Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – „Scaunul lui Dumnezeu” din Munții Buzăului

Originile complexului rupestru de la Aluniș (Munții Buzăului) sunt precreștine. Ele amintesc de existența unei puternice civilizații și a unui popor cu o spiritualitate și o religie care le vorbea de un timp primordial, în care acei moși primordiali ai traco-geto-dacilor comunicaseră direct cu megieșii (vecinii) noștri celești: aceștia erau pelasgo-hyperboreenii, cărora vechii greci le spuneai „divinii pelasgi”. În sanctuarele rupestre în care au slujit Preotesele și apoi vechii călugări traco-geto-daci, prea bine numiți „străsihaștri” de către profesorul Gr. Delacamboru, și-au urmat calea viețuirii isihaste prin sihaștrii daco-români. Faptul că, pe unul din pereții sanctuarului precreștin de la Aluniș, s-a găsit cândva scris numele Sava (a martirului sacrificat de goți în secolul al IV-lea î.Hr.), arată că bisericuța rupestră de la Aluniș viețuia pe urmele unui lăcaș sacru existent. Zidirea în stâncă, din clinurile dealului Martire, exista pe vremea martirului creștin Sava, sanctuar zamolxian devenit, în timpuri istorice, bisericuța rupestră creștină.

Tradiția amintește de două chipuri uriașe în piatră, fiecare având la picioare câte un câine, sau la fel de bine putea să fie văzut un lup, chipurile străjuind întrarea în sanctuar. Credem că erau lei și nu câini, pentru că leul era simbolul heraldic la pelasgo-hyperboreeni care întruchipa puterea sacerdotală și puterea imperială. Monumentul megalitic precreștin a fost spart de fanatismul unor călugări greci, așezați în bisericuța rupestră Aluniș, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind considerat de aceștia idilo păgâni.

Urmele vizibile ale vechiului sanctuar pelasgo-hyperboreic se văd și deasupra bisericuței rupestre de la Aluniș, prin ceea ce azi localnicii numesc „Scaunul lui Dumnezeu”: un jilț cioplit în piatră în vârful stâncii, înconjurat de alți megaliți, pe o bază plană cu un diametru sub 10 metri. Stânca se vede că a fost frumos modelată și că toți acei monoliți au avut o anume semnificație în ansamblul complexului megalitic de la Aluniș. Ca să ajungi la acel jilț, scaun, urci șapte trepte, ori mai bine-zis însoțești șapte găuri decupate din spinarea stâncii. Ce funcție să fi avut aceste „găvane” în piatră? Desigur, faptul că sunt șapte, simbol al desăvârșirii (al împlinirii unei scări a virtuților) ajută mult să înțelegem că acele găvane sunt de natură cultică, dar cu ce rost au fost făcute? Să fi fost acolo oracolul sanctuarului de la ansamblul Aluniș, ori un mare observator, cunoscutele „ursoaice” geto-dace din timpurile cultului zamolxian, aici? La baza acestor stânci este lăsat un mesaj, scris (incizat în gresie) cu alfabetul pelasg sacru, încă nedescifrat acum. Decodificarea lui ar lumina tare mult semnificațiile complexului sacru de la Aluniș.

În mitologia românească alunul, bradul, paltinul, ulmul, stejarul, nucul sunt considerați arbori mitici, sacri, cu puteri miraculoase, magice. În cod profan, terestru, putem considera că un loc unde cresc nuci, ori aluni, ori ulmi, ori brazi, se numește imediat Nucet, Nucari; ori Aluniș și Alunul; ori Ulmul sau Ulmet; ori Bradul ori Brădet etc. Sunt locuri numite Nucet, Aluniș, Ulmet, Stejaru, Bradu în care acești arbori nu cresc din cauza solului stâncos, sterp, neprielnic creșterii arborilor respectivi. Atunci cum explicăm locuri ca Ulmet, Paltinu, Măru acolo unde nu pot crește arborii respectivi, căci nu este vorba de un singur măr, paltin, alun, ci de o pădure, ori pădurice? Alunul la români este unul dintre arborii mitici importanți. Cu crengile lui, femeile pot face vrăji de dragoste și pot face ca furtunile să înceteze. Alunul poate ucide șerpi, poate găsi comori ascunse, cu creanga de alun fântânarii găseau izvorul unde gospodarul își va ridica fântâna (nu înainte ca fântânarul respectiv să spună acel descântec de desferecare a izvoarelor, păstrat în mare taină de meșterii respectivi).

