Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

În 1940, României, singură între doi giganţi militari agresivi – Germania şi URSS – i s-a rupt, în favoarea Ungariei horthyste, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. După 80 de ani, acesta este în continuare unul dintre cele mai dureroase momente ale istoriei naţionale.

Ceea ce este de regulă cunoscut internaţional sub denumirea de Dictatul de la Viena – iar în plan naţional, sfârtecarea României – s-a petrecut ca urmare a evoluţiei unor factori continentali care au lăsat ţara noastră într-o adevărată capcană, singură, înconjurată de inamici. Democraţiile occidentale asistaseră cu prea multe rezerve la anexarea Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei de către trupele Reich-ului, iar centrul şi vestul Europei – Polonia, Albania, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa – erau zdrobite de şenilele tancurilor naziste. Profitând de implicarea Germaniei în campania din vest, URSS a masat zeci de divizii la graniţa estică a ţării noastre, gest urmat de o notă utimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Sub ameninţarea concretă a invaziei, Consiliul de Coroană al regelui Carol al II-lea a cedat presiunilor, hotărând cedarea acestor ţinuturi româneşti fără luptă. Acesta a fost doar precedentul pe care l-au speculat cercurile revizioniste din Ungaria horthystă, care au văzut oportunitatea de a rupe un teritoriu din România mare. Prinsă între doi coloşi militari care o ameninţau cu distrugerea, România s-a alăturat Axei, dar era prea târziu. Germania şi Italia deciseseră să accepte pretenţiile guvernului horthyst şi să-i cedeze Transilvania. Ameniţările veneau din toate părţile: militarii maghiari erau masaţi la graniţa de vest, iar armata roşie lansa acţiuni provocatoare în est. Pe acest fond extrem de tensionat, a început al doilea Arbitraj de la Viena. Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, miniştrii de Externe ai Germaniei şi Italiei, au avertizat că dacă România nu acceptă arbitrajul, va fi atacată de Rusia şi Ungaria şi „ştearsă de pe harta Europei”. În dimineaţa zilei de 30 august, regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, iar arbitrajul a fost admis.

Romania in 1940În acele zile, Ungaria intenţiona să declare război României pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale. Adolf Hitler s-a impus ca „arbitru”, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini. Aşadar, a fost un soi de „arbitraj” cu pistolul la tâmplă, căruia nici o negociere nu mai putea să-i confere măcar o aparenţă de legalitate. Poate tocmai de aceea România nu l-a recunoscut juridic şi politic, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat „de facto”. În ce o priveşte, Europa occidentală se dovedise deja lipsită de reacţie şi total nepregătită în faţa maşinii de război germane. Occidentul s-a limitat la refuzul de a recunoaşte Dictatul.

Prin Dictatul de la Viena a fost desprinsă din teritoriul României o suprafaţă de 43.492 de kilometri pătraţi, în care trăiau 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, ceilalţi fiind germani, evrei şi alte naţionalităţi. De menţionat că Germania nazistă i-a protejat pe germanii din teritoriul cedat prin tratate care le acordau un statut separat şi preferenţial.

Imediat după Dictat, trupele maghiare au iniţiat ceea ce istoricii numesc – şi puţinii supravieţuitori confirmă a fi – o avalanşă de crime împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate. Mărturiile istorice arată că în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii, echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi”, se arată în fondul documentar al Arhivei MAI. Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români. Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). Moisei, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerîşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Cîmpie, Cîmpia Turzii, Luduş, Prundu Bîrgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud sunt alte localităţi unde românii au fost victime ale masacrelor. În paralel, a fost aplicat un program de maghiarizare a românilor.

Sursă: balcanii.ro.