Ion Luca Caragiale – Scrisoare către Alceu Urechia despre vizita lui Barbu Delavrancea (iulie 1905)

Berlin-Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905

Dragă Alceu,

Am pățit mai zilele trecute o mare rușine. Să tac și s-o înghit? Greu – și ar fi și păcat! Mi-ești prea bun prieten – așa cel puțin mă măgulesc a crede, și sper că nu mă-nșel – ca să nu ți-o mărturisesc, așteptând cu încredere de la tine un răspuns de mângâiere. Dar, rogu-te, sub secret de jurământ, numa-ntre noi să rămâie. O să-ți pară, desigur, prea lungă trista mea scrisoare, dar iartă-mă, scumpul meu amic, trebuie să-ți spun totul. Ai, te conjur, răbdare și acordă-mi câteva minute de atențiune.

Am compromis Berlinul, compromis imperiul si nația germanilor, compromise pe mine, compromise familia mea, în fine!

Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputației naționale germane – eu l-am îndemnat să treacă pe aici!

I-am ieșit joi 23 iunie, întru întîmpinare la gara de la Breslau… Era – binișor…intrăm în vagonul-restaurant ca să dăm drumul încoace. Berea – „iar caldă”! De când a intrat (azi-dimineață) pe teritoriul german, nu s-a învrednicit să găsească un pahar de „ber’rece!” (o înjurătură la adresa nemților ca entitate națională. Dar ce să facem? rece, caldă, alta nu e; asta este; datoria ne calcă s-o bem ș-așa; și tragem și tutun. Suntem cam fleșcăiți, probabil de căldură cu toate că e destul de răcoare. Deodată, miroase strașnic a ars. S-a aprins vagonul! Zic eu îngrozit. 83 de km pe oră! Carbonizat în goana rapidului! Departe de patrie, de familie! Maica mea!!!… Ce e?… Arde fața de masă: o țigaretă nestăpânită – o gaură neagră cât o băncuță… Degrabă înăbuș scandalul – acopăr această ocară, de frica chelnerului.

Am ajuns la Berlin. De acuma, țin-te!

Administrație, armată, arte, știinte, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapă, ca prin minune – apa; nu-nțeleg de ce.

Începem de vineri dimineața.

Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figură fac eu, mă rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, când Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor”, răcnește că-l jupoaie! Uite-l cum aleargă de colo până colo, cu bogata lui capelură vâlvoi, săpunit, cu servețelul la gît, văitându-se, și-n ruptul capului nu mai vrea să se lase „torturat”, „…lui de neamț stupid!”

Meisterul, scrupulos, vrea să-l apuce să-l puie jos; Herr Professor țipă și nu se lasă, Doamne ferește! Furie mare…

– Mersi, destul, maiher!… ta de neamț stupid! M-ai omorât, domnule!

Și, ce e drept, dl. Metzentin, de fel nu prea deștept, face niște ochi de adevărat stupid.

Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reașează oftând greu și se mai lasă săpunit încă o dată, mai bine. Neamțul ascute briciul, și iar începe supliciul. La fiecare trăsătură, clientul face pe scaun niște contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experiență de execuție prin electricitate¹. Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie să lucrăm cu foarfeca. Țac! odată neamțul. Aș! pacientul se ridică-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!” smucește instrumentul din mâna calăului și-ncepe să-și potrivească singur țăcălia. Iese nițel mai mică la stânga, o mai ciupește la dreapta, iese mai mică la dreapta etc. În fine, „Hai sictir!” trântește foarfeca – cât pe-aci să facă praf borcănelele negustorului, se uită placid în oglindă, dă din cap, și pe urmă din buze:

– Mort!

Apoi, către mine:

– Cât să-i dau nenorocitului ăstuia?

– Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindcă l-ai cam mâhnit pe bietul neamț, poți să-l mângâi cu 30.

Îi dă lui maiher cât îi dau eu pentru o lună de abonament, două mărci, taxa înzecită, și plecăm. De atunci, mereu mă-ntreabă dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor; care i-a plăcut mult: „Sehr or’ginal”.

Acuma, vezi-ne, mă rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trăsura și ne dăm jos, ca să fiu eu supus la un sever examen de silvicultură, și cum dl. profesor, triumfător asupra ignoranței mele, îmi arată cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:

– Ăsta e brad, boule! ăsta mesteacăn, ăsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru, plută, plop, alun, corn, salcîm turcesc, tei popesc, lemn jigărit, lemn-câinesc, lemn păduchios, râia-pădurii – und so weiter.

Eu urmez cu atenție, iar birjarul privește la noi cu mult respect, crezându-ne negustori străini, veniți să luăm în tăiere pădurea împărătească a orașului.

Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figură facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck, și Siegessäule. Eu stau umilit, ca un școler, mă rog, iar dl. profesor mă muștruluiește la estetică: făcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi arată („Uite, boule!”), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.

– Il a voulu fairegrandieux… Mprt!… Stupizi!… Nu vezi, mă, că sunt imbecili?! n-au talent, mă!

Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți curioși și niște „engleji” travellers, o familie numeroasă, să se strângă împrejurul nostru și să ne admire.

Englezul cel bătrân închide Baedeker-ul și toți ne ascultă cu luare-aminte. Asta încordează verva profesorului, care continuă, ridicând și mai solemn tonul:

– Imbecili… Și vor să facă în mare!… Il veut pettre² plusho que leur kiou. (Textual și fonografic garantat.)

„Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeste: nici cea mai palidă încruntătură măcar.

– Dar, îndrăznesc eu, trăgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului, am văzut în Baedeker…

– Baedeker e stupid!

Un gest foarte larg cu bastonul… „Englejii” fac niște ochi mari: parcă ar înțelege ceva.

– Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de artă – Desfontaines.

Dl. profesor, impacientat de atâta stăruință, foarte sever:

– Nu fi bou!… Uite, mă! uite, mă! uite, mă!

Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouă brațele, m-ajunge cu mâneca stângă peste obraz și-mi zboară ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart țăndări. Toată lumea ne face mare haz.

– Haide, Barbule…

Și pornesc; dar el m-apucă de braț, mă-nvârtește-n loc și iar… pettre!

Am isprăvit conferența asupra Reichstag-ului. Dăm să intrăm pe Unter den Linden. Englejii după noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, că nu ne pricep frumoasa limbă maternă:

– A beautiful language indeed!… very beautiful!

Poarta de Brandenburg… Măiculiță! ce iritațiune! ce nobilă indignare și ce înjurături!

– Partenonul si Tezeionul lipite! îngemenate! Asta e prea mult!… lor de nemți stupizi!… Mizerabilii!

Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt „mai mulți tei jigăriți decât popești, și pe urmă arini, paltini” etc. și ne răzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!”.

Acasă:

– Ai un moment răbdare, se fac numaidecît ochiurile… Stai nițel…

– Nu stau! Mi-e foame!

Și fără să mai scoatem pardesiul, atacăm fioros o ridiche mare de Bavaria, foarte necăcioasă (specialitate), tăvălind-o prin solniță.

– Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucătărie… Mi-e frică, Doamne ferește, de vreo apendicită! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mămăliguță și brânză de burduf și după ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsă de un frumos succes.

Ochiurile – „prea răscoapte”. Mămăliguța – „prea pripită”. Brânza – „iutiță” (figura autoarei). Peștele rasol – musafirul îl miroase de-aproape de tot și parcă s-ar cam strâmba.

Madame Caragiale (très piquée): E proaspăt Barbule, vai de mine! l-am cumpărat eu azi-dimineață: era viu; uite așa se bătea și l-am fiert eu în persoană…

Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspăt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu știi să-l fierbi! e crud…

Îmbucă, clefăie și scuipă în taler:

– Nu mâncați, copii! e mai tot crud, când vă spun eu… păcat!

Și, spre pedeapsă, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege părțile oarecum mai admisibile.

Ciulamaua – „lăbărțată, nu destul de închegată și de prăjită, rumenită!”

– Să te-nvăț eu să faci ciulama, neică! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.

Friptura de porc (altă specialitate locală, să juri că e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru românesc de casă”… Berea (iarăși o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) – „n-are a face cu berea franceză St.-Jean”. Piersicile – „mălăiețe”. În fine, șvartul – „apă chioară”.

Îmi pare rău; dar la urmă, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale – care rămâne foarte tristă de nenorocitu-i debut.

Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi băut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.

După amiază.

Intrăm pe un mare bulevard – Kurfürstendamm. Ne oprim în fața unuia din magazinele de lux, așa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutăți artistice – autori de toate națiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri lățime și cam tot atâta-nălțime), fel de fel de figurine, porțelanuri, picturi și aquarele. Începem lecția de estetică cu bastonul… Mișcare indicativă foarte pronunțată: o semnătură franceză³; un cer cu „clocoteală” de nori, pe o mare „îndârjită” – perspectivă „sinceră”!

– Uite, mă, boule!

Și, amăgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tăiat inima: ăsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mărci!… Dumnezeule! din ce am scăpatără! HerrProfessor s-a schimbat și el la față, grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjită, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodată, către mine, care încă țiu mâna pe bătăile inimii:

– Ia ascultă-mă, nene, ce mă tot porți pe la prăvălii? Muzeuri serioase n-au măgarii ăștia?

– Ba da.

Și-ncep a-i enumera, după Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am văzut.

– Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau să văz de ce sunt dumnealor capabili.

– