Cristian Horgoș – Nu doar Eminescu ci și Eliade e țintit de „Narco-cultura” lui Andrei Oișteanu

Mă leg iarăși de ușurința cu care Institutul  Cultural Român (ICR) a promovat pe propriul site cartea „Narcotice în cultura română: Istorie, religie și literatură”. Nu e prea transparent cum își umplu ziua de lucru slujbașii ICR din mai toate țările lumii.

Dar dacă luăm de bune toate cele scrie de Andrei Oișteanu privindu-l pe Mircea Eliade, toată armata noastră de atașați culturali și alți angajați diplomatici are vreme berechet să se dedea la narcotice. Aceasta bazându-ne că Mircea Eliade a lucrat în diplomație, la Legațiile (ambasadele) României din Londra și Lisabona iar Oișteanu dedică, de pildă, un întreg capitol „Eliade în Portugalia: Metamfetamine”, pagina 477.

La rândul ei, ar fi frumos din partea Uniunii Scriitorilor din România să precizeze că e o carte cel puțin parțial de pură ficțiune și nu o carte eminamente documentaristică. Dar nu e obligatoriu, fiindcă USR nu o o asociație de cercetare științifică ci vizează lucrări scriitorești, preponderent imaginative.

Cert e că în urma cărții lui Oișteanu s-au propagat articole, mai mult sau mai puțin documentate, pe diverse site-uri, despre scriitori români care ar fi apelat la narcotice inclusiv, fără suport, despre Eminescu.

Dar și lui Eliade i se dedică mai multe capitole. Și iată un exemplu grăitor despre cum pune Oișteanu problema.

„În numele unui «prototrăirism»  (căci nu suferise încă influenţa lui Nae) – remarcă Ion Vianu – Eliade privilegiase, în India, fierbinţi experienţe erotice [şi narcotice, adaug eu – A.O.] în detrimentul trecerii doctoratului în sanscrită”, citat la pagina 462.

Subliniez emfaza cu care Andrei Oișteanu își asumă adăugitura „şi narcotice, adaug eu – A.O.”

Andrei Oișteanu, prin teleportare, levitație metempsihotică sau vrăjitorie „pesemne” s-a transportat la data și locul evenimentului pentru a fi unicul martor la „drogarea” lui Eliade.

„În condiţiile în care Andrei Oişteanu privilegiază de fiecare dată, inclusiv prin ipoteze şi supoziţii repetate (‘probabil’, ‘desigur’ etc.), narcotizarea efectivă” – observă și cercetătorul Dan Dana (n. 1975) este doctor în istorie al l’École des Hautes Études en Sciences Sociales Paris.

Pe de altă parte, autorul pune mult accent pe viața erotică a lui Eliade, ceea ce nu cadrează cu titlul cărții dar denotă o goană după subiecte de senzație.

„Prin 1932, fiind într‑o cabană de la Poiana Braşov, Mircea Eliade s‑a culcat cu Sorana Ţopa de zece ori într‑o singură zi. ‘Am îmbrăţişat‑o de zece ori’, îşi va aduce aminte cu mândrie masculină Eliade, surprinzând‑o pe actriţă cu virilitatea sa”, scrie Oișteanu la pagina 475. Am dat un singur exemplu dar sunt foarte multe. Încă o dată, Oișteanu își asumă să eticheteze “mândrie masculină” la Eliade pe baza unei serii lungi de citate erotice.

Atât Eliade cât și Eminescu au fost exponenți ai naționalismului românesc. Ori Oișteanu, ca om de cultură de origine ebraică, își asumă o oarecare poziție de incompatibilitate în a-i „picta” pe Eminescu și Eliade după bunul plac.

Dealtfel în cartea sa face referiri la Holocaustul evreiesc.

Dar și fragmentul în care îi descrie pe criminalul Hitler și Statul său Major ca fiind drogați cu Pervitin e bazat doar pe observația că „aveau ten pământiu și ochi ficși”. Dat fiind că episodul e când armata hitleristă era în dificultate e logic că înalt-ofițerii nu avea fețe senine sau zâmbitoare. Deci e prea puțin ca din observația „aveau fețe pământii și ochi ficși” să afirmi că obligatoriu erau drogați și că în condițiile acestea (vezi la pagina 491) armata mareșalului Antonescu a pierdut 150.000 de soldați români în bătălia de la Cotul Donului și în Stepa Calmucă (Bătălia Stalingradului).

„’Colaboratorii intimi ai lui Hiler’ aveau  ‘feţele  crispate’, ‘tenul  pământiu’ şi ‘ochii ficşi’, fiind ‘cufundaţi într‑un fel de prostraţie’. «Pervitinomania» Marelui Cartier General german – scrie Gh. Barbul în memorii – ar trebui să formeze un capitol al istoriei acestui război”, îl citează, la pagina 490, Andrei Oișteanu pe Gheorghe Barbul, secretarul  mareșalului Ion Antonescu.

Sigur, nu se poate exclude că s-ar fi drogat camarila groaznicului Hitler, dar și să afirmi cu certitudine doar pe baza „citirii feței” e puțin zis diletantism.

Prin strecurarea de neadevăruri printre adevăruri cartea lui Oișteanu riscă să devină un amalgam toxic. Deci e de recomandat prudență și discernământ la eventuala lecturare a ei.
Nu mai insist cu analiza prezentării altor scriitori prezentați în carte fiindcă sper că e de ajuns cazurile celor mai de seamă exponenți ai culturii române.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!