Ioan Roșca - Înfruntarea pandemiei politice

Scriu greu, încercînd să rămân coerent la nivelul vieţii curente, pentru că sînt perplex în faţa problemelor filosofice legate de raportul dintre libertate şi datorie, sau de raportul dintre adevăr şi creaţia de sens. Nu e o mare ruşine, din moment ce nici Kant nu reuşit să găsească formula corectă de depăşire a contradicţiei dintre a face ce vrei şi a face ce trebuie (adică ce crezi că vrea Dumnezeu). A putut doar recomanda suprapunerea dintre dorinţă şi obligaţia morală – caz în care tensiunea dispare, deci o stratagemă meta-pragmatică (de unde, poate, denumirea de „raţiune practică”). Hegel a mers mai departe – justificînd adecvarea faţă de ce vrea statul-demiurg. Pentru ca Lenin şi alţii să compromită definitiv ideea supunerii voluntare, ca eliberare de contradicţii. Azi, orice ticăloşie acaparatoare îţi poate cere să te racordezi înţelept. Aşa că problema libertăţii de a spune nu, de a face ce vrei – măcar uneori – cînd nu coincide cu ce trebuie (o atitudine rebelă compromisă şi ea de delicvenţi care numai la revoltă nu se gîndesc) – se repune acut, sufocată de paradoxuri. Unii, printre care mă număr, simt că puterea de a nu te conforma nici unei determinări, nici măcar unei logici sau inerţii educate – e aşchia ta de putere demiurgică.

Libertatea e sau nu e, se pierde sau se cîştigă – răsturnînd opresorul. Pentru asta e necesar să spui adevărul împotriva minciunii înrobitoare, dar nu e suficient. Eliberarea e problematică – atunci cînd reacţia nu are masă critică şi nici strategie adecvată. Nu ştiu cum se poate depăşi stadiul protestului steril: denunţarea unor manipulări, declamarea drepturilor încălcate, cerşitul pe lîngă putere, expunerea cîtorva temerari la represiune, recursul la justiţia controlată de duşman. Poate vor găsi alţii soluţii operaţionale; sau se va întîmpla un accident salvator. Tot ce pot eu face e să semnalez contestarea improprie, care denotă o poziţie capitulardă pe singurul front pe care mai avem control: cel al conştientizării situaţiei, respingînd interpretările amăgitoare.

Criticile (palide, timide) pe care le aduc actualei pandemii politice puţinii contestatari iţiţi prin arena igienizată decretual arată cît de tare a înaintat procesul de domesticire a „cetăţenilor” prinşi în plasa statului funcţionalizat/mondializat. „Omul nou”, chiar cînd contestă acurateţea unor pretinse adevăruri, nu mai are curajul să respingă frontal tratarea sa ca animal de fermă, de către stăpîni/paraziţi ascunşi în spatele maşinăriilor instituţionale complexe. El denunţa picături din oceanul minciunii, schelăie victimos, bombăne contra unor „abuzuri”, cere dreptate, rezistă prin cultură şi se compensează psihic cu placebo-ul evaziunii interioare sau prin cura protestului cuminte… Neglijează dimensiunea normativă a existenţei colective, care îi determină de fapt viaţa – dezertînd din arena luptei politice. Chibiţează acum săţios despre probabilităţile de contagiere cu coronavirus (încît critica poate fi uşor stinsă de o creştere a curbelor de mortalitate – reală sau falsificată), în loc să tune că nici un risc medical nu justifică uciderea libertăţii umane şi capturarea individului într-un muşuroi programat. Oamenii mor – inevitabil, dar pînă atunci ei trăiesc plenar – dacă nu devin rotiţele unei maşinării, celulele unui organism care îi satelizează, anihilîndu-le autonomia. Chiar dacă Covid-19 ar/va face prăpăd (cum au mai făcut atîţia înaintea lui), nu ar trebui ca în numele fricii să se permită împingerea civilizaţiei spre modelul „1984”. Modul impropriu în care mulţi critică azi gestiunea „crizei medicale” îmi aminteşte de protestele privind exploatarea de la Roșia Montană, care s-au cantonat în zona ecologicului, pentru a nu stîrni periculos problematica jefuirii resurselor naţionale. Are şi civismul trucurile lui…
Să luăm cîteva exemple de reacţii timide care denotă o transformare antropomorfică a nemulţumitului înjugat, victimă care nu mai reacţionează cum ar face-o un om rămas liber.

