Cristian Horgoș – „Citind cartea lui Oișteanu îţi vine să te‑ntrebi: şi cine nu s‑a drogat?” – din „analele” lui Cărtărescu

Am citit de câteva ori cartea lui Andrei Oișteanu „Narcotice în cultura română: Istorie, religie și literatură” înainte de a îndrăzni să concluzionez că cel puțin capitolele despre daci, despre Eminescu și despre Eliade sunt trase rău de păr.

Pe de altă parte, e meritoriu efortul uriaș de strângere a surselor, fie ele mai mult sau mai puțin credibile ori relevante.

Dar o carte despre o asemenea anvergură trebuie să aibă o idee principală, evidențiabilă într-o prefață sau post-față, ori concluzie.

Prin efortul său de a băga în „narco-insectar” cât mai mulți exponenți ai culturii române (scriitori, pictori, sculptori, cercetări neuro-psihiatri), Andrei Oișteanu pare să susțină primordial ideea unei narcotizări foarte larg răspândite.

Găsim, astfel, la pagina 525, un citat din Mircea Cărtărescu: „Citind cartea lui Andrei (Oișteanu) îţi vine să te‑ntrebi: şi cine nu s‑a drogat?”.

Iar în pagina următoare găsim rândurile: „Putem trăi fără droguri?”, se întreabă poetul optzecist Bogdan Ghiu. Întrebarea este oarecum retorică, pentru că răspunsul vine de la sine: „Ne drogăm oricum, că ştim, că nu ştim, că vrem sau nu să o recunoaştem, cu câte ceva (fiecare cu drogul său) […]. Tu ce iei? Fiecare, toată lumea ia ceva”.

În plus, îmi pare că autorul a picat în propria capcană descrisă de el însuși la pagina 437 – „Se impune aici vorba lui Voltaire: «Cheia plictisului e să vrei să spui tot»”.

Îndumnezeirea, ethneogeneza, abia pe plan secund

Abia în plan secund, pe ici pe colo, ascunsă în cele aproape 700 de pagini, autorul notează citate din care se desprinde ideea remarcabilă de îndumnezeire sau ethneogeneză fie și prin ingerința de psihedelice.

De la preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor și totodată fondatorul Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române parcă ne-am fi așteptat la un capitol special axat pe percepția sacrului. Și nu la citate risipite într-o carte lungă cât două volume dostoievskiene. Într-adevăr ceva mai multe citate găsim în capitolele dedicate celor doi mari istorici ai religiilor, Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.

Dar relatări directe din gura scriitorilor despre viziunea sacrului găsim doar de la Petru Comarnescu, Alin Fumurescu și Andrei Codrescu.

Ar fi putut fi o foarte valoroasă cărte românească dar impresia mea personală că e în mai multe sensuri ratată chiar dacă a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din România.

Apropo, un poet aparte care i-a scăpat „radarului” autorului a fost logicianul Sorin Vieru, în a cărui poezii găsim cuvinte „vânate” de Andrei Oișteanu precum mescalină, cloroform, samovar, ibric, struguri, (Guillaume) Apollinaire etc.

“Cea mai importantă experiență din viața lor”

Pentru o comparație, voi cita din capitolul „Divinitatea cu sau fără Dumnezeu” din cartea „Ipoteza Fericirii”, de Jonathan Haidt (Editura Humanitas – 2020). Astfel, de la pagina 271 găsim:

