Ernest Bernea – Arta țărănească

Nu fără temeiu România a fost numită ţara artei populare; aşa este cunoscută şi în străinătate. În adevăr poporul român s-a realizat şi exprimat pe plan artistic într’un chip superior, aşa cum nu s’a întâmplat în celelalte activităţi ale sale. Dimensiunea artistică a vieţii este aici deplin trăită. În satul românesc arta este o expresie a comunităţii de viaţă şi totodată, am putea spune, o năzuinţă a ei. Deaceea arta este prezentă pretutindeni în civilizaţia noastră sătească.

În legătură cu arta populară este necesar să precizăm dela început termenii cu care lucrăm. În sens obişnuit se spune artă populară artei populare spaţiale; se lasă deci în afară domeniul literaturii şi al muzicei. Cu toate că acest sens este restrâns, rămânem la el. Expresia „arte spaţiale” este însă abstractă; pentru o mai precisă deosebire, le putem spune şi arte ale materiei. Între acestea enumărăm: arhitectura (construcţia; sculptura şi crestăturile în lemn, pictura pe lemn sau sticlă (icoanele), ceramice, ţesăturile, alesăturile şi broderiile, încondeierea ouălor etc.

Arta populară românească nu este o activitate izolată, ea face parte dintr’un ansamblu de viaţă, este una din  expresiile fireşti ale neamului, format pe aceste locuri. Pentru a fi înţeleasă trebuie redată acestei vieţi, care în civilizaţia noastră sătească îşi are o expresie firească şi organică. Arta alături de vechile forme de organizaţie socială, de religie, de magie, de tehnică şi limbă, exprimă pe o cale a sa viaţa originală a acestui  popor. În arta populară, mai mult poate decât în celelalte activităţi, prinde corp, se obiectivează sensibilitatea şi viziunea de viaţă a unui neam de oameni. El răspunde în faţa lumii cu creaţiuni proprii, pe calea cărora putem afla cât îi este de larg orizontul vieţii, de nuanţată şi pură sensibilitatea.

Arta populară se situează la limita dintre religie şi magie, pe deoparte, şi tehnică, pe de alta. Uneori ea este adusă la viaţa de o funcţiune magico-religioasă, alteori apare în activităţi de ordin practic, în construcţii, industrie casnică, costum şi unelte. De cele dintâiu este legată prin semnificaţia spirituala ce o cuprinde; de cele din al doilea rând este legată prin tehnica pe calea căreia se realizează. Arta populară, fie ea ca icoană, poartă, covor sau cană, pe lângă şi dincolo de funcţiunile ce le îndeplinesc, pe lângă şi dincolo de îndemânarea, de meşteşugul pe care îl cer, arată o înclinare şi un dar artistic deosebit al neamului acesta. Românul înfrumuseţează pretutindeni şi continuu producţiile sale.

Două probleme de mai mare însemnătate se pun astăzi în legătură cu arta noastră populară. Pe de o parte, cunoaşterea ei cât mai precisă şi mai sistematică, iar pe de alta valorificarea tuturor elementelor şi însuşirilor ce le conţine. Ne vom ocupa pe scurt de prima problemă.

O artă populară cum e aceea românească, pentru a o cunoaşte bine, trebue să ţinem seamă că este un produs colectiv cu o tradiţie proprie.

Prin produs colectiv înţelegem natura sufletului ce îi stă la temelie, elementele ce o alcătuesc, nu partea de execuţie, partea de realizare materială, aşa cum suntem înclinaţi adesea să credem; este o înclinare ce ne ridică probleme care nu există. Execuţia este de cele mai multe ori individuală. Arta noastră populară este expresia unei comunităţi de viaţă spirituala şi materială, cu o viziune de viaţă a sa, cu sensibilitate, cu un gust şi o tehnică proprie, adică satul românesc.