„Alte ţări au mers pe imunitate şi nu a fost mai rău.” Hîrîială inofensivă, la care se poate răspunde: „Noi am ales soluţia contrară – a izolării impuse, dar cu bună credinţă, pentru că multe ţări au făcut-o; nu aveam (şi încă nu avem) cum şti ce va ieşi din aceste abordări alternative”. Punct… Argumentele comparative, bazate pe mărunţişuri tabelate, legitimează de fapt ce se face cu noi, în numele similitudinii cu ce fac alţi stăpîni cu supuşii lor din alte ferme – deci nu sînt oportune/legitime şi convin de fapt perspectivei mondialiste. Hotărîm global cum să strănutăm fiecare? De ce să ne decidă soarta spectacolul trucat al lumii, montat mediatic de servicii secrete puse în slujba agendelor oculte, să se stabilească pe aiurea cum să locuim noi în propria casă/urbe/ţară? E inadmisibilă această globalizare/uniformizare decadentă – pentru că fiecare zonă organizată normativ are condiţii specifice (cum ar fi la noi: situaţia sistemului spitalicesc, situaţia creată de navetismul masiv în occident, situaţia creată de acapararea puterii de o reţea infracţională etc.) – deci optimizarea reală nu poate fi decît granulată local. Poate că alţii, muiaţi de o istorie mai blîndă, nu mai ţin prea mult la libertate, preferînd un slugărit relativ comod. Dar pentru noi, care am plătit „eliberarea” din 1989 cu distrugerea întregii economii naţionale, cu acapararea avuţiei de către mafia securicomunistă, care a vîndut-o străinilor pe nimic, satelizînd ţăra – a pierde libertăţile elementare, cîştigate atît de scump, întorcîndu-ne în 1948, pentru că a apărut un virus (probabil fabricat), înseamnă a rămîne în gol… fără mască şi fără aer. Cuminţirea prizonierilor altor „democraţii” nu ne poate servi de model – dimpotrivă , ne pune în gardă. Să se răfuiască fiecare cu tiranii lui. De ce am uita că democraţia operează numai în cetate? Cei dinăuntru se conformează, dacă tot ei decid. Uzurpatorii statului român, care pretind că ne reprezintă, răspund pentru ce ne fac nouă şi nu trebuie lăsaţi să se derobeze invocînd experienţe exterioare irelevante.