„Când oamenii au o stare mentală reverențioasă și ingerează psihedelice într-un mediu sigur, precum ritualurile de inițiere ale anumitor culturi, substanța activă poate deveni al creșterii spirituale și personale. În cel mai elaborat test al ipotezei catalizatorului, Walter Pahnke, un medic care lucra la o disertație în domeniul teologiei, a adunat 20 de masteranzi la teologie într-o cameră de sub capela Universității din Boston, în Vinerea Mare a anului 1962. Zece dintre studenți au primit 30 de miligrame de psilocibină (extras din ciupercă) iar ceilalți zece au primit pastile identice, care însă conțineau vitamina B5 (acid nicotinic), care dă senzația de furnicături și înroșiri a pielii. Vitamina B5 este un cunoscut placebo activ: creează senzații fizice reale, astfel încât, dacă efectele benefice ale psilocibinei erau doar efecte placebo, grupul de control le-ar fi manifestat cu siguranță. În orele care au urmat, întregul grup a ascultat (la boxe) slujba din Vinerea Mare, care se desfășura la capela de deasupra. Absolut nimeni, nici măcar Pahnke nu știa cine ce pastilă a luat, însă, după două ore, nu a mai existat nicio îndoială. Cei care au luat placebo au fost primii care au simțit că se întâmplă ceva și au presupus că luaseră psilocibină. Însă nu a mai urmat niciun alt efect. După o altă jumătate de oră, ceilalți studenți au început să simtă ceea ce mulți dintre ei au descris apoi ca fiind cea mai importantă experiență pe care au avut-o vreodată. Pahnke a repetat experimentul și a descoperit că majoritatea celor care luaseră psilocibină au raportat multe dintre cele nouă caracteristici ale experienței mistice pe care el dorea să le măsoare. Printre efectele cele mai puternice și de durată se numără sentimentul de unire cu universul, transcederea timpului și spațiului, bucurie, greutatea de a exprima în cuvinte experiența și senzația că au văzut culori și forme extraordinare și că au fost cuprinși de extaz, teamă și minunare”.

Citate privind sacrul, din cartea lui Oișteanu

Pentru a-i ajuta pe cei care nu au timp sau, dimpotrivă, pentru a le stârni interesul, trec în revistă citatele care mi-au sărit in ochi, cu riscul să fi scăpat pe unele:

Partea I

În prima parte, se descrie la plantele psihotrope îndeosebi proprietățile pentru care au fost folosite ca leacuri tămăduitoare de-a lungul vremurilor.

Pagina 7 – Andrei Oișteanu: Am cercetat mărturii istorice, etnologice şi istorico‑religioase, încercând să urmăresc fenomenul din Antichitate până în epoca premodernă, interesându‑mă utilizarea plantelor psihotrope de către populaţia autohtonă anume în scopuri religioase şi magico‑rituale

Pagina 8 – În lista celor pe care a extins cercetare se numără și cei „care au studiat utilizarea plantelor psihotrope în cadrul manifestărilor religioase şi magico‑rituale (Mircea Eliade, I.P. Culianu”.

Pagina 15 – Andrei Oișteanu:

„Am folosit mărturii istorice şi folclorice, urmărind fenomenul din Antichitate până în epoca modernă şi interesându‑mă de utilizarea drogurilor de către populaţia autohtonă, mai ales în scopuri magico‑rituale şi religioase.” Prezentul capitol, intitulat „Mătrăguna, măselariţa şi muscariţa”, este o formă revizuită şi extinsă a studiului publicat în 1988.

Pagina 18 – textul lui Simeon Fl. Marian este un studiu clasic de etnografie botanică şi folclor medical în spaţiul românesc. Pentru Mircea Eliade, astfel de studii sunt abia o prima materia. Articolele sale despre mătrăgună (despre medicina populară, în general) sunt studii de mitologie comparată şi de istorie a mentalităţilor mitico‑religioase. Medicina populară operează „cu credinţe şi superstiţii care trăiesc de mii de ani pe pământul românesc”, scria Eliade în 1943.

Pagina 18 – Eliade a decis să editeze o „revistă de studii religioase”, Zalmoxe, pentru a „deprovincializa” studiile de folclor şi de etnologie din România. „Îmi propuneam [prin editarea acestei reviste] – scria Eliade – să silesc folcloriştii români să ia în serios valoarea istorico‑religioasă a materialelor pe care le adunau şi le utilizau”.

Pagina 23 – Mătrăguna devine o „plantă a vieţii şi a morţii”, o „plantă sacră”, o „plantă‑zeiţă”. Un aspect esenţial – sesizat şi de Mircea Eliade – este în ce măsură calităţile terapeutice şi psihotrope ale mătrăgunei au determinat statutul său de prototip vegetal ideal, de plantă miraculoasă cu nenumărate valenţe magico‑mitice.

pagina 44 – după cum remarcă W. Burkert (Les cultes ŕ mystčres dans l’antiquité, Paris, 2003, p. 106), rolul drogurilor în contextele religioase a fost în mod evident exploatat recent, «căci mulţi nu vor crede niciodată că ar fi putut exista mistere fără droguri»

Pagina 47 – Ion Horațiu Crişan a adus argumente interesante privind faptul că preoţii asceţi geto‑moesieni kapnobatai erau „adepţi ai doctrinei zalmoxiene” (79, p. 389). Dacă aceste afirmaţii sunt corecte, atunci se pune întrebarea dacă fumigaţia cu cânepă (sau cu altă plantă psihotropă) era unul dintre mijloacele de provocare a extazului în cadrul cultului întemeiat de Zalmoxe. (…) În mod evident, această practică a tracilor (ca şi cele similare ale sciţilor, iranienilor, şamanilor etc.) nu era menită să producă euforia, ci extazul, transa mistică, un anume furor religiosus sau, într‑o altă formulare datorată lui Eliade, „percepţii extrasenzoriale şi puteri paragnomice”.

Pagina 47 – Or, Herodot, într‑un pasaj notoriu (Istorii IV), relatează pe larg despre banchetele rituale cu participare exclusiv masculină, ţinute într‑un andreon („templu al bărbaţilor”) special construit în acest scop. În cadrul acestor ritualuri, Zalmoxis îşi iniţia neofiţii (aleşi dintre „cetăţenii de frunte” ai comunităţii) într‑o doctrină a cărei trăsătură/practică esenţială era imortalitatea/imortalizarea sufletului. Cvasi‑contemporan cu Herodot, Platon scria că „medicii lui Zalmoxe […] stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor”, leacurile şi descântecele lor având menirea de a vindeca „mai ales sufletul”.

Pagina 47/48 – Constantin Daniel a redeschis dosarul recluziunii în peşteri sau încăperi subterane la care se supuneau homines religiosi geto‑daci (80). Fiind doctor psihiatru, el a încercat să explice anumite coordonate ale doctrinei religioase geto‑dace prin stările halucinatorii (vizuale, auditive, tactile) provocate preoţilor şi neofiţilor în urma unei îndelungate izolări senzoriale (sensory deprivation), în întunericul şi liniştea cavernelor şi a încăperilor subterane în care se autoclaustrau. Constantin Daniel a susţinut că „deprivarea senzorială” avea efecte halucinogene şi entheogene.

Pagina 48 – La rândul său, scriitorul Aldous Huxley (The Doors of Perception, 1954) a susţinut că stările halucinatorii datorate intoxicării cu mescalină sau cu LSD sunt asemănătoare cu cele cauzate unui om de „perioade de recluziune în spaţiu întunecos, în linişte deplină”:

„Psihologii experimentalişti – scria Huxley – au descoperit că, dacă un subiect este închis într‑un «mediu limitat», fără lumină, fără sunete şi fără mirosuri, […] acesta va începe foarte curând să «audă» şi să «vadă» tot felul de lucruri, să aibă senzaţii stranii în corp. Milarepa, în grota sa din Himalaya, şi anahoreţii din thebaida urmau în esenţă aceeaşi procedură şi obţineau în esenţă aceleaşi rezultate. O mie de tablouri înfăţişând Ispitirile Sfântului Antonie stau mărturie ale eficienţei dietei şi ambianţei limitate. […] Pedeapsa autoimpusă ar putea fi poarta spre paradis”.

Pagina 57 – Deceneu a încercat, probabil, să diminueze amploarea pe care o luaseră beţiile rituale, provocatoare de enthousiasmos („înzeire”), de ekstasis şi de furor religiosus. Patronul acestei stări de posesiune divină şi delir religios trebuie să fi fost zeul trac Dionysos.

Pagina 59 – După Traian Herseni, în epoca postdionisiacă geto‑dacii au revenit la „faţa senină” a manifestărilor religioase:

„După tumultul bahic […], popoarele cuminţi şi sărace, de oieri şi plugari, şi‑au reluat în religie faţa senină de altădată, cu tabla valorilor per‑fect pusă la punct, lăsând băutura să fie ceea ce a fost ea la început: un adjuvant al religiei, de exaltare a sufletului uman”.

Pagina 66 – „Incubaţia într‑un loc sfânt (peşteră, fântână etc.) – comentează Ioan Petru Culianu – este de regulă precedată de alte tehnici ce favorizează extazul.” Dintre aceste tehnici, Culianu menţionează în primul rând „absorbţia şi/sau ingerarea de halucinogene”. Conform altor texte (Plutarh, De sera numinis vindicta pg. 563‑568), observă Culianu, sufletele extaticilor ating stări de exaltare euforică, fiind „îmbătate de exalaţii suave” datorate unor plante psihotrope (309, p. 114). Vezi şi, în prezenta carte, capitolul „Culianu: «Şamanism dincolo de şamanism»”.

