Ion Ilioiu – Despre Demnitate (IN MEMORIAM 24 noiembrie 1929 - 31 octombrie 2012)

Ion Ilioiu s-a născut pe 24 noiembrie 1929 la Sâmbăta de Sus, județul Brașov. Elev fruntaș al liceului Radu Negru din Făgăraș și Frate de Cruce, la vârsta de 18 ani fuge în munți, înainte să fie ridicat de acasă de către securitate. Este „înscris” în lista neagră a securității în urma refuzului său de a intra în rândurile UAER – organizația de tineret comunist.

După 6 ani de luptă este rănit grav într-o luptă cu securitatea. Glonțul care îl lovise îi atinsese coloana vertebrală, perforându-i ficatul și plămânul drept. Era prima captură a unui luptător viu din 1950.

Este operat la Sibiu, iar la nici două zile încep anchetele. În timpul operației este fotografiat iar pozele sunt trimise familiei pentru a da falsa impresie că acesta a murit, lucru crezut de familia lui timp de 10 ani.

Urmează patru ani de chinuri și torturi fizice și psihice:

„M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete, pentru a obține ceea ce doreau. Numai credința în Dumnezeu și iubirea de țară m-au ținut în viață. Cruzimile lor inimaginabile au fost biruite de idealul profund pe care îl aveam eu.

În starea de hipnoză mi se impuneau stări limită, ca de pildă: ești la marginea unei prăpastii adânci, nu este nici un fir de iarbă de care să te ții și mâinile îți sunt legate; ești în vârful unui copac înalt și nu poți coborî; te împiedici și îți rupi piciorul. La toate acele comenzi, fiind hipnotizat, simțeam și trăiam toate acele stări și dureri care de fapt erau imaginare. Mi-au insuflat stări de iubire sau de ura profundă. M-au înnebunit. Nu aveau ce scoate de la mine pentru că ei știau mai multe decât mine. Ceea ce mi-au făcut era din răutate. Ajunsesem să mă urăsc pentru că trăiam.

Îi rugam să mă omoare pentru a-mi opri chinurile.”

În aprilie 1958, la 29 de ani, este condamnat la muncă silnică pe viață. După sentință este trimis la Aiud, unde suportă regimul dur de acolo.

După 16 ani de lupte, biruinți, dar și înfrângeri și chinuri inimaginabile pentru neamul pe care el și camarazii lui de luptă l-au iubit atât de mult, este eliberat în 1964 prin decretul de amnistie, la vârsta de 34 de ani. Cu o stare de sănătate precară, se întoarce acasă găsindu-și părinții bătrâni, bolnavi și fără ajutor. Pământul le fusese luat de CAP:

„Nu mai aveam nici o speranță. Mă consideram un om fără viitor. Am urmat un tratament la întoarcerea din închisoare, dar nu m-a ajutat să mă vindec. Urmările vieții din închisoare le resimt și acum. Mi-am întemeiat o familie mult mai târziu.”

Despre rostul luptei, Ilioiu a spus doar atât:

„Cu toate acestea nu consider un timp pierdut tot ceea ce am facut. Cred că am facut ce trebuia. Chiar dacă nu am biruit, sunt cu constiința împacată și nu mă simt vinovat pentru deznodământul luptei noastre. Dacă ar trebui s-o luăm de la capăt aș proceda la fel.”

Ion Ilioiu a trecut în cetele drepților, încă o dată alături de camarazii săi, în ziua de 31 octombrie 2012, fiind ultimul supraviețuitor al grupului de rezistență Carpatin Făgărășan. A fost înmormântat în cimitirul vechi din Făgăraș.

„Din piscuri, unde regine-s furtuna și cremenea
Din codrii cu feciorelnice poieni
V-ați înălțat năprasnici și aspri asemenea
Uraganului, Carpatini Făgărășeni

Adânc, în morminte, străbunii se zbat și ne cheamă
N-au liniște morții acestui popor
Chemarea dreptății răsună din tulnic de-aramă
Și-o poartă și codrii în freamătul lor”

Adânc, în morminte, Carpatinii se zbat și ne cheamă…