„Ni se incalcă drepturile constituţionale – prin abuzuri normative.” E adevărat, nelegiuitorii şi-au permis derogări crase de la constituţie, prin găselniţe coapte mai demult, ca „starea de urgenţă” sau „starea de alertă” – legiferări liberticide abuzive şi invocate abuziv. Dar nu e vorba aici de „drepturi” acordate de constituţie ci de libertăţi fireşti – consfinţite de ea. Omul e născut liber şi legea lui fundamentală, veşnic legitimă, e să-şi apere viaţa şi interesele. Pentru ca să poată trăi în societate, el acceptă/suportă contractul social/constituţional – cu condiţia ca acesta să-i respecte/garanteze interesele existenţiale, cele cu care se naşte – în pădure sau în temniţă. Singura derogare acceptabilă fiind apărarea libertăţii altora – ceea ce nu inseamnă că aceştia ar putea decide exterminarea mea, pentru ca să se protejeze de cine ştie ce risc potenţial. Intr-o astfel de circumstanţă, va trebui să mă apar, revenind la interesele mele ne-mediate de norme colective. „Libertăţile” menţionate în constituţie nu vin de la putere (care plămădeşte instrumentul normativ de care are nevoie şi , dacă ar putea, ne-ar lega în lanţuri) ci sînt impuse implicit de oamenii prinşi sub normă – care altfel nu au de ce se angaja în a respecta legalitatea. Aşadar, încălcarea libertăţii fundamentale a persoanei atrage anularea contractului constituţional, eliberează victima agresiunii. Cît priveşte recursul la Curtea Constituţională – ca singura cale pe care s-ar mai putea stăvili dictatura făţişă (ce pare a se reinstaura acum, în locul falsei democraţii) – sînt sceptic şi atrag atenţia că nu ar trebui validat monopolul aceastei sinistre oficine, pe care s-a bazat menţinerea Sistemului Criminal. Trebuie să fim respectaţi atunci cînd denunţăm tirania, de frica răfuielilor potenţiale (dacă puterea e răsturnată), nu pentru că aşa concede un instrument al puterii – ca C.C. Care ştie numai de frică – de Ei sau de Noi. Nu inspirăm teamă? Şi-a pus puterea la punct aparatul mercenar – administrativ, normativ, represiv, mediatic, economic – încît nu riscă nimic dinspre supuşi? Atunci e gata. Vom avea drepturile găinilor din coteţ…
„S-au luat măsuri excesive pentru o viroză ca atîtea altele.” Acest mesaj trebuie reformulat în formule atent completate, ca: „S-au luat măsuri excesive pentru o viroză, pretinzîndu-se ca ar fi vorba de o pandemie de nivelul ciumelor ce au decimat planeta, care impune întreruperea temporară a normalităţii”. E important de subliniat caracterul excepţional în numele căruia am fost supuşi la acest arbitrar „culcat, salt înainte!”. Căci altfel, se riscă continuarea procesului de aservire, concedîndu-ni-se perfid: „Da, a fost o viroză dură- nici nu am susţinut altceva. După atiţia ani de negligenţă, alături de întreaga lume civilizată, am trecut la lupta cu acest gen de fenomene ce lovesc periodic umanitatea. De acum- le vom trata pe toate la fel…”. Şi să te ţii – între stări de urgenţă şi stări de alertă – an de an, gripă de gripă, sub tirul întreţinut al microbilor de laborator. Şi dacă tot am mai emancipat un pic civilizaţia, cine ştie ce măsuri similare se pot lua şi pentru o prevenire a bolilor cronice, accidentelor de maşină etc. Şi în fine, tot în gama luptei cu contagierea, vînarea viruşilor contestatari, împiedicarea prin mijloace adecvate (pînă la vaccinare) a răspîndirii urii faţă de stăpîni. Securitate înainte de toate! Valoarea „enormă” a fiecărei vieţi, în numele căreia vom fi tranchilizaţi (în timp ce se va promova avortul şi hosexualitatea), va fi dezumflată – numai în caz de război… Atunci ni se va aminti brusc că nu e mare lucru să mori eroic – pentru a apăra stăpînii de paraziţi concurenţi, rezolvînd şi excedentul demografic. Distopie? Deja implementată. Majoritatea face ce i se spune, supunindu-se docil, cu o frica jalnic acoperită cu credinţa (simulată) că puterea ne îngrijeşte patern. Omul care nu mai are nimic sălbatic, devine descurcăreţ în lanţ… are inteligenţă de cuşcă – o treaptă spre inteligenţa artificială şi transumanism.
