Cristian Horgoș – Fluieraș de os, Mult zice duios. Fluieraș de soc, Mult zice cu foc

Potrivit unui fragment din cartea „Calendarul țăranului român. Zile și mituri”, de Ion Ghinoiu, fluierul a fost instrument divin de comunicare încă din negurile timpului.

Astfel, cel mai vechi instrument muzical al românilor a fost fluierul, un obiect cultic cu care sufletele oamenilor de aici comunicau cu lumea spiritelor de dincolo. Materialul etnografic, lingvistic și arheologic confirmă ipoteza că, în vechime, fluierul se confecționa dintr-un os al strămoșului, de unde ar fi rămas expresia populară fluierul piciorului, parte componentă a corpului uman.

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, ulterior, osul de om a fost înlocuit cu osul unei păsări de baltă (cocorul) și, așa cum indică versurile mioritice, cu lemnul arborilor sacri:

„Fluieraș de os, / Mult cântă duios! / Fluieraș de soc, / Mult zice cu foc! / Fluieraș de fag, / Mult zice cu drag!”

La început se confecționa din os, apoi din coajă de tei și din alte esențe lemnoase.

Ion Ghinoiu

După legendă, primul fluier ar fi fost făcut de Dumnezeu pe vremea când era cioban pe Pământ. Punându-l sub lâna oii, a fost găsit de ciobani primăvara, în timpul tunsului.

În alte legende fluierul, ținut la loc de cinste de Dumnezeu în Rai, este dat lui Petrea (Păcală) ca răsplată pentru fumul de tămâie ajuns de pe Pământ în Cer. Adevăratul cioban se îngroapă și astăzi cu fluierul în mână. De altfel, în mediile pastorale nimeni nu putea ajunge cioban fără să știe a cânta la fluier. Ca instrument apotropaic, fluierul era folosit și pentru alungarea Ielelor la Rusalii, pentru alungarea vrăjitoarelor la Sângiorz.

De pildă, un fluier neolitic vechi de cinci – șase milenii a fost descoperit în situl arheologic de la Hârșova, județul Constanța, un sit major reprezentativ pentru culturile neolitice și eneolitice din bazinul Dunării de Jos, cum ar fi culturile Hamangia, Boian și Gumelnița. Fluierul face acum parte din patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Fluiere din os tot din perioada neolitică sunt menționate și chiar prezentate în imagini în articolul „Instrumente muzicale în Neoliticul Balcanilor Centrali”, scris de Oana Tutilă, Nicolae Cătălin Rişcuţa și Iosif Vasile Ferencz.

Astfel, autorii arată că instrumente muzicale arhaice, inclusiv fluiere, au fost găsite în zona culturilor neolitice Starčevo-Criș respectiv Vinča-Turdaș.

De asemenea, artefacte ale culturii neolitice Cucuteni precum Hora de la Frumușica, Hora de la Berești și Hora Ielelor sugerează că instrumentele muzicale erau răspândite și în această cultură deosebită.

Cele mai vechi fluiere de os descoperite au circa 40.000 de ani și a fost găsit în peșteri din Suabia, pe malul Dunării, de cercetătorii Universităţii Tübingen. Străvechile fluiere din  perioada Aurignaciană erau făurite din oasele unor păsări de talie mare, altele din fildeş de mamut.

La Ion Creangă, Eminescu, Avram Iancu, Victor Eftimiu

În povestea lui Ion Creangă, Păcală devine argatul popii și le face pe oi să danseze prin cântatul la fluier, lăsându-le flămânde.

De asemenea, în capitolul III din „Amintiri din copilărie” găsim fragmentul:

„Cu noi şedea şi Bodrângă, un moşneag fără căpătăiu, însă de tot hazul. Pentru puţină mâncare şi câte-oleacă de paşcă de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne, aţâţa focul, aducea apă, mătura, ne spunea la poveşti nopţi întregi, şezând cu nasul în tăciuni, şi ne cânta din fluier:

Doina, care te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuţa, Horodinca, Alivencile, Ţiitura, Ca la uşa cortului, hore şi alte cântece sculăţele ca aceste, de jucam pănă ce asudau podelele şi ne săreau talpele de la ciubote cu călcăie cu tot, că doar acum o dădusem şi eu pe ciubote.”

În basmul cult „Făt-Frumos din lacrimă”, de Mihai Eminescu, găsim paragrafele:

„Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să se bată el singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimele mamei sale, mîndră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brîul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, cînd era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic”,

precum și:

„Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presura cîteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele – o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plîns al fluierului”.

Avram Iancu cu fluierul său

Vedem în basmul eminescian cât de important era fluierul devreme ce se alătura cămeșei țesute în lacrimile mamei sale și mărgelelor de la gâturile prințeselor. De asemenea, sentimentul iubirii e acompaniat de glasul de plâns al fluierului.

Nu mai insistăm pe povestea „Fluierul Fermecat” de Victor Eftimiu fiindcă o găsim aici.

Dar un articol deosebit despre importanța fluierelor pentru sufletul Crăișorului Munților chiar merită citit sub titlul „Povestea fluierelor lui Avram Iancu”, însoțit de una din ultimele fotografii cu Avram Iancu și fluierul său drag.

Fluierele, încă prezenta în cultura zilelor noastre

„Mugur de fluier” este titlul celui de-al doilea album al formației Phoenix, editat în anul 1974 de către casa de discuri Electrecord.

Două frumoase podcast-uri despre acest instrument de căpătâi în cultura populară românească găsim pe pagina muzeulfluierelor.ro.

Mai găsim atractive filmări despre meșteri fluierași și rapsozi precum Marin Predușel din Troianul – judetul Telorman, Petru Mateș din Ribița – Țara Zărandului, Vasile Jitaru din Strășeni, Petru lu’ Zuca din Dalja Mica – Valea Jiului, Cușner Roman din Suciu de Sus, Simion Pop din Târlișua, Dorin Filip din Maramureș, Dumitru Zamfira din Novaci și alții.

Câteva spectacole mai deosebite

Un articol frumos ilustrat și cu mult suflet este cel scris de Nicoleta Ioniță sunt titlul „Prunci cu glas de fluier și poveste…”.

Despre meșterul și rapsodul Vasile Ungureanu, din Mălini, județul Suceava găsim un articol pe pagina Radio România Iași.

„Zi-i bade cu fluiera”, la Șugag – una dintre cele mai vechi serbări pastorale din România, este prezentată de Centrul de Cultură „Augustin Bena” Albaș.

Iar Muzeul Județean Mureș a găzduit în februarie 2023, un eveniment dedicat expoziției temporare „Cu fluier, tobă și didgeridoo… Instrumentele popoarelor lumii din colecția Muzeului Etnografic din Budapesta”. Călătoria – concert în lumea instrumentelor tradiționale românești a fost realizată de formația Trei Parale.

Mai amintim că la toate Târgurile de meșteri populari fluierele sunt nelipsite astfel că orice își poate face plăcerea a încerca acest instrument pe cât de simplu pe atât de minunat.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!