Pagina 66 – Se întrevede în această situaţie o regulă extrem de importantă: planta din care este făcută cununa de pe capul unor zei conţine substanţa narcotică pe care şi‑o administrau preoţii şi adepţii zeilor respectivi. Ar fi cazul iederei şi al viţei‑de‑vie la zeul Dionysos‑Bacchus‑Liber, al laurului la zeul Apollo, al mirtului la zeiţa Afrodita, al macului la o veche divinitate cretană (110), al „ciupercii sacre” psihedelice (Teonanácatl sau Psilocybe mexicana) ingerate în ritualurile aztecilor şi ale populaţiei maya (47, p. 43), al plantelor kiphos la zeul Asklepios etc. Este vorba de specii de arbori şi plante care „se bucură de protecţie veşnică – spune Pliniu cel Bătrân –, pentru că sunt închinate anumitor divinităţi: […] dafinul [= laurul] lui Apollo, mirtul lui Venus” etc.

Pagina 71 – „Este ceea ce orientalii numesc kief; este fericirea absolută. Nu mai este ceva ameţitor şi tumultuos. Este o beatitudine calmă şi imobilă. toate problemele filosofice sunt rezolvate. toate problemele ane‑voioase asupra cărora se străduie teologii şi care duc la disperare umanitatea raţională sunt limpezi şi clare. Orice contradicţie a devenit unitate. Omul a trecut în Dumnezeu”.(Baudelaire, Du vin et du hachich, 1851).

Pagina 75 – Revenind la incantatores moldoveni, Moshe Idel a asociat tehnicile extatice raportate în 1646‑1648 de misionarul catolic în Moldova Marcus Bandinus (127, p. CLVII) cu cele practicate de evreii hasidimi din timpul lui Baal Şem Tov, despre care tradiţia spune că ar fi avut revelaţia mistică într‑o peşteră din Carpaţii Orientali în jurul anului 1730.

Pagina 83 – Substanţele narcotice par să fie folosite la ceremoniile funerare, în relaţie cu daimonii htonieni şi infernali, la contactul cu „lumea de dincolo”. Să ne aducem aminte că sciţii din preajma Nistrului, vecini cu geţii, practicau fumigaţii de cânepă anume în cadrul riturilor funerare (cf. Herodot, Istorii IV, 75). Mircea Eliade credea că aceste obiceiuri rituale sunt analoage practicilor şamanului, care – narcotizat cu fum de cânepă – conduce sufletul mortului în lumea de dincolo

Pagina 109 – Faptul că fumul de tutun îi provoca reverii mistice fondatorului hasidismului este limpede formulat în textele vechi : „Oricând voia să se înalţe la lumile de sus, Baal Şem Tov fuma o pipă şi cu fiecare fum expirat el trecea dintr‑o lume într‑alta”

Pagina 111 – Vorbind despre călătoriile în lumea de dincolo practicate în mistica evreiască târzie, Ioan Petru Culianu constată că rabinii hasidimi şi habadnici „nu se opuneau extazului indus în mod artificial”.

Partea a II-a

În a doua parte, substanțele psihtrope sunt prezentate îndeosebi ca sursă de inspirație, de „plăcere”, viciu, afrodisiac sau anestezic ori anti-depresiv. În capitolele dedicate lui ELiade și Culianu găsim și despre “îndumnezeire”.

Pagina 166 – Sau, într‑o altă formulare: „căzând la pământ, [dervişii rotitori] încep a scoate spume ca cei îndrăciţi şi rămân mult timp ca ieşiţi din minte”. În această stare de extaz, continuă Dimitrie Cantemir, dervişii „îl pot vedea pe Dumnezeu însuşi aşa cum este în sine” şi „gustă şi percep de mai dinainte fericirea veacului, fie a acestuia, fie a celui viitor

Pagina 425 – [mescalină la Petru Comarnescu] Vede legiuni de îngeri, se simte sublimizat, fără sex, transcendent.