„Nu s-a ţinut cont de părerea unor specialişti (cercetători, medici) ci s-au luat orbeşte decizii politice.” Aşa este – dar nu cred că e cazul nici să dăm cecuri în alb predicatorilor în halate albe, să întreţinem iluzia „ştiinţei” medicale şi să încurajăm dictatura castei medicale, complăcîndu-ne sub straturile groase de propagandă care întreţine o farsă rentabilă. Cei ce au sesizat jocul semantic între „au murit de COVID” şi „au murit cu COVID” (dublat de jocul statistic şi de cel al reţelelor de autoritate care fabrică industrial „adevăr” consensualizat) ar trebui să extrapoleze experienţa îndoctrinării medicale, percepînd mecanismele civilizaţiei amăgirii, care cufundă totul în minciună şi iluzie. Nu a venit momentul, acum cînd puterea medicală îşi dă în petic, setoasă de o pradă ce umflă dividende mari şi mici, ca „poporul” să afle că împăratul „ştiinţific” e gol, că medicina a rămas o bîjbîială, devenind şi o odioasă mega-afacere ce susţine o uriaşă schemă parazitară? Iţindu-ne fascinaţi la curbele falice ale creşterii si descreşterii îmbolnăvirii/mortalităţii, să nu rămînem cu fundul descoperit, că ne poate pătrunde viroza pînă în suflet… Iute şi din toate părţile te poate penetra lumina Orwelliană în epoca telecomunicaţiilor de înaltă frecvenţă şi joasă calitate. Sper că oamenii au aflat măcar ce înseamnă „spital” în România – o redută a incompetenţei şi cupidităţii clocăind de microbi perfectaţi – de care cel internat nu scapă uşor (de unde frica legitimă de spitalizare pe temei de COVID – pe care tot spitalele l-au propagat). Dacă te duc forţat acolo, nu prea mai ai speranţe. La noi se moare cu zile – de aceea sînt şi mai penibile măsurile de „apărare a sănătăţii publice”.
„Masca nu ne protejează şi nu e sănătoasă, ascunzînd o afacere.” Probabil – dar să nu intrăm în capcana detaliilor discutabile, în loc să întrebăm: cine işi permite să-mi plaseze o botniţă pe faţă, interzicîndu-mi chiar să procur mîncare – daca nu o (su)port? Şi nu e vorba numai de un atac al fiinţei tale, ci şi al colectivităţii din care faci parte. Pe stradă au apărut „rinocerii” lui Ionescu! A da statului dreptul de a te silui, în numele protejării tale, ţine de iditotizare – deci rămîne în discuţie doar pretenţia că astfel ar fi apăraţi alţii – de tine. Dar o astfel de chestiune se poate pune – la limită – numai dacă s-a dovedit că eşti bolnav şi că poţi contagia. Să lăsăm americanilor privilegiul de a măcelari „preventiv” (că ruşii nu au avut niciodată nevoie de explicaţii)… Ideea de a fi marcat (cu botniţă, CIP sau cu altceva) sau de a fi urmărit peste tot – sînt din aceeaşi gama sinistră. Am luat-o către Coreea de Nord, via China. Nu ar trebui să cedăm din spaţiul nostru vital, căci nu vom mai avea un interior real al fiinţei. Cine vrea să verifice dacă mai ţin la demnitatea mea, şi ca atare nu pot să-mi pun cuminte stea galbenă pe faţă (ca semn de consimţămînt la domesticire) – ar trebui să primească răspunsul cuvenit. Dacă mai are de la cine… Şi aici intervine dimensiunea socială. Rezistenţii izolaţi nu pot decît să se sacrifice, de-mascarea cerînd agregare, întru formarea masei critice.
