George Pascal – Portul popular din Dobrogea – tezaur multietnic

Dobrogea este cunoscută ca o zonă de conlocuire şi convieţuire etnică. Din acest considerent, cercetarea asupra portului popular dobrogean de la începutul secolului al XX-lea implică decodificarea impactului pe care l-a avut conviețuirea românilor autohtoni cu românii din Balcani, moldoveni, mocani şi păstori transilvăneni şi diferitele populaţii stabilite aici (bulgari, lipoveni, ucraineni, greci, turci, tătari, italieni ş.a.).

În spaţiul de cultură al Dunării de Jos, portul popular, prin anumite elemente specific locale, se desprinde atât de ansamblurile vestimentare caracteristice zonelor învecinate, cât şi de cele de pe întreg cuprinsul României, punând interesante probleme legate de originele sale, cu atât mai mult, cu cât aria de răspândire a acestui tip de costum acoperă, în mod miraculos, teritoriul fostei provincii romane Moesia Inferior, locuită în antichitate de traco-geţi.

În Evul Mediu, acest spaţiu geografic a fost străbătut de drumuri comerciale de o mare însemnătate: cele care porneau de la gurile Dunării spre Lvov şi Crimeea; drumul negustorilor din Balcani spre Marea Baltică; drumul Europei Centrale care. pornind din zona Adriaticei, trecea prin Ţările Române, ajungând în Flandra.

După cucerirea statelor din Balcani şi transformarea lor în provincii, Imperiul Otoman ia în stăpânire şi cetăţile româneşti nord-dunărene, transformându-le, împreună cu teritoriile din jurul lor, în raiale turceşti. Patru secole de dominaţie otomană asupra întregii arii geografice a Dunării de Jos şi-au pus pecetea şi asupra evoluţiei culturii populare, elementele sud-dunărene, de influenţă balcanico orientală, cum ar fi: fesul, podoabe din monede turceşti de aur (icuşari, mahmudele) găitanele, croiul pantalonilor bărbăteşti, largi, cu tur, asemănător şalvarilor, zăbunele pătrunzând în costumul local fără să-i altereze structura de bază.

Țărăncile dobrogene își acopereau capul de cele mai multe ori cu tulpan sau tulpănaș – o țesătură de formă triunghiulară, ornamentată pe tiv cu bibiluri (realizate cu acul), mărgeluțe sau paiete; întâlnit și cu denumirea de bariz, modă, moadă, modiță, legătoare, batistă, testemel, brobodiță, ciumber sau păpurică. Alte tipuri de învelitoare au fost marama și ștergarul de cap țesute la războiul de țesut orizontal cu bumbac și borangic și care au fost înlocuite treptat de năframele industriale. Și aceste năframe au avut variante și denumiri multiple: casânca (batic negru înflorat pe margini), basmaua mocănească cu chenar, gearul cu zale (cu ciucuri lungi împletiți) sau gearul cu clopoței (cu ciucuri scurți legați în smocuri), berta (broboadă mai groasă, folosită în perioada rece).

Piesa nelipsită din vestimentația tradițională era cămașa. Se realiza din pânză de bumbac, din pânză simplă (limpede) sau chirachie (învărgată) obținută prin introducerea unor fire de bumbac mai gros numit tiriplic, sacâz sau bumbac crunt. Avea forma dreaptă, lungă până la glezne, largă în șolduri. Se decora foarte puțin la gura cămășii, mâneci și poale. Dintre motivele cusute în punct de cruce amintim șuvoiul sau calea rătăcită, crucea, melcișorii, merișoarele, pomișorii, trandafirii, garoafele, rozetele sau stelele.

Pestelca are cea mai mare concentrație de elemente decorative, fiind alcătuită dintr-un câmp sau pod, încadrat de două chenare pe verticală și unul orizontal dispus în partea inferioară. Motivele de pe câmp și chenare sunt asocieri de elemente geometrice și poartă denumiri variate: oglinda, piscul, colțul, puiul, puișorul, șetranga, viarba întoarsă, steaua, șuvoiul etc.

O importanță aparte o are costumul turcoaicelor, acesta fiind una din piesele care a rezistat în timp, putând fi identificată și astăzi, este oyalı çember. Acoperământul de cap, de formă pătrată, ușor rotunjit era decorat pe margine cu o dantelă realizată în tehnica oya făcută cu acul, ceea ce reprezenta nota particulară a piesei (altfel putând fi ușor confundată cu un batic). Çember-ul era purtat zilnic, existând diferențieri cromatice în funcție de vârstă: roz sau culori deschise, pentru tinere, maro, gri sau negru, pentru bătrâne. În momente festive, de sărbătoare sau de ceremonial çember-ul se purta cu ikinci çember, un tip de maramă, care învăluia fața, astfel încât doar ochii erau vizibili. Vestimentația era completată de o cămașă din pânză de casă sau pânză topită – anteri sau gömlek – care se purta cu ilicul din postav numit yelek și pantaloni largi – șalvar sau don.

În varianta de sărbătoare ilicul și șalvarii aveau decorațiuni din fir de găitan, fir de mătase sau fir metalic. Pieptarele de postav fin sau catifea numite fermene sau çepken – pieptare cu mânecile despicate, bogat ornamentate, erau piese de vestimentație atribuite celor cu situație financiară bună și purtate la ocazii speciale. Peste aceste haine, în spațiile publice, se purta ferace, feregeaua, un veșmânt obligatoriu ce-i acoperea trupul până la glezne. Încălțările utilizate în interior erau çorap (ciorapii) sau terlik (târlici tricotați), pentru exterior purtându-se pabuç (papuci cu vârful ascuțit) și mest (ghete fine tip ciorap, din piele de saftian). Marama se purta și la slujba din casă, oficiată de cinci ori pe zi. În ceremonialul nunții întâlnim kaptan-ul, o rochie din catifea, cu decor somptuos brodat cu fir de aur.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. George Pascal.

Bibliografie:

1. Bâtcă M., 1996, Costumul Popular românesc, Editura Datini, București
2. Titov I., 2020, Feminitatea vestimentară în Dobrogea multietnică, Anuarul Muzeului Național al Literaturii Române Iași
3. https://acasalaromani.ro/costumul-popular-din-zona-dobrogei/
4. https://etnotique.ro/portul-popular-din-dobrogea/

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!