Constantin Oprișan – Mi-e sufletul cavou (poem)

Mi-e sufletul cavou de gheață,
În care doarme-ntins un mire
Ucis în fapt de dimineață,
În ochi c-o altă amintire.

În jur, fecioarele nebune
Mai poartă candelele stinse;
Le arde-n pieptul de cărbune
Misterul vieții necuprinse.

O noapte grea, materială,
De nepătruns, încet se lasă,
Prinzându-și aripa reală
În părul moale de mătasă.

Se lasă ceața prin unghere,
Mai neagră negura se cerne
Pe frunți de marmoră-n tăcere,
Simbol al liniștii eterne.

Le va-mpietri sub lespezi plânsul,
În boabe mari cât diamantul,
Ducând alăturea cu dânsul,
În piept și-n inimă, neantul.