„Trebuie cît mai multe teste”. Ideea e atractivă – pentru că pare a putea elimina carantinările inutile şi duce la concluzii statistice orientative. Din păcate însă, ştim că e vorba de o altă farsă, de un joc formal din care se mai fac nişte ghişefturi (din gama panseluţe, bordurici, săliţe de sport prin păduri, parculeţe în sate fără canalizare etc.). Şi de o nouă ocazie de încălcare a libertăţii de a nu te supune la siluiri/agresiuni – comise asupra ta, în numele binelui public. Să nu uităm nici acele ventilatoare care au servit la exterminarea temeinică a bătrînilor ajunşi pe mîinile experţilor în depopulare. Să mai observăm şi că la instituirea interdicţiilor, nu s-a facut nici un test celor ce intrau masiv în ţară din zone roşii/galbene (pe 12 martie, pdf-ul care cuprindea şi Spania în zona de izolare, a fost dat jos pe tăcute – de cei ce au nevoie de votul diasporei. „Poftiţi în ţară nestingheriţi, amorsaţi epidemia şi apoi… staţi în casă.”). Dacă autorităţile auto-alese ar fi fost măcar sincer speriate de COVID şi nu interesate de exerciţii pavloviene recomandate de aiurea, ar fi testat pe cei ce refulau în valuri din teritoriile lovite de molimă şi ar fi impus izolarea celor depistaţi pozitiv – la intrarea în ţară. În loc de asta… i-au trimis înapoi la produs, ducîndu-i grămadă pîna la scara avioanelor. Tot fără teste. Şi tot fără teste vor fi primiţi înapoi, cînd îi azvîrle euroboierul de pe plantaţiile exploatate cu români. Testările vor fi impuse masiv după ce bişniţa aferentă va fi pusă la punct. Căci la noi nici mafiotismul statal nu performează. Atuul paraziţilor este că sunt mulţi.
„Sparangheliada e o ruşine, o probă de crasă incompetenţă, o dovadă de înaltă trădare.” E mai mult. E o aducere cu picioarele pe pămînt a celor ce vor să uite (pentru a se tîrî prin viaţă netorturaţi de scîrbă/furie/disperare) în ce situaţie ne aflăm de fapt – ca subiecţi ai dictaturii cuplată la neocolonialism. Torţionarii năpîrliţi postdecembrist, îmbogăţiti de tranziţie, fac orice din noi. Ne-a rămas ciuda neputincioasă, auto-amăgirea şi şansa de a intra spăşiţi în slujba lor – noi sau copiii noştri. Securitatea rămasă la cîrmă, revigorată de prada împărţită şi protejată de confraţii mondiali, ne vinde ieftin, face bişniţă cu ce a smuls avuţiei naţionale, se reproduce nestingherit, roteşte conducătorii prin partide de mucava, ne informează/educă. Trimite din buncăre neomiliţienii să ne dea amenzi dacă nu ne arătăm supuşi. Ne duc la treabă ca pe nişte sclavi, nu ne lasă nici să paştem îndestulător şi pretind linişte capitalistă în ferma de tranziţie. Au făcut zob sistemul economic, social, educaţional, medical – ceea ce arată cît de tare îi doare de sănătatea/bunăstarea românilor – în numele căreia execută acum numărul de dresaj (spre satisfacerea celor ce au transformat România în laborator-pionier de experimente sociale). Nu ne putem deci păcăli că ascultăm un regim de ordine, fie el şi dur – ştim că de fapt ne umilesc nişte ticăloşi înstăpîniţi pe ţară, de o mie de ori mai nocivi decît orice alţi microbi – pentru destinul unei Românii rămase fără anticorpi.