Prin tradiţie proprie înţelegem moştenirea pe care această artă se ridică. Având o tradiţie, ea are  un trecut şi deci o istorie. Ce vrem să spunem prin aceasta? – Trecutul există dar nu-l putem prinde decât într’o mică măsură, începuturile artei populaie se pierd în noaptea acestui trecut. Din cauza puţinei rezistenţe a materialului din care sunt făcute producţiile, nu rezistă timpului. În afară de ceramică, istoria artei noastre ţărăneşti nu cunoaşte exemplare prea vechi. Totuşi am putem da seama că astfel cum se înfăţişează astăzi arta populară românească, este ceva evoluat, de o evoluţie inceată, aproape imperceptibilă dar existentă; este ceva care ţine de formarea şi istoria neamului şi anume de civilizaţia lui sătească. Este aci o experienţă de veacuri, care a dus la expresii cu adevărat unice.

Fiind o operă supusă dimensiunii timpului, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, cercetarea şi înţelegerea artei populare ne ridică o nouă problemă: aceea a autenticităţii produselor artistice. Deseori se ia drept artă populară lucruri de o provenienţă şi o calitate îndoelnică. Apariţia acestui nou gen de artă populară s’a produs pe două căi. În urma deşteptării interesului pentru civilizaţia sătească şi îndeosebi pentru arta noastră populară, au apărut la oraşe o seamă de obiecte „gen popular” fabricaţie în serie, care nu au nimic comun cu gustul şi darul creator de obiecte unice ale ţăranului. Dar nu numai atât, aceste produse au pătruns în vremea din urmă şi la sate în unele părţi ale ţării. Sub influenţa oraşelor şi a „tehnicei moderne”, structura strict rurală organică a satelor a intrat în descompunere. Gustul s’a alterat şi producţia artistică populară a scăzut ca nivel.

Obiectele de artă, în ceeace priveşte provenienţa lor, pot fi clasificate în trei categorii:

a) Obiecte lucrate de ţărani meşteri sau nemeşteri, de cele mai multe ori anonime, opere colective, atât prin motive, cât şi prin funcţiune; sunt cele mai autentice.

b) Obiecte lucrate de meşteri ţărani recunoscuţi ca atare, lucrate în moti­vele, tehnica şi gustul popular, mergând uneori până la a le imprima o notă personală, creind prin aceasta un moment în arta populară. Cazul meşterului de icoane pe sticlă, Vasile Noga, din Arpaş, nu este o mărturie.

c) Obiecte lucrate de industriile orăşeneşti, care după cum am spus mai sus, întemeiate pe interesul oraşului pentru arta populara şi totodată desinteresul satelor, pun la dispoziţie produse impresionante la înfăţişare, dar lipsite de gust şi originalitate, în fond.

Adevăratele lucrări de artă populară sunt tot mai rare astăzi. Chiar dacă aceste exemplare au o proveniență sătească, de multe ori ele nu mai pot aduce la viaţă valorile artistice ale veacurilor trecute. Vechea civilizaţie sătească, organică şi de un mare echilibru interior, e pe cale de destrămare. Odată sufletul alterat, în căutare de noi orizonturi şi forme, s’au alterat şi creaţiunile artistice. Apariţia unor profesionişti, dar mai ales introducerea produselor industriale în câmpul de activitate al artei populare, nu face să progreseze adevăratele valori, ci dimpotrivă. Unele regiuni româneşti şi-au pierdut ireparabil simţul artistic.

Arta populară este autentică şi viguroasă, prin însuşirile ei, ca manifestare colectivă şi anonimă. Sensul ei şi viaţa ei se desprind din comunităţile de viaţă; este o expresie a unui suflet la fel alcătuit în toate exemplarele umane.

Tot din acest punct de vedere, adică al autenticităţii, trebue făcută încă o distincţie. Mai este o împrejurare când se produc confuzii; de astădată nu în ceea ce priveşte calitatea, valoarea obiectelor, ci mai mult natura lor.

Domeniul artei populare româneşti eite invadat de o seamă de lucrări preţioase, dar de o altă origină. E vorba de producţiile vechi ale unei arte culte. Cu arta religioasă şi în deosebi cu icoanele, s’a făcut această greşeală. Lucrări artistice culte, uneori de influenţă străină, introduse pe calea bisericii, au fost socotite artă populară, fără ca poporul să fi realizat o operă în acest gen. Aceasta distincţie nu vrea să elimine producţia populară din arta religioasă, ci numai invers, adică arta religioasă cultă din arta populară.