Pagina 426 – [mescalină la Petru Comarnescu] Se află în zăpezi, în eter. «Zăpadă sau cocaină?» Jean Cocteau, localuri unde se fumează opium, balet rus, Nijinski. Vede îngeri de vată sau de zăpadă prăfuită.

Pagina 438 – Cioran a descoperit în Henri Michaux un „mistic autentic”, chiar dacă unul „neîmplinit”. Anume experienţele narcotice ale poetului – atât de asemănătoare cu „experienţele autentic religioase” – l‑au condus pe Cioran la această concluzie:

„Consider că, în fapt, dacă n‑ar fi fost el însuşi mistic, nu s‑ar fi lansat niciodată cu‑atâta îndârjire şi metodă în căutarea stărilor extreme. Extreme, dincoace de absolut. Lucrările lui despre drog îşi au sorgintea în dialogul cu misticul care fusese la începuturi, mistic refulat şi sabotat, care îşi aştepta revanşa. Dacă am strânge laolaltă pasajele în care vorbeşte despre extaz şi dacă am suprima din ele referinţele la mescalină sau alte halucinogene, n‑am avea oare impresia că ne găsim în faţa unor experienţe autentic religioase, inspirate şi nu provocate, şi care‑ar merita să figureze într‑un breviar al clipelor unice şi al ereziilor fulgurante?”

Pagina 459 – Sub protecţia pseudo‑nimului, adolescentul miop (Mircea Eliade) conchidea că, luat în doze mari, haşişul produce stări extatice:

„Sufletul ţi se deslipeşte în acel moment de trup şi ţi se pare că te afunzi în eter”.

Pagina 465 – Este de remarcat totuşi interesul Stellei Kramrisch pentru studierea drogurilor entheogene, adică a acelora care provoacă în om enthousiasmos, „înzeirea”, inspiraţia divină. Sunt narcoticele care îl fac pe om să fie „locuit de zeu”. (…) la vârsta de 90 de ani, Stella Kramrisch a publicat, împreună cu alţi trei cercetători, o carte despre astfel de plante entheogene, intitulată Persephone’s Quest: Entheogens and the Origins of Religion. Ceilalţi coautori ai cărţii (Gordon R. Wasson, Carl Ruck, Jonathan Ott) sunt celebrităţi în domeniul studierii rolului jucat de narcotice în istoria religiilor.

Pagina 467 – În octombrie 1928, chiar înainte de plecarea sa în India, Mircea Eliade a omagiat în ziarul Cuvântul activitatea Institutului de Istorie a Medicinei şi a Farmaciei înfiinţat la Cluj de Valeriu Bologa şi studiile acestuia de folclor medical (printre care articolul intitulat „Florile spurcate”, 1926), studii elaborate „cu premise din istoria religiilor”.

Pagina 468 – Planta bhang (Cannabis indica) are o curioasă însuşire de a concentra şi adânci gândul, orice gând care domină conştiinţa în momentul intoxicării. Fireşte, dacă e un gând religios – cum se presupune – meditaţia e perfectă.

Pagina 469 – În mănăstirile himalaiene se folosesc şi astăzi droguri vegetale, dintre care o bună parte alcătuiesc farmacopeea populară indiană. De‑a lungul timpului, mai mulţi scriitori au abordat o problemă care l‑a preocupat profund şi pe Mircea Eliade, şi anume relaţia dintre experienţele religioase şi cele narcotice. În anii ’50‑’60, au făcut‑o de la Aldous Huxley (678) până la Henri Michaux şi de la R. Gordon Wasson până la Allan Watts (Psychedelics and Religious Experience, 1968) (541). La mijlocul anilor ’30 tema a fost abordată de istoricul francez al religiilor Philippe de Félice, într‑o carte inspirat intitulată Poisons sacrés. Ivresses divines. Essai sur quelques formes inférieures de la mystique (Paris, 1936). În 1939, simplificând lucrurile, Denis de Rougemont s‑a arătat convins de argumentele aduse de Philippe de Félice, care ar fi demonstrat, aducând „cele mai convingătoare dovezi”, că „orice drogat este un mistic fără să ştie”. Şi Aldous Huxley a preluat (dar târziu, în 1954) teoriile lui Philippe de Félice, susţinând că acesta „a descris pe larg, bazându‑se pe o documentare bogată, legătura străveche dintre religie şi consumul de droguri. […] Utilizarea substanţelor toxice în scopuri religioase este extraordinar de răspândită”.

