteci care urcă spre platoul Istriței, una dintre ele străbate Dealul Oratea de la Năieni, deal în care a rămas întipărită în piatră „Talpa uriașului”, lungă de 40 de centimetri, lată de 20 de centimetri. Toponimele românești: Oratea, Orățiile, Orădia, Hora, Horaița, Horăicioara, amintesc de izvorul lor mitic, de legendarele Zeițe Hora (ori Horae, Horai). Horăițele în mitologia traco-geto-dacă, zeițe ale ritmului cosmic, supraveghind ordinea în natură, echilibrul universal și succesiunea anotimpurilor și orelor. Sunt trei zeițe: Disciplina (Eunomia), Dreptatea (Dike) și Pacea (Irene), care poartă „diademe de aur” veghind timpul universului, în succesiunea dintre atemporalitatea primordială și timpul calculabil, uman.

Toponimele înșirate mai sus sunt legate de existența temeliilor unor zidiri, cetăți, care descind din preistorie, ori sunt străjeri ai unor locuri în care s-au consacrat temple, sanctuare și oracole închinate unor scenarii și ritualuri mitice.

Oratea de la Năieni este un asemenea loc și spațiu sacru în care se desfășurau rituri de inițiere dedicate zeităților primordiale ale traco-geto-dacilor. Acolo, la Năieni, a fost descoperit celebrul grup statuar din bronz închinat unei mari divinități, însoțită de un slujitor al ei. Găsit mai târziu decât Tezaurul de la Pietroasa, declarat creație gotică, grupul statuar de la Năieni a fost declarat scitic, după aceeași meteahnă a școlii istorice și arheologice românești de a atribui tezaurele noastre pelasgo-traco-geto-dace unor populații migratoare. Arheologii noștri au considerat că zeitatea din statueta din bronz, ar fi o divinitate scitică: Anahita, ce aparține mitologiei iraniene, unde o reprezintă pe zeița apelor, fertilității și vegetației. Era venerată de massageți și sciți ca zeiță agrară. Grecii o numeau Anaitis, iar ligviștii noștri mergând după metoda „urechistă”, au tras concluzia că numele localității Năieni și-ar trage obârșia de la această divinitate iraniană. Dar îți pui întrebarea firească ce căutau sciții la Năieni? Ce fel de așezări scitice au fost pe Dealul Istriței și unde au avut aceștia în Istrița cuptoare de topirea minereurilor și ateliere de prelucrare a bronzului? Poate în alte locuri.

Privind grupul statuar, te izbește o imagine specifică artei pelasge: prezența leului. Leul îl vom întâlni ca simbol solar străjuind porțile cetății megalitice de la Mikene, și tot ca simbol solar în colindele noastre de vânătoare precreștine, în care junele trece proba trecerii în cinul bărbaților, învingând leul. Leul este un simbol specific artei pelasgo-hyperboreice, obârșie a artei traco-geto-dace, care îi moștenește arhetipurile făuririi creației artistice. Nicolae Densușianu în opera sa „Dacia preistorică” atribuie, corect, grupul statuar artei pelasge, arătând că divinitatea o reprezintă pe Cybele, sau Mama Mare, încălecată pe un leu, iar lângă dânsa se vede, pe partea dreaptă, stând în picioare, tânărul Attis, fiul lui Calaus, numit în eposul românesc Caloian.

Merită descrisă această reprezentare solemnă pelasgă a Marii Zeițe Mamă a Pământului, Zeița Cybele (Kybele). Zeița poartă pe cap un coif și este îmbrăcată cu o tunică pe corp și ițari bărbătești. Coiful avusese la început o creastă deasupra. Este coiful acela care apare în toate statuetele pelasge găsite pe la noi, de care atrăsese atenția mitozoful Ion Gheorghe, semn al identificării și prezenței legendarilor „Sburători” celești. Cu mâna stângă, zeița se ține de coamă, cu mâna dreaptă prinde coada leului. Tânărul Attis, favoritul zeiței, se ține cu mâna dreaptă de coama leului, iar cu stânga ocrotește corpul zeiței. El poartă două cozi lungi pe umeri și una pe spate. Se pare că a fost figurat, însă, cu o căciulă plecată spre stânga. Attis, pe vechile monumente clasice de sculptură, era reprezentat cu o căciulă frigiană pe cap. O altă figură se afla în partea stângă a statuetei, dar ea a fost ori ruptă, ori separată de grup. Nu știm însă motivul. Aș dori să mai remarc că simbolul leului este o reprezentare solară specifică și la vechii irlandezi, acea populație celto-dacă, care a conviețuit peste 400 de ani cu dacii la nordul Dunării, care vor migra spre vest, ajungând în Galia și apoi în Irlanda. Și tezaurul de la Pietroasa, și grupul de bronz de la Năieni sunt creații autohtone, fiind doar o parte din comorile ascunse ale Istriței de aur; câte ceva a ieșit la lumină din legendele Cloștii cu puii de aur de pe Istrița. Oratea a arătat și ea semne de viețuire arhaică, atât prin Talpa de Uriaș, cât și prin zidurile de cetate descoperite de arheologi.

Existența statuii unei divinități la Năieni arată, fără îndoială, existența unui templu și a unui sanctuar pe culmea sud-vestică a Istriței, în zona Colarea – muchia Grebănului. Dacă privim zidurile uriașe și blocurile de piatră căzute în jurul acestor ziduri, am putea accepta că acestea sunt vestigii antediluviene, civilizație care ridicase orașe-cetăți fortificate, pe kilometri pătrați, după cum arată ruinele, care construise temple, sanctuare și oracole în care se închinau reprezentărilor Sacrului din acele timpuri. Atât timp cât miturile și eposul popoarelor ne vorbesc de realități primordiale putem să-i numim pe acei locuitori ai Terrei, atlanți. Urmașii lor au fost popoarele pelasgo-hyperboree, din care au purces semințiile traco-geto-dace, cei mai numeroși după inzi, cum spunea istoricul Herodot. Toponimele care au păstrat memoria unor reprezentări ancestrale, ca și zidurile ciclopice și pietrele mari (bucăți tăiate în stâncă) ruinate, vorbesc despre așezări-orașe cetate, turnuri (multe cu rol de observatoare astronomice), toate mărturii despre o mare civilizație antediluviană, i-am putea spune megalitică.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!