Dan Puric – Umorul romanesc

[…] Are undeva filosoful german Hegel o expresie edificatoare pentru vocatia spirituala a poporului sau: „sa punem conceptul la lucru!”. A putea opune, cat de cat, miracolului coplesitor al vietii, ordinea gan­dirii, este, fara doar si poate, o atitudine aristo­cratica a speciei umane in fata valorii. In ultima in­stanta am putea spune: ce nobila ofensiva a spiri­tului!

N-ar fi pacat ca noi, la randul nostru, romanii, sa nu punem „umorul” la lucru? Caci pentru noi el nu este numai gluma in sine, divertismentul ca atare, ci expresia stralucita a unei intelegeri aparte. El este ucenicul vrajitor ce face sinapse imprevizibile, ului­toare, aruncand in aer in fractiuni de secunda: prostia, inertiile si rutinele noastre, fricile si limitele de gandire. Radacinile umorului romanesc tasnesc puternic, nestavilite din intelepciunea profunda, curata, libera si dezinhibata a acestui popor si care, spre deosebire de noi, cei care induram istoria, el, umorul, nu a platit niciodata nicicand si nimanui vreun tribut sau un mic impozit de conjunctura care sa-i schilodeasca virtutile. Sfantul Umor pe care il avem este sfant pentru ca este de natura crestina. El te elibereaza, te face sa vezi adevarul, iti pune in alerta spiritul de asociatie daruindu-ti perspectiva larga si generoasa asupra lumii. […]

In mrejele invizibile confuze ale vietii de astazi aruncate sa prinda pestisorul de aur din apa curata a acestui lac, umorul romanesc este cutitul cel mai fin si eficient cu care poti sa tai rapid ochiurile viclene ale plasei care te infasoara.

– Taticu, luam trenu’? intreba tiganusul pe tatal lui in drumul lor spre o cale ferata.

– Nu, ba! raspunse tiganul. Luam sinele!

Si iata, cum dintr-o data rasare solutia geniala impotriva tuturor acelora care vor astazi cu orice pret sa ne devalizeze tara de toate bogatiile ei naturale. Si atunci, ca cel mai bun act de autoaparare, sa le luam si noi sinele ca sa nu mai aiba pe ce sa transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din muntii nostri Apuseni, sistul pe care il cauta isteric rascolind pa­mantul si pentru care i-au batut pe taranii nostri ca la 1907, punand istoria intr-o totala confuzie, wol­framul si aurul din aceasta tara.

Raspunsul genial al acelui tigan trebuie sa recunoastem ca ne inspira. Si astfel punand la lucru virtutea umorului care declanseaza imprevizibilul nostru spirit de asociatie, sa facem ceva cu mult mai pretios pentru noi ca romani, ca identitate si tarie sufleteasca; sa scoatem din pamantul tarii cu traverse cu tot sinele de gandire care ne sunt impuse si pe care se transporta spre sufletul curat al acestui neam patimit si nedreptatit, zilnic zeci si sute de vagoane cu gunoi sufletesc venit de dincolo, patologii, apos­tazii si deseuri existentiale pe care niciun alt pa­mant nu ar indrazni sa le mai ingroape, impache­tate frumos cu etichete stralucitoare menite sa faca in timp din sufletul milenar crestin al acestui popor, groapa lor „ecologica” de gunoi.

Sa faci din umor o viteza a propriei existente cu care sa poti defaza istoria, iata privilegiul inteli­gentei ce nu se da batuta de viata. Iata virtutea zambetului biruitor asupra tarcului de gandire care ni se impune. Sa faci din umor un fel de a intelege existenta in mod superior, fara a-i plati impozit, catapultandu-te prin rasul inteligent intr-o galaxie ce nu cunoaste gravitatia sufletului inrobit de viata. Sa fii surprins de alta logica ce in fractiuni de secunda iti umileste ticurile obosite ale gandirii cotidiene. Sa razi ca pentru o clipa sa te inalti deasupra grijilor. Si mai ales sa razi fara sa ranesti pe altul. Caci rasul in sine neimbratisat de credinta lesne poate face asta. Umo­­rul, ca privilegiu al inteligentei luminoase ce sur­vo­leaza viata zambind si reasezand-o intr-o ordine neas­tep­tata ce-ti declanseaza bucuria. Un popor fata­list, resemnat, nu are loc si timp in sufletul lui sa rada.