Pagina 470 – Şi pe Mircea Eliade l‑a interesat cartea lui Philippe de Félice, despre care a publicat în Vremea, în 1939, o „notă de lectură” intitulată „Mistici inferioare”. „Ceea ce este tragic în condiţia umană – scria Eliade cu acel prilej – este această eternă reîntoarcere la «formele inferioare ale misticii». Când nu mai poţi, sau ţi se pare că nu mai poţi, să «te pierzi în Dumnezeu» – te pierzi în alcool, în opium, în peyotl, sau într‑o isterie colectivă. «Mistica» rămâne…”. Eliade nu era inconsecvent cu sine însuşi. El considera că plantele sau substanţele psihotrope pot provoca experienţe mistice, doar că – urmând terminologia lui Philippe de Félice – acestea ar fi „forme inferioare” în raport cu experienţele mistice autentice.

Pagina 471 – „Anihilarea conştiinţei proprii, pierderea de sine a opiomanului”, scria Adrian Marino, este pe plan mistic „similară cu absorbirea în divinitate, cu topirea în neant, în absolut, ceea ce, în unele cazuri, nu este exagerat să se susţină.

Pagina 472 – Aşa cum am văzut în prima secţiune a cărţii, în anii ’30‑’40 Mircea Eliade şi‑a continuat studiile privind rolul mătrăgunei în complexul magico‑mitologic din folclorul românesc, în istoria religioasă a Eurasiei în general – în acest sens, vezi studiile publicate de istoricul religiilor în revistele Cuvântul (1933) şi Zalmoxis (vol. I, 1938).

Pagina 497 – La Divinity School din University of Chicago, Eliade ţinea cursuri despre şamanism şi yoga, despre sacru şi profan, despre mituri, vise şi mistere. El vorbea, de asemenea, despre intoxicările voluntare cu plante psihotrope în diverse culturi arhaice (Tracia, Iran, India, China, America şi Asia şamanică, Europa medievală etc.) şi despre „tehnicile arhaice ale extazului”.

Pagina 497 – Publicate în perioada 1968‑1972, primele cărţi ale lui Carlos Castaneda descriu iniţierea sa de către un guru şaman, dintr‑un trib nord‑mexican, cu ajutorul unor plante halucinogene : muguri de cactus peyotl (Lophophora williamsii), ciupercă psihedelică (Psilocybe mexicana), ciumăfaie(Datura stramonium)

Pagina 498 – Cu toate că unora dintre studenţi mai toţi profesorii li se păreau „proşti, infantili sau irelevanţi”, în Mircea Eliade aveau oarecare încredere. Îl considerau cumva „unul de‑al lor”: studiase în India, practicase yoga, scrisese despre şamanism, despre sexualitate, despre iniţieri mistice („cât sunt de pasionaţi tinerii studenţi de «iniţiere»”, notează Eliade) şi, mai ales, despre utilizarea halucinogenelor şi a altor „tehnici ale extazului”.

Pagina 502 – Eliade reciteşte cărţile referitoare la „agonia creştinismului” (Miguel de Unamuno, de pildă), căutând să înţeleagă „noua religie” la care vor să ajungă tinerii hippies prin „încercări iniţiatice”. „Ştiu că mulţi hippies visează o «nouă religie» şi se zbat să se apropie de «lumile nevăzute». Aceasta este, de altfel, justificarea pe care le place s‑o dea drogurilor de care abuzează. Dar pot omologa asemenea extaze artificiale, facile, mecanice, cu o «iniţiere» – chiar de tipul celei din Inferno [de Strindberg]?”.

Pagina 506 – Adevărate sau nu, „fiction” sau „nonfiction” – susţine Ioan Petru Culianu –, lucrările lui Castaneda nu au făcut decât să reconfirme „ceea ce se ştia deja despre proprietăţile substanţelor halucinogene şi despre «puterile» şamanilor indieni. […] Fie adevăr, fie ficţiune, este vorba, oricum, despre un fenomen existent şi în istoria religiilor, şi în cea a civilizaţiilor occidentale”.

