Într-o zi, Alexandru Ioan Cuza a făcut o inspecție la o pușcărie. Toți pușcăriașii au fost aliniați și domnitorul a trecut pe la fiecare și l-a întrebat cum îl cheamă și de ce a fost condamnat.
Fiecare susținea că a fost condamnat pe nedrept, că s-au folosit martori și probe false, că totul a fost o uneltire sau răzbunare etc.
Ultimul din șir era un amărât zdrențăros. Se vedea că este om de la țară, necăjit.
Cuza l-a întrebat și pe el:
– Dar dumneata de ce ești condamnat? Tot nevinovat?
Omul a dat din cap și a spus:
– Nu, Doamne, pe drept sunt condamnat! Am furat o traistă de porumbi de la boier, ca să-i fierb și să dau la cei cinci copii mâncare! Nu aveam altceva să le dau și de două zile nu mâncaseră nimic. M-au condamnat la trei ani, dar pe drept!
Cuza a izbucnit ca un vulcan:
– Domnule comandant! Cum vă permiteți să țineți aici, în pușcărie, un hoț între atâția oameni cinstiți? Ieși afară, banditule! Ia de la mine o pungă de galbeni și să nu te mai prind pe aici câte zile vei avea! Aici, după cum se vede, sunt numai oameni cinstiți și nevinovați, nu hoți ca tine!
Și omul a ieșit pe poartă, îmbrâncit de gardieni.
Dreptatea lui Cuza, una din poveștile cu miez de pildă, rămase împărtășite din generație în generație.
Mă uit peste veac, scena este și mai plină de hău. Bătrânul zdrențuros e Neamul tot. Doar că, de la el s-a luat și s-a tot luat și tot el șade după „gratii”, cenzurat până la a mai Gândi, Simți și Alege, iar hoții cei mari și grei – „afară”.
Cătușele, însă, și le poartă cu grație în veșnicie. Fie ele și „tăinuite”. Le sunt atârnate de grumazul Conștiinței.
Senin fie-ne!
Alexandru Ioan Cuza, fotografie format carte-de-visite, cca. 1860, fotograf necunoscut.