Ernest Bernea – Tradiție și Revoluție (1935) – Partea întâi

Așezarea noastră politică s’a arătat în vremea din urmă necorespunzătoare nevoilor adevărate ale societății românești. Nu numai că ea nu poate îndruma națiunea către năzuințele sale, dar, ceeace e mai rău, nu poate nici măcar să păstreze bunurile morale și materiale câștigate. Așezămintele de seamă ale statului sunt lipsite de însușirile necesare unei bune orândueli sociale și naționale. Ele sunt stăpânite tot mai mult de puterea acaparatoare a politicianismului demagogic și materialist. Școala, biserica, armata și întreaga administrație de stat și-au pierdut de mult rostul lor, acela de a îndruma și organiza deosebitele activități ale societății românești. Munca organizată, autoritatea, ierarhia, într’un cuvânt rânduaiala, sunt isgonite din aceste așezăminte ce stau la temelia statului nostru. Acestea toate, se înțelege, judecate din punct de vedere obștesc, național și nu din acela individual sau de grup, când statul, așa cum e, poate fi creator și păstrător de bunuri, — lucru care nu ne interesează pe noi aci. Căci, puse în slujba unui individ sau a unui partid, iar prin ele în slujba unor interese străine, așezămintele noastre nu-și mai au rosturile firești, adică acelea din care au luat naștere.

Această stare de lucruri este atribuită de obiceiu crizei generale care bântue cu deosebire civilizația europeană și care, oricât de ciudat ar părea în această epocă materialistă, este în primul rând spirituală și în al doilea rând economică. Nu putem tăgădui desigur o astfel de legătură. Numai că revoluțiile științifice, morale și politice care au sdruncinat până în adâncimi civilizația apuseană din care noi ne-am hrănit și pe urmele căreia mergem astăzi, au avut la noi urmări particulare, datorită condițiilor locale. În acest fel criza capătă un caracter specific și aceasta ne interesează pe noi.

Sfârșitul războiului cel mare și întregirea neamului au fost pentru noi încheerea unei epoci, încheerea veacului al XIX-lea, cu gândul și fapta lui. Ce-au înțeles și ce au putut să ne lase în urmă oamenii acestui veac, aci are piatra de hotar. Iată, sunt cinsprezece ani de atunci; vreme de îndelungată așteptare, vreme de liniște și mărire națională în care tăria noastră trebuia să devină o realitate. Ce am făcut noi în acești 15 ani ca să merităm destinul unirii făcut cu atâtea jertfe? Ce au gândit și ce au făptuit pentru întărirea noastră prezentă și pentru creșterea continuă în viitor? Uneori am găsit uitare, ca și când destinul nostru ca neam ar fi încheeat, ca și când nimic nu ne mai poate sdruncina dintr’o așezare ce pare a fi cea din urmă. Acțiunea lor patriotică era îndreptată în acest sens. O înșelătoare aparență de realizări depline îi făceau să caute tot mai mult către trecut, viitorul ne mai putând deschide, pentru ei, noi porți idealului românesc. Iată două atitudini caracteristice primilor ani de după răsboi, cari deși sunt atât de deosebite, pot fi apropiate prin lipsa lor de înțelegere a momentului istoric.

Dar astăzi încotro se îndreaptă acțiunea politică reprezintată de actualii noștri conducători? Două sunt curentele de idei care ne stăpânesc, cu rândul, dela răsboi încoace: liberalismul și țărănismul.

Situația este aceasta: după răsboi n’am mai avut oameni și așezăminte corespunzătoare nevoilor noastre. În primul rând ne-au stăpânit supraviețuitorii altor vremi și ne-au supus supraviețuirilor unei alte societăți, care și așa cum era în vremea ei de idealuri, fusese în mare parte construită fals. Oamenii și așezămintele liberale sunt acestea. Am avut iluzia de bine cât a trăit Ionel Brătianu. Personalitatea lui organizatoare, puterea lui de stăpân, încerca să se pună împotriva cerințelor vremii. Liberalismul ajustat, așa cum l-a înfățișat un alt fruntaș liberal¹ a dat roade, pentru un moment, datorită mai ales acestui om. Astăzi ce-a mai rămas din activitatea vechiului partid liberal? Lipsiți de un conducător destoinic, cum fuseseră obișnuiți dela început și mai ales forțați de împrejurările în care sunt puși să lucreze, oamenii din urmă ai acestui regim al veacului trecut, depun mari sforțări să se mențină în capul statului român. Aceasta fără a da pas cerințelor vremii, ci aplicând metode noi la un sistem învechit și impropriu vieții care se sbate în trupul acestei națiuni.

