Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Piatra Rotării

Rotarea este un sat din comuna prahoveană Starchiojd, aflat la limita cu județul Buzău, acolo unde se află o piatră misterioasă, despre care circulă legenda că aici ar fi fost un altar dacic.

Este, de fapt, un templu megalitic ce a ființat într-un ansamblu megalitic, în care slujitorii divinităților primordiale ale traco-geto-dacilor se adresau, de pe platforma Mesei lui Troian (nicidecum Traian) credincioșilor, adunați, în marea agoră de sub platformă, în marele amfiteatru deschis de apa Stimnicului (unii rostesc Stemnic, alții Stâmnic), care este de fapt râul Bătrâneanca în cursul superior.

Sacerdoții geto-daci de la Piatra Rotării derulau, în auzul credincioșilor adunați în Poiana sacră de pe apa Stâmnicului, manifestarea revelației divine, în durata rotirii ciclurilor anotimpurilor, și în același timp tălmăcirea semnelor zodiacale ce se mișcau și ele pe Crugul Osiei lumii.

Toponimul de la locul sacru Piatra Rotării, ar trebui cercetat în lumina izvoarelor sale legendare, în lumina perspectivei călătorului de la începutul mileniului trei, și din perspectiva lui filologică urmărind izvoarele toponimice ale oronimului Piatra Rotării cât și ale oronimelor (nume de munți, dealuri) din vecinătatea imediată a toponimului.

Legenda despre rotarea Pietrei, a reușit s-o culeagă neobositul peregrin, scriitorul Silviu N. Dragomir, cu serialul său Istorii neelucidate, în cartea „Dracula”. Domnia sa înșiră povestea depănată din caierul memoriei arhaice colective, uimindu-ne astfel:

„Odinioară trăia pe aceste locuri un neam de oameni luptători și prădalnici. Deosebiți ca trai, și neamestecători cu ceilalți locuitori aflați în preajmă, dar cărora niciodată nu le pricinuiau vreun rău. Acești luptători plecau în lungi expediții de jaf, fie dincolo de Dunăre, fie dincolo de munte, aducând cu ei prăzi bogate și tot felul de lucruri prețioase pe care le tot adunau într-o peșteră săpată în stâncă. La gura peșterii au pus o piatră mare și lată care prin rotire astupa la un semn, intrarea. Apoi, dar tot demult, acei luptători nu s-au mai întors din expediția făcută dincolo de Dunăre. Nici unul nu s-a mai întors, și nici vreun trimis de-al lor nu a mai venit să le dea de știre celor rămași acasă. Ai lor au așteptat cât ar mai fi așteptat, iar apoi au plecat cu toții după ei și nu s-au mai întors. Nici unul din acel neam nu s-a mai întors vreodată. Localnicii care cunoșteau piatra care se rotea spre a deschide ascunzătoarea, nu au reușit niciodată s-o mai urnească din loc, fiindcă ei nu știau nicicum semnul pietrei rotitoare. Mulți au încercat acest lucru de-a lungul timpului, dar nimeni nu a reușit să ajungă la bogățiile din adâncuri.”

This slideshow requires JavaScript.

În expediția pe care a făcut-o Silviu N. Dragomir în anul 1980, împreună cu un ghid de excepție, profesorul Călin Turcu, a putut vedea pământul scormonit, cu multe gropi rămase în urma acelor satanice săpături, făcute de căutătorii de comori.

Din scenariul legendei reținem că Piatra se rotea, și că numai la un semn cunoscut ea astupa și deschidea intrarea.

Scriitoarea Gabriela Dobrescu afirmă că acest imens megalit a fost răsucit (rotit) de o imensă și incredibilă catastrofă, care l-a smuls de la locul lui și l-a rotit astfel că scările, care duceau probabil undeva, către vreo așezare sau cetate, acuma nu mai duc nicăieri, pentru că treptele sunt invers. Este posibil ca treptele de la Piatra sfântă a Rotării să fi dus spre o cetate, întrucât, la nici doi kilometri de Rotarea se află Vârful Cetățuia. Tot Gabriela Dobrescu aduce informația că, în America de Sud, un alt megalit a suferit o incredibilă rotare de la locul său, ca și Piatra Rotării. Că întregul complex de la Rotarea a fost un ansamblu megalitic cu triplu rost: cultic, oracular și astronomic, este dezvăluit de Piatra care se rotește, de găurile misterioase din Masa lui Troian, de tainele ascunse în subsolul aceste Cetățui naturale (ori construite?), de dispunerea nu întâmplătoare a găurilor de pe Masa lui Troian și de scrierea ieroglifică de pe aceeași masă. Iar în locul numit de localnici „La scrisură” dai de un spectacol fascinant: ori ceea ce vedem pe stânci este scrierea naturii de-a lungul mileniilor, ori este vorba de o scriere cu mii de semne foarte regulate, perfect păstrate în timp, care seamănă tare bine cu o scriere cuneiformă, dacă adăugăm faptul că pe aceste stânci, pe fețele lor perfect plane (obținute, oare, numai prin agenți climatici care au spart marile blocuri în falii verticale?) era înșiruit, pe două rânduri și coloane, un bogat material epigrafic. Putem forța răspunsul, că acel bogat material epigrafic este rezultatul picăturii chinezești, care a împodobit faliile stâncilor cu o asemenea lucrătură barocă, dacă nu pierdem din vedere că acolo este totuși un ansamblu sacru megalitic, ca și altele asemănătoare și în alte meridiane ale pământului. Încă odată: văzutul este și altfel!

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!