Întrucât și la alte popoare există rituri și obiceiuri închinate unor arbori consacrați, cu puteri magice, miraculoase, un bun exemplu ar fi locul alunului în legendele celtice. De ce legendele celtice? Pentru că celții au viețuit cam 400 de ani alături de geto-daci în spațiul carpato-danubian, unii dintre ei în migrația lor europeană au ajuns până în Irlanda, ducând cu ei destul de multe lucruri din pantheonul geto-dac, limba și riturile geto-dacilor. În tradițiile celtice, Alunul ar fi adesea legat de practicile magice. Preoții druizi îl folosesc ca suport al încantației. Unul din regii mitici ai Irlandei este numit Mac Guill, adică Fiul Alunului. Așadar toponimul Aluniș, nu este legat de existența unei pădurici din arbustul alun, ci Alunișul este o străveche vatră cultică, cu sanctuare, templu, oracol, și o întinsă cetate străjuită de acel zid al Uriașilor, ce încă se mai vede la Aluniș, o vatră importantă în civilizația marelui popor sfânt al pelasgo-hyperboreilor, înaintemergătorii semințiilor traco-geto-dace. În gândirea arhaică a daco-românilor, Aluniș înseamnă locul cu puteri magice, sacre, deasupra căruia stă o Putere, un Scaun al lui Dumnezeu, ce se manifestă prin forța totemică a Alunului, învestit de Creator cu puteri cosmocratice, în gândirea arhaică, străromână.

Mitofolclorul românesc amintește și altfel despre izvoarele mitice ale bisericuței rupestre de la Aluniș. Hramul bisericuței de la Aluniș. „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” ce se prăznuiește la 29 Gustar (august) aduce aminte de tăierea capului unui alt mare profet al traco-geto-dacilor, Orfeu, preamărit în colindele precreștine românești ca Ioan-Sânt Ion, Înainte Mergătorul tuturor sfinților. La acest mare praznic al lui Ioan-Sânt Ion tradiția interzice să se folosească cuțitul, ori alte obiecte tăioase, care amintesc de uciderea sa barbară. Însăși Biserica este săpată în Culmea Martire (și nu în Culmea Martiriei, cum greșit ortografiază unii).

Altă legendă vorbește despre obârșia creștină a Bisericuței de la Aluniș, povestind întâmplarea a doi frați ciobani, care trecând în transhumanță prin acele locuri, adăpostesc oile lângă un perete de stâncă. Sunt treziți de larma pe care o făceau animalele, neliniștite de lumina puternică care parcă înflăcăra stânca. Ciobanii înțeleg minunea și se apucă să sape în stâncă. Săpătorii ar fi descoperit o icoană a Sfântului Ioan Botezătorul, acolo unde astăzi se află Sfântul Altar. Vrând să o desprindă mai repede din stâncă, unul din săpători a tras icoana și a scos-o fără Capul Sfântului. Icoana care a dat hramul bisericii a stat ulterior, multă vreme, în biserica mânăstirii (ridicată lângă biserica rupestră), fiind făcătoare de minuni, icoană despre care azi nu se mai știe nimic. Însă realitățile bisericuței rupestre (și nu a mânăstirii) vorbesc de simboluri și monoliți care sunt precreștini, așa cum am arătat mai înaintei. Au dispărut și cei doi câini, ori lei, lucrați în piatră, ca și cei doi megaliți ce înfățișeau uriașe figuri pământene, considerate mai târziu de călugări greci ca idolatrie și înlăturate (nu se știe unde!).

Datina cerea ca să nu te atingi de cei doi stâlpi de piatră, care erau ca niște paznici la intrarea în grotă. Interdicțiile puse de datina milenară au salvat existența celor doi stâlpi, care au rămas, ca și grota precreștină.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!