„Se distruge economia, mai ales micile intreprinderi româneşti.” Sigur. Dar numai în măsura în care mai e ce pierde, prin paralizarea micilor servicii care şi le mai fac între ei marginalii. Căci majoritatea capitalului e deja acaparată/distrusă/înstrăinată şi monopolul mîinii invizibile e bine instalat. Majoritatea activităţilor ce produc uşor bani au devenit inutile/parazitare, lucru dovedit de faptul că le poţi opri oricît – fără mari efecte/pierderi. Iată că nu murim fără stadioane, concerte, cîrciumi, pseudo-şcoală, pseudo-spitale, pseudo-parlament etc. Pe lîngă nenumăratele forme de parazitism întreţinute de consumatori captivi au mai rămas cîteva oportunităţi de salahorie utilă, cel mai prost plătită. Dar mai e puţin şi vin roboţii… Asta e societatea de casino spre care sîntem „progresaţi” fatal. Pîna la urmă, care e problema, în această pseudo-economie naţională? Nu mai bine „stau acasă” – luînd salar – funcţionarii nuli pripăşiţi nepotist prin funcţii, decît să mai batjocorească oamenii prin birouri? Nu pot curge pensiile speciale spre bătrînii securişti „izolaţi” în viloaie şi merţane şi spre alţi cîini de pază ai sistemului? Nu ajung la uşă aduşi de bietul poştaş (dacă nu s-a finalizat capturarea bancară) firmiturile aruncate sărăcanilor traşi pe ajutor social şi pensiile genocidare ale „oamenilor muncii”? Nu găsesc cumpărătorii încolonaţi drumul spre supermarketurile străine (singurul pelerinaj lasat liber două luni…. ah, ar mai fi – la celălalt capăt – şi cei 8 care au voie să care/coboare coşciugul). Nu se pot face noi împrumuturi, înrobitoare pentru multe generaţii – la FMI, Banca Mondială etc. – cu alte dobînzi decît cele plătite de statele „sanatoase” ce ne-au primit fanariot în UE? Nu se pot extrage si exporta discret resturile de gaze, petrol, lemne, aur – cu răsplăţile de rigoare distribuite prin panamale? Nu se pot trimite badante si capşunari, cu avioane si trenuri speciale? „Economia” va merge înainte – noi vom rămîne pe jos.
„Ne vaccinăm doar benevol şi dacă suntem asiguraţi în caz de efecte nocive – pentru că studiile nu sînt convingatoare.” Dar nu e nevoie de justificări, ca să rezişti transformării tale în animal de test. Nici măcar nu se poate susţine un interes legitim al altora: cei ce cred în vaccin se declară protejaţi de cei care nu-l fac. Dar dincolo de asta, sănătatea cuiva nu se trochează – decît de cei ce nu-şi mai pot vinde decît organele. Dacă nu ne considerăm în lagăr, nu ajunge un refuz blînd, faţă de o agresiune de nivel zero! Nu am dat nimănui dreptul la viaţa noastră. Cine sare cu seringa la tine, ar trebui să se aştepte la reacţii de legitimă apărăre. Animalele de fermă sînt vaccinate tot mai bogat – şi ştim la ce fel de metabolism rahitic au ajuns, în crescătoriile eficace de carne; la fel au evoluat şi plantele tratate cu „întăritoare” – pînă şi-au pierdut autonomia biologică şi au devenit un bun Monsanto. Deja am luat-o pe drumul artificializării vieţii, va creşte continuu doar doza ce trebuie injectată în noi ca să supravieţuim – şi preţul aferent. Nimic nou, ne-au vaccinat forţat şi comuniştii, doar că nu aveau interes să ne distrugă fizic sau să ne mulgă farmaceutic. Ăştia au. Dimensiunea afacerii „Big Pharma” – trebuie denunţată ca ghişeft genocidar, fără eufemisme. Nu ar trebui să admitem nici vaccinarea obligatorie gratuită, deşi formula asta ne-ar proteja cumva… căci nu ar mai vrea nimeni injectarea, dacă nu e cu ghişeft. Asta dacă nu ne vaccinează gratuit/asigurat… dar cu banii sifonaţi subtil din buget de către corporaţii „prietene” (după ce s-a scăpat de Institutul Cantacuzino şi de industria farmaceutică naţională). Ce se intîmplă acum ne obliga să ne uităm în spate ca să vedem cum am cedat pas cu pas, pentru ca să se lăfăie în huzur cîţiva iniţiaţi.