Exista o plata a Domnului unde romanul il trimite pe pacatos ca in alt sistem de referinta a justitiei, ca o dreptate ce va sa vie si nicidecum ca un desert al disperarii omului ramas singur. Omul are suflet, dar mai bine am putea spune ca omul este suflet, iar sufletul sau nu moare odata cu trupul, ci cu pacatul lui si de aceea sufletele moarte intra in judecata lui Dumnezeu. Umorul este deci usa pe care ne-o deschide din cand in cand Dumnezeu ca sa nu murim sufleteste, ca sa ne aduca bucurii in viata si sa ne faca sa vedem adevarul cu zambetul pe buze.

– Am sa-ti mai dau inca treizeci de ani de viata! ii spune in vis Dumnezeu unei babute.

– Doamne, cat esti de generos! abia apuca sa ingaime babuta, trezindu-se brusc din somn.

Si cu promisiunea aceasta minunata in suflet se duse a doua zi in graba la o clinica de estetica medicala. Isi puse silicoane la sani, isi „botoxa” buzele, se coafa si isi vopsi parul in culori stridente care s-o faca cat mai tanara, se ruja violent si se machie cat putu ea de mult, apoi iesi din clinica. Dar, din nefericire, cand sa traverseze strada, o masina o calca si biata babuta muri.

– Doamne, nu mi-ai promis Tu, oare, ca-mi vei mai da treizeci de ani de viata? ii reprosa babuta lui Dumnezeu, cand se vazu ajunsa pe Lumea cealalta.

– Ba da! ii raspunse Dumnezeu usor stanjenit, tocmai asta am vrut sa fac, dar Eu nu te-am mai recunoscut.

Asa si neamul acesta romanesc, daca se lasa prea mult coafat si vopsit de lumea „politicii corecte” o sa ajunga de nerecunoscut pe Lumea cealalta. Adica, sa ne siliconam cu valorile lor de plastic, sa ne pudram cu uitare globalista trecutul si istoria pati­mirii noastre, sa ne distrugem cu propriile maini bucuria romaneasca de a fi, sa defilam stupid in fata istoriei fara de Eminescu, fara de voievozii si martirii nostri, pentru a deveni cat mai repede posibil un inept Haloween continuu pe care, in fond, orice masina a istoriei are tot dreptul sa-l calce. Cu alte cuvinte, sa devenim ceea ce ni se cere astazi, in regim de ordonanta de urgenta, irecognoscibili ca neam in fata lui Dumnezeu. Dar haideti sa mai punem inca o data umorul la lucru ca sa mai iesim si din ispita asta. […]

N-ai voie sa razi de oricine si orice, cine a depasit frontiera aceasta intra in tara blasfemiei. Poporul acesta romanesc nu cunoaste rasul cinic, sarcastic, jignitor. De la rasul pornografic, vulgar si fara de Dumnezeu al lumii de astazi, la surasul romanesc, aceasta gingasa floare a sufletului, timid si tandru al neamului nostru, este o prapastie de netrecut peste care nicicand nu se va ridica o punte. Surasul acesta este rodul unei alte naturi, care n-a avut nevoie de evolutie pentru ca s-a nascut evoluata.

Floare de colt ce a indraznit sa creasca pe stanca la inaltimi mari surprinzand deopotriva natura si cerul este umorul romanesc! Ce reduta spirituala – inatacabila de timp si istorie, unde la vremuri de restriste s-a retras sufletul acestui neam – a fost umorul nostru. „Popor asezat” sufleteste, atat de echilibrat in adancul firii sale si care totusi in spatiul istoriei necrutatoare a fost sa fie dureros de „neasezat”, lovit fiind mereu de talazurile lumii, de necazurile necrutatoare ce poate ar fi facut alt neam sa dispara cu totul, caci iata, ce blestem impotriva firii sale, fusese cumplit de bine „asezat aici in calea rautatilor”.

De aici acea unica tensiune ce a pus spiritul nostru romanesc la lucru pentru a putea dainui. Umo­rul este inteligenta noastra salvatoare, acel re­sort tainic de puteri nebanuite, care a reusit mira­culos sa traga inapoi la matca fireasca, existenta noastra zguduita de seismele neincetate si fara de mila ale istoriei.