Cea de a doua ideologie și grupare politică cu mare răsunet în opinia publică și care cu câțiva ani în urmă a avut conducerea statului, este țărănismul și partidul țărănesc. Această mișcare este în adevăr de origine țărănească de care însă astăzi n’o mai leagă decât numele. Ea își îndreptățește acțiunea prin lupta ce-o poartă împotriva ‹‹ciocoilor››; luptă de altfel mai mult teoretică, întrucât, în realitate, ciocoismul rămâne totuși un element esențial al acestei mișcări. Cugetarea ei politică este un amestec foarte ciudat de idei poporaniste, conservatoare și cu o puternică vână marxistă, dacă nu, în cele din urmă, chiar și comunistă. Cu toată sforțarea distinșilor cugetători din sânul grupării, nu s’a ajuns nici până astăzi la o înțelegere deplină cu privire la principiile după care trebue să se desfășoare o politică tărănistă.

În ceeace privește acțiunea de guvernare a acestui partid, s’o judecăm în rezultatele ei. A continuat o operă începută de liberalii democrați: politicianizarea așezămintelor de stat și demagogia la sate² și a realizat, ca proprie contribuție, înstrăinarea întregii economii naționale, isbutind să atingă astfel nu numai spolierea bunurilor materiale ale țării ci și, prin aceasta, subjugarea ei politică. Guvernarea țărănistă, care era mai bine să fie țărănească, a dus în chip firesc la actualul regim liberal, una din cele mai ciudate forme ale vieții noastre politice și poate ale istoriei politice în genere prin anacronismul și prin prăpastia dintre concepția pe care o reprezintă și acțiunea pe care o desfășoară.

Indiferent de partidul care o face, politica noastră actuală are două caractere deosebite: imoralitatea și incapacitatea. Primul este un rezultat al egoismului și materialismului cari stăpânesc spiritul clasei conducătoare și al doilea e rezultatul votului universal și al demagogiei.

În acest fel criza noastră are caracterele ei particulare ieșite din împrejurările istorice în care ne-am format ca stat modern. Criza noastră este în primul rând o criză de conducere, o criză morală, așa cum nu se poate vorbi despre marile națiuni ale Apusului în rândul cărora vreim și credem că ne mișcăm. De aceea cauzele decadenței și neliniștei noastre de astăzi ni se par înainte de toate politice.

În fața acestor stări de lucruri nemulțumirile au crescut. Din rândul celor conduși s’a ridicat problema unei schimbări a așezămintelor noastre, unei reînoiri a formelor juridice și politice pentru a se da o bună rânduială țării și desvoltării forțelor ei creeatoare. S’a pus deci problema unei revoluții care să însemne o renaștere românească. Astăzi, împotriva romanticilor (tradiționaliști), ca și împotriva acelora ce opresc istoria națională în loc de interese personale sau de grup, generația tânără (care e și de suflet, nu numai de vârstă), înțelegând adâncul în care coborâm, își dă seama că românismul este încă o problemă de viitor. Pentru aceasta voesc ei un om nou și o așezare românească nouă.

Puțini sunt aceia (în afară de actualii conducători), cari să nu dorească o schimbare: unii într’o măsură mai mică, alții într’o măsură mai mare. Chipul în care vor să împlinească această schimbare este văzut deosebit, dar toți luptă pentru ca ea să aibă loc. O revoluție românească pare să fie deci fapta către care tinde cea mai mare parte a activității politice a celor tineri. Numai pe o asemenea cale pot ei să mai nădăjduiască o însănătoșire deplină a vieții naționale, numai așa cred posibilă o renaștere românească.

Va urma..

Note:

1. I. G. Duca: Doctrina liberală. În doctrinele partidelor politice, I.S.R., pag. 103.

2. Operă ce-i aparține aproape în întregime, ca țărănistă. Liberalii, ca burghezi, lucrau în această direcție mai mult la oraș.