„S-a trecut la cenzurarea mediei şi la dictatura informaţională.” Vai de mine! Operaţia asta avansează de mult şi e aproape gata. Nici nu se mai ascund. Intregul parlament a votat legi ca 217/2015, fără ca „avocatul poporului” să apere Constituţia şi fără ca românii să-şi apere libertatea. Securi-ziariştii sînt la posturi, „vectori de opinie publică” injectează consimţămînt aparent maselor idiotizate metodic. Ziarele sint cotropite, posturile tv sînt alocate cui trebuie, banaliştii ne menţin sub linia semnificativului. CNA funcţioneaza mai dihai ca cenzura comunistă, fără să sară nimeni în apărarea libertăţii de opinie – de care să mai ştie şi alţii. Internetul devine pe zi ce trece filtrul de care avea nevoie Ministerul Adevărului – sclavii intrînd fără lanţuri, călare pe „mouse” şi celulare, în ţarcul google-facebook-etc. Pun umărul la încarcerarea informaţională mercenarii IT, complet imuni la probleme de etică socio-tehnică, mulţumiţi de tainul bunişor. Nu întîmplator de vaccinuri se ocupă intens Bill Gates – cel care a reuşit performanţa de a priva toată omenirea de autonomie de calcul, băgîndu-şi DOS-ul (făţuit apoi ca Windows) ca intermediar inevitabil între hard si soft – o manevră de capturare a controlului prin intermediere monopolizantă care i-a adus averi colosale şi puterea aferentă. După ce a scos din joc şi proprietatea asupra artefactelor soft (înlocuită cu „licenţe”…) şi a atacat folosinţa locală (înlocuită cu „servicii” – creatoare de dependenţă), cum să nu încerce „Bill Gates” (adică cei din tagma sau spatele lui) şi capturarea sistemelor anatomice, implantînd în corpuri nanosisteme de operare imunitară, ca strat de interfaţare a relaţiilor organismului cu microbii… patentat şi controlabil de la distanţă… de cine trebuie? Informaticienii, care ştiu despre cine/ce e vorba – ar trebui să prezume astfel de intenţii, cuprinşi de fiori: ucigaşul autonomiei se ocupă acum de sănătatea publică!
„Aşa cum arată doctorul X, profesorul Y, publicistul Z… este vorba de o conspiraţie mondială întru aservire şi exploatare.” Nu avem nevoie de informaţii îndoielnice (pe care nu le putem verifica, avînd în vedere monopolul puterii în gestiunea datelor „personale” şi „clasificate”) despre tot felul de acţiuni secrete/oculte, pentru a observa cum merge maşinăria socială înrobitoare şi alienantă. Ne expunem inutil eventualelor revelaţii că vreuna din susţinerile factuale încadrabile în „teoria conspiraţiei” e taxabilă ca „fake news”. Fenomenele politice degenerative sînt constatatibile direct şi interpretabile uşor din perspectivă libertară – fără risc de eroare. Nu vezi ce se întîmplă – numai dacă bagi capul în nisip, ca să-ţi poţi sluji stăpînii buni platnici fără disconfort moral. Tot ce face puterea mondială distribuită în lumina zilei (e drept, cu condiţia ca să nu fie stinsă lumina conştiinţei) – merge în direcţia transformării individului intr-o rotiţă supusă, lipsită de orice capacitate de reacţie/evadare. Şi e logic să fie aşa! Tratează omul altfel animalele şi plantele utile? Nu e istoria povestea domesticirilor în lanţ? De ce s-ar priva de sclavi umani profitorii postmodernişti, liberi de scrupule? Adevarata „teorie” fantezistă, difuzată continuu de trompetele sistemului, este cea a ne-conspiraţiei… Noi, care trăim capturarea vieţii şi domesticirea maselor nu avem nevoie de dovezi/detalii privind modul în care se pun la punct prin culise aceste operaţii – căci rezultatul lor e direct constatabil şi explicabil- chiar fără a presupune o organizare explicită a celor ce participă la jaf- e de ajuns să sesizeze oportunităţile. Este deci firească prezumţia că profitorii urmăresc controlul total, plata cu cardul, turnătoria, CIP-area, paşaportul medical, scanarea termică etc. – pentru că au interesul să-şi ţină în frîu victimele. Că ni se poceşte destinul – e secretul lui Polichinelle… Ce nu se vede/înţelege? Că am ajuns ca aceia care deţin instrumentul statal de exploatare a parcului uman să ne fixeze nivelul şi modul de viaţă, să ne închidă în casă cînd vor, să ne pună să ne omorîm unii pe alţii în războiale lor – dar să ne extermine dacă instigăm la vreun război al nostru de eliberare, să ne condamne pentru hoţie („evaziune”) dacă încercăm să-le scoatem gheara fiscală din buzunar, reducînd sifonarea bugetului spre „baieţii deştepţi” şi incomodînd schema împrumuturilor externe?
