Ilie Tudor – Omul spune și Dumnezeu dispune

S-au scris şi se vor mai scrie multe pagini în care teroarea închisorilor este înfăţişată cu mai mult sau mai puţin har, care în fond nici nu contează, fiindcă adevărul este atât de crud şi de real, încât oricat ai vrea să-ţi imaginezi nu-ţi vine a crede.

Luna Mai 1959. În temniţele Craiovei, – cea nouă de la Securitate cu nu ştiu câte nivele sub pământ (cele de deasupra, care se văd, sunt patru) – şi cea-propriu-zisă, puşcăria veche cu penitenciarul-potcoavă, astfel încât după ce ai intrat nu te mai poţi orienta. Estul devine vest, şi nordul sud.

Cum spuneam, în temniţele Craiovei, renumite prin cruzimea şi neomenia personalului, s-au trăit lucruri faţă de care, prin comparaţie, si iadul e mic.

Nu ştiu din ce cauză trecerea spre locul de plimbare se făcea printr-o cameră mare, un fel de magazie în care era depozitată o însemnată cantitate de reziduuri de tărâţe şi mălai folosite la argăsirea pieilor de vite (oi, bovine, cai etc.) – necesare nevoilor de piele ale penitenciarului.

Era groaznic. Miasmele din latrinele de la capul culoarelor se mai atenuau cu cloramină, dar aci…

Grăbeam pasul şi ne ţineam de nas. Prin câte o crăpătura a coajei (se depozitaseră umede) alunecau, graşi şi gălbui, viermi de toate dimensiunile, unii mai groşi ca degetul. Işi căutau sătui ascunzişuri prin galerii.

Raţia noastră de pâine era de 100 de grame pe zi. Iar gamela niciodată plină ne adusese într-o stare de slăbiciune cruntă.

Cand urcam scara la etajul unu, ne ţineam de barele marginale. Din varză şi cartofi necurăţati nu ne scoteau. Fasolea neagră? Eveniment o dată la două săptămâni.

Mulţi nu mai ieşeau la plimbare. Nu-i ţineau picioarele.

Cam cu ce ochi erau priviţi gardienii care parcă o făceau în adins? Ne fluturau pe dinainte sandvişuri cu carne, ori cu brânză. Se întâmpla că mâncau când ne scoteau pe noi. Şi ne mai şi plezneau cu cravaşa ori bastonul de cauciuc pentru că mergeam încet.

Târziu, pe la sfârşitul lunii s-a băgat de seamă că grămada de reziduuri în care se tăbăciseră pieile se micşorase vizibil. La venirea din ţarcul unde ne plimbam 10-15 minute pe zi, cine nu mai putea rezista lua pe furiş o mână de „hrană” cu care-şi ameţea foamea. Strecurată în sân ori în pumn. La intrarea şi ieşirea din depozitul acela, caraliii stăteau departe de uşă; îi gonea mirosul. Fapt este că se cam împuţinase grămada şi scădea mereu.

N-a mai durat mult şi pe la sfârşitul lui iunie ne-au pornit spre închisoarea de execuţie, la Aiud, unde trebuia să petrec 22 de ani de muncă silnică.

Dar omul spune si Dumnezeu dispune.

Ilie TUDOR, material publicat în presa anilor ’90.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!