Ioan Ianolide – Renașterea, ca fenomen artistic, și Reforma, ca fenomen religios, au desacralizat Europa

Renaşterea e fenomen artistic, Reforma este fenomen religios, dar amândouă au dizolvat spiritualitatea medievală şi au desacralizat Europa.

Deşi Renaşterea părea a se menţine în spiritualitatea creştină, totuşi antropocentrismul ei va muta atenţia oamenilor de la Dumnezeu la om. Aşa s-a ajuns la umanism – zeificarea omului, autozeificarea omului, însingurarea omului, subiectivismul imperfecţiunii umane devenit lege a omului şi măsură eronată a universului.

Omul umanismului e rupt de Dumnezeu, este haotic în sine însuşi. Obiectivitatea umanistă e subiectivism grosolan. Oamenii se sfâşie între ei pentru că nu mai au numitorul comun al divinităţii din ei. Oamenii sunt subiectivi, căci obiectivitatea n-o poate oferi decât raportarea la valorile transcendentale. Nici omul şi nici lumea lui nu sunt perfecte, deci omul zeu este lege imperfectă, conflictuală şi nocivă.

Artiştii Renaşterii părăsesc trupul spiritualizat şi reprezintă formele carnale. Trupurile goale ale lui Moise ori David vor degenera ulterior în libertinajul corupt şi decadent modern, ce-şi consumă azi ultimele sale consecinţe fără a putea fi stăvilit.

Renaşterea a dat curaj lui Luther şi celorlalţi reformatori să înfrunte autoritatea Bisericii. Setea reformatoare a lui Luther s-a întâlnit cu orgoliul unor prinţi germani ce se doreau independenţi şi deci voiau să se smulgă de sub autoritatea Bisericii. Unele descoperiri ştiinţifice ale vremii au fost folosite drept arme politice ale independenţei şi Reformei. Indulgenţele au fost mult exploatate de duhul rebel al reformiştilor. Autoritatea Bisericii a fost spulberată. Creştinismul s-a pulverizat în nesfârşite secte, fiecare om având libertatea interpretării personale şi a harului personal. Individul şi-a croit o divinitate după dimensiunile sale, încât nu omul a mai tins spre Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost coborât la om.

Nici artiştii Renaşterii, nici Luther şi nici principii (prinții) independenţi n-au prevăzut atunci dezastrul anarhic ce-i va ajunge din urmă.

Drept ripostă, ia naştere Contrareforma, care are însă succese parţiale.

Credinţa continuă să existe în popor, dar nu se mai constituie ca forţă istorică, nu mai dispune de oameni care să-i dea expresie socială şi politică. Biserica, din autoritate recunoscută, devine o autoritate marginală, consultativă.

Europa se destramă religios prin destrămarea politică. Imperiile create de europeni nu mai duc cu ele un concept creştin, ci unul ambiguu, în care creştinismul este tolerat şi respectat.

Totuşi, aşa rele cum au fost ele, imperiile europene au răspândit Biblia pe cele cinci continente. Numai că imaginea pe care coloniştii şi-au făcut-o despre creştinism trebuie reabilitată, căci ei l-au confundat cu imperiile europenilor.

Europa Renaşterii este deci un amalgam de orgolii, patimi, lăcomie, dominaţie şi virtuţi creştine.

Dacă o anume diversitate e firească în unitatea lumii, totuşi anarhia renascentist-reformatoare a destrămat creştinătatea şi a golit-o de forţa ei istorică. I-a rămas însă harul dumnezeiesc şi de la el se aşteaptă izbăvirea viitoare.

Extras din Deținutul Profet – Ioan Ianolide.