„Indemnurile către creşterea distanţei sociale ne înstrăineaza de semenii noştri.” Şi mai putem tînji după o gregaritate ne-selectivă, observînd cum se compartă majoritatea acestora? Nu vedem că „semenii” îşi ascultă/sprijină domesticitorii, sau se declară „apolitici” – laşitate care împiedică formarea masei critice necesare pentru rezistenţă eficace? A venit momentul să vedem „integrarea” în turma obedientă ca pe un pericol pentru integritatea celui încă ne-dat pe brazdă. Mai bine ne-am găsi/ajuta între noi, supravieţuitorii contagierii, cei cărora nu le ajunge vieţuirea în jugul camuflat cu realităţi virtuale. Nu uitaţi „minerii”, „gospodinele” şi alţi „oameni de bine” – care au stat în calea eliberării României. Păzea! Oricînd pot pune pe noi neo-minerii, cu botniţe pe faţă şi în cuget. Integrare în iad? Şi în timpul comunismului unii intrau în jocul sistemului… ca sa facă un pic de bine dinăuntru… se bălăceau în socialitate degenerativă. Dar după 1989, am descoperit efectul participării, descurcării, adaptării. Gardienii lagărului au putut deschide larg uşile – evadarea a fost blocată de deţinuţii re-educaţi. În vremuri otrăvitoare, integrarea nu e deci cea mai buna formulă pentru a evita prăbuşirea la care se referă ultima pagină din „1984”: libertatea – ca necesitate înţeleasă, de a-l iubi pe Big Brother. Un pic de izolare morală faţă de descurcăreţii capturaţi în plasa sistemului nu ar strica. Apropierea de alţii trebuie să rămînă în sfera împlinirii dimensiunii noastre sociale, nu să devină calea de a fi scopiţi de dimensiunea noastră personală.
„Vrem ridicarea restricţiilor privind accesul la biserici si cimitire.” Stranie cerere – pe care am lasat-o la urmă pentru ca e subtil expresivă. Are puterea politică dreptul de a reglementa viaţa spirituală a unei persoane sau a unei colectivităţi? Nu, desigur – dar iată că are puterea manipulatorie – atunci cînd slujitorii cultului sînt nişte mercenari traşi pe sfori, care prestează servicii religioase aşa cum alţii ridică gunoiul. Restricţiile de acest gen fiind nule de meta-drept, ar trebui aruncate la coş, călcate în picioare fără şovăire. Astfel de prevederi se refuză, nu se contestă. Căci un adevarat credincios nu poate da Cezarului ce aparţine Celuilalt – cu nici un preţ: ori pentru că îşi iubeşte nelimitat stăpînul inimii ori pentru că se teme de pedeapse mult mai grele decît cele de pe aici. Pentru un necredincios sau pseudo-credincios poate părea rezonabil să tratezi credinţa cum decid parlamentarii. Dar cel care ştie despre ce e vorba , chiar dacă nu e credincios, va sesiza enormitatea condiţionării trăirii mistice – o agresare crasă a conştiinţei. E deci momentul să ne arătăm solidaritatea cu prietenii religioşi, dacă împărtăşim cu ei morala creştină, ca temelie a piramidei de sensuri. E treaba celor care se supun la astfel de ucazuri dacă trădează sau nu religia autentică (începînd cu preoţii care acoperă cu sutana interese de funcţionari obedienţi). Dincolo de problemele cultului sînt însă problemele sufletului, care ne privesc pe fiecare: un om care nu se duce la mormîntul părinţilor decît cînd i se dă voie, mai are vreun strop de demnitate?