Cristian Horgoș – Mircea Eliade, citat elogios de Jonathan Haidt în cartea sa „Ipoteza fericirii”

Mircea Eliade s-a născut în luna martie 1907, fie pe 9 pe 13 sau pe 22. Oricare din aceste trei date ar fi cea corectă aș dori să-i punctăm ziua citând dintr-una din multele cărți moderne care se referă elogios la scrierile sale.

Astfel, lansând o invitație la lectură a cărții „Ipoteza Fericirii – Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune” a psihologului de origine ebraică Jonathan Haidt și republicată de Editura Humanitas, în anul 2020, preluăm, în continuare, de la pagina 260, din capitolul „Divinitate cu sau fără Dumnezeu” și sub-capitolul „Intruziunile sacre”.

„Însă, odată cu dezvoltarea științifică, tehnologică și industrială, lumea occidentală s-a ‘desacralizat’. Cel puțin aceasta este afirmația lui Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. În ‘Sacrul și Profanul’, Eliade ne demonstrează că percepția sacralității este universal umană. Indiferent de elementele care le diferențiază, toate marile religii au locuri (temple, altare, copaci sacri), perioade (zile sfinte, răsărit, solstițiu) și activități (rugăciuni, dansuri speciale) ce permit contactul sau comunicarea cu ceva pur și aflat în afara acestei lumi. Pentru a marca sacralitatea, toate celelalte perioade, locuri și activități sunt considerate profane (obișnuite, nu sacre). Granița dintre sacru și profan trebuie să fie atent păzită, în acest scop existând toate regulile referitoare la puritate și contaminare. Eliade spune că occidentul modern este prima cultură din istoria umanității care a reușit să desacralizeze complet timpul și spațiul și să producă o lume în întregime practică, eficientă și profană. Aceasta este lumea pe care fundamentaliștii religioși o consideră de nesuportat și împotriva căreia sunt uneori gata să lupte.

Cel mai convingător argument adu de Eliade este, din punctul meu de vedere, acela că sacralitatea este atât de greu de reprimat, încât se insinuează adesea în lumea profană modernă sub forma unui comportament ‘cripto-religios’. Eliade observă că până și persoanele complet dedicate unei existențe profane au locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: ținutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colț din primul oraș străin văzut în tinerețe. Toate aceste locuri păstrează, chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepțională, ‘unică’, pentru că reprezintă ‘locuri sfinte’ ale Universului său privat, ca și cum această ființă nereligioasă ar fi avut revelația unei alte realități decât aceea la care participă prin existența sa de zi cu zi.

Mi s-a oprit respirația la citirea acestor rânduri. Eliade mi-a definit perfect propria spiritualitate destul de anemică, limitată la câteva locuri, cărți, oameni și întâmplări care mi-au adus momente de înălțare și revelație. Chiar și ateii au parte de manifestări ale sacrului, mai ales când sunt îndrăgostiți sau se află în mijlocul naturii: ei pur și simplu nu deduc că Dumnezeu le-a declanșat acele sentimente.” – Jonathan Haidt, „Ipoteza Fericirii”, Ed. Humanitas, București 2020.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!