Pagina 507 – Ca şi Mircea Eliade, Culianu a fost foarte interesat de rolul jucat de substanţele psihoactive în diverse manifestări mito‑religioase şi magico‑rituale. În monografia sa privind călătoriile în lumea de dincolo, Culianu a decelat trei tipuri distincte de producere a extazelor şi viziunilor extramundane: Altered States of Consciousness (stări modificate ale conştienţei), Out‑of‑Body Experiences (experienţe în afara corpului, dedublări astrale – n.red.) şi Near‑Death Experiences (experienţe la limita morţii). În primele două tipuri de provocare a extazelor şi viziunilor se apelează uneori la consumul de plante psihotrope

Pagina 508 – Similar, plecând de la teoriile lui H.S. Nyberg şi G. Widengren, Mircea Eliade s‑a întrebat dacă tipul de experienţă religioasă specific zarathustriană poate fi apropiat de experienţele extatice caracteristice şamanilor central‑asiatici. Unul dintre argumentele forte (dar nu şi singurul) consta în faptul că, în ambele cazuri, pentru obţinerea extazului erau folosite diverse plante psihotrope, mai ales cannabis (bhang). În 1976, în primul volum al cărţii sale Istoria credinţelor şi ideilor religioase, la secţiunea „Zarathustra şi religia iraniană”, Eliade a abordat această problemă tot într‑un mod interogativ, intitulând capitolul respectiv „Extaz şamanic”?

Pagina 511 – Plantele psihotrope devin, pentru Culianu, nu doar halucinogene, ci chiar entheogene (care provoacă „îndumnezeirea”). Ele ar fi „la originea” anumitor credinţe mito‑religioase şi practici magico‑rituale (asociate cu „mobilitatea sufletului”, psihanodia, „zborul magic” etc.)

Pagina 539 – „Nu cred că inspiraţia şi viziunile despre lume – notează Mircea Mihăieş – pot fi induse de uzul haşişului sau opiumului.” Ceea ce nu înseamnă că în unele cazuri, admite Mihăieş, „aceste lucruri nu se întâmplă”.

Pagina 555 – Dar experienţa decisivă, povestită de Alin Fumurescu pe blogul său din Cotidianul.ro, a constat în intoxicarea cu fiertură de ayahuasca (Banisteriopsis caapi) – o liană halucinogenă (numită şi yagé) care creşte în jungla Amazonului. Ayahuasca („liana spiritelor”, în dialectul amerindienilor quechua) este folosită de indigeni ca plantă magică şi divinatorie, care le provoacă şamanilor viziuni premonitorii şi îi pune în legătură cu duhurile tribului

Pagina 556 – Fumurescu se achită în mod onorabil de sarcină, relatând unor neiniţiaţi „cum poţi gusta raiul şi iadul într‑o fiertură de liane”. Dintre experienţele psihedelice trăite în timpul trip‑ului, cea mai interesantă mi s‑a părut a fi cea a pendulării între micro‑ şi macrocosmos a psihonautului (termen forjat de Ernst Jünger). Redau mai pe scurt relatarea lui Alin Fumurescu (o găsiți în articolul „Nemurirea în viziunea lui Eliade are suport în spiralele culturilor neolitice (partea a II-a)”.

Pagina 562/563 – Andrei Codrescu: 

„Eu îi datorez lui Eliade o deschidere profundă a sufletului meu adolescentin către vis, poezie, lumi exotice (ca yoga şi şamanismul), care au corespuns perfect epocii în care cosmosul mi‑a intrat în fiinţă cu ajutorul unui Zeitgeist generaţional şi al drogului LSD. Cărţile lui Eliade despre Sacru şi Profan, despre acel «retour éternel» (pe Nietzsche încă nu‑l citisem) au fost de căpătâi în anii ’60 pentru mine şi nu numai pentru mine”.

Pagina 564 – Pentru Codrescu, plantele halucinogene au devenit entheogene („care provoacă în‑zeirea, extazul”), termen forjat la sfârşitul ani‑lor ’70 de Gordon R. Wasson. 

„Aşa‑zisele «halucinogene» – continuă Codrescu – sunt extrem de răspândite în natură, de la «ciupercile magice» la mescalina din plante. Aceşti profesori au fost lăsaţi pe planeta noastră de fiinţele inteligente care ne‑au pornit rotiţele pe drumul evoluţionar (sic!), şi au fost folosite de magi şi şamani pentru a înţelege şi a se identifica cu sacrul care pătrunde tot ce există.”

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.