Umorul romanesc face si el parte din sistemul nostru imunitar care a izbandit in timp si la timp sa reactioneze prompt si cu eficacitate in fata oricarui factor de dezechilibru sufletesc. Umorul romanesc tas­neste si el din acea uimire a firii care este pu­terea de nedoborat, pe care a avut-o acest popor prin arma rabdarii aproape neomenesti, a necazului pe care i l-a „daruit” de fiecare data soarta. Acesta es­te pivotul crestin care sub presiunea unei istorii pline de atrocitati a difuzat invizibil in fibra acestui popor acea unica uimitoare si paradoxala capacitate de a face haz de necaz, Cruce de „cimitir vesel” infipta pe pieptul de tarana ravasita al suferintei acestui popor.

Ca neam am trait si iata ca traim si astazi pana la paroxism intalnirea, aproape fizica, cumplit de dureroasa, cu acel tragic liman, pe care destinul necrutator scrie: „N-ai incotro!”. Acea fundatura ne­mi­­loasa, ce ne-a iesit intotdeauna in cale, acea „aporie fiintiala” ce ne condamna parca vesnic fara drept de apel, la pieire, a fost, iata, traversata de pun­tea imperiala a „rasului salvator”.

De unde capacitatea aceasta de a te rupe brusc de contingent, de a te detasa cu inteligenta si su­prema aristocratie sufleteasca de istoria ce incearca sa te prinda in mrejele ei ucigase?

Tragedii cumplite, topite incet si fara de mila in fibra-i tacuta si infinit induratoare, s-au transfi­gurat surprinzator, tasnind ca niste gheizere din adancul acestui pamant, intr-un neasteptat resort sufletesc, ce a facut ca fiinta-i sa infloreasca cu noblete in afara si, mai ales, deasupra napastei ce-l biruia. Ce poteci de lumina sufleteasca nebanuite a atras acest popor din disperarea de a iesi la suprafata din intunecimea istoriei ce-l coplesea? Niste puteri tainice se afla in inima lui, care odata cu un puternic instinct de conservare, declanseaza un fel de izba­vire interioara, ca si cum dupa o lunga suferinta sufletul in sfarsit este ajutat sa ajunga la tarmul salvator. Ce bucurie sa te nasti cu mostenirea aceasta, in care omul nu da replica neaparat realitatii meschine ce-l inconjoara, ci priveste cu ochi senini dincolo de ea, spre o lume unde istoria nu are acces, ca si cum romanul si-a facut pe cont propriu o vesnicie a lui, in care sa poata trai liber, la inaltimea unei firi necorupte.

Perla rara iesita din suferinta acestui neam ca din suferinta tacuta a scoicii de pe fundul marii este umorul romanesc! Intr-un fel este si el unul din ingerii nostri pazitori. Si asa cum se stie in credinta populara ingerul apare numai dupa botez, adica dupa increstinare. Tocmai acest inger ce ne zambeste de-a pururi nu ne da voie sa radem de orice si oricum. A rade de orice, oricum si mai ales de oricine este spe­cialitatea necuratului. El da tonul blasfemiei pentru ca nu are nimic sfant. Intai isi acordeaza rasul sau jignitor pe coarda bascaliei, si apoi isi arunca sa­geata in cele sfinte. Necuratul sta la om din timpuri imemoriale, ca si acum, „pe mana stanga si pe picio­rul stang: acelea-s ale lui. Sa nu dai in cineva cu mana stanga, ca de se intampla… pe loc il omori”. Si iata lumea de azi cum alearga toata spre stanga, fara sa stie ca tocmai asta o va ucide, fiind de pe acum mormantul nefiintei sale. Ingerul, la noi la romani, sta de-a dreapta, pe umarul drept si-l „trage pe om la inima, ca sa fie cum mai bine, sa nu faca rau. Numai cand omul merge la crasma, Ingerul nu merge cu dansul, ci sta pe prag. Atunci Dracul il iudeste ca sa uite de Inger, ca l-a lasat afara si-l indeamna sa se sfadeasca, sa se bata, sa faca cuiva rau, ori sa puie gand la alte cele, la pacate; dar altfel, Ingerul, din zi si pana noapte sta langa dansul si-l pazeste sa nu zica cuiva ceva, sa nu faca vreo suparare, sa nu faca rele”. Ce tainica lucrare de a reinomeni omul, de a-i reda chipul pierdut, este Umorul romanesc!