O altă problemă este aceea a repartiţiei geografice. Se vorbeşte despre o unitate a artei populare româneşti. Această unitate există, cum există şi unitatea de limbă şi aceea spirituală. E una din tăriile neamului românesc. Sunt o seamă de elemente comune, care izvorăsc dintr’un punct comun de viaţă. Un lucru însă nu trebue uitat: în ceeace priveşte arta, ca şi în limba sau mitologie, există diferenţe locale. După cum arta populară are o istorie a sa, pentru că oricât de statică ar pare, timpul a supus-o unor schimbări, încât ceea ce avem astăzi este un sumum de experienţe, tot astfel această artă, fără să contrazică pe un plan superior o unitate perfecta, este diferenţiată în spaţiu; are motive, note şi tehnici speciale, care alcătuesc o adevărată bogăţie, creaţiuni specifice locale, contribuţii ale sufletului şi condiţiilor regionale.

Geografia artei populare româneşti este foarte interesantă prin varietatea produselor sale. O casă, o poartă, un covor sau un costum din Gorj, reprezintă o frumuseţe tipică locală, spre deosebire de aceea din Muscel, Neamţ, Buzău sau Maramureş.

În această varietate stă o mare bogăţie românească ce trebue accentuată şi dacă ar fi cale, încurajată pe teren. Unitatea este bună pentru că ea nu exclude varietatea ci dimpotrivă o presupune. Să nu ajungem însă şi în domeniul artei populare la uniformitate. Atunci se roate spune că vitalitatea artistică a neamului este în pericol şi că o dispariţie e posibilă.

Românul, s’a spus, are un deosebit simţ artistic. Simţirea şi îndemânarea, gustul şi ochiul său l-au ridicat între neamuri pe treptele superioare ale creaţiei artistice. (E ceeace ne dovedeşte şi arta cultă). Cu toate că arta populară românească apare în împrejurări diferite, aşa cum sunt actele religioase şi cele tehnice, se poate vorbi despre o creaţie artistică independentă de oricare altă activitate. Elementul artistic este prezent mereu fără ca funcţiunea obiectului să o ceară. Casa, poarta, lingura, iia sau cana, sunt împodobite cu motive alese dintr’o nevoie interioară, care nu e alta decât aceea de frumos. Ţăranul român trăeşte adânc necesitatea frumuseţii.

Arta sa face parte dintr’un ansamblu de activităţi, dintr’o unitate de viaţă spirituală şi materiala, dintr’o civilizaţie organică, aşa cum am arătat mai sus, pe calea căreia o înţelegem mai bine, ca fiind o expresie a aceluiaşi suflet. Aceasta însă nu înseamnă că fenomenul artistic popular este o consecinţă a celorlalte activităţi, sau că ar putea fi un produs inconştient. Despre arta ţăranului nostru putem vorbi ca despre o realitate vie. El nu este numai posesorul unui simţ şi gust artistic deosebit, dar se poate spune că are şi o conştiinţă artistică.

Ca produs colectiv şi anonim, arta populară românească este expresia unei sete de frumuseţe, este un îndemn la viaţă înălţată şi pură. Dacă aşa stau lucrurile în realitate, înţelegem uşor de ce arta populară românească – şi cu aceasta revenim asupra unor idei de la începutul articolului – nu poate fi trecută la „curiozităţi” şi nici nu poate servi drept simplu decor. Ea este o realitate vie, o expresie a unei viziuni de viaţă, a unor suferinţe şi nădejdi, este realizarea obiectivă a uneia din dimensiunile sufletului colectiv al naţiei.

Să o tratăm deci ca atare; cu respect şi adâncă înţelegere. Vom face operă de ştiinţă şi operă naţională. Vom câş­tiga ca ştiinţă şi ca omenie. Arta populară românească are un sens şi o valoare proprie.

Ernest Bernea, revista „Dacia”, 1 mai 1941, anul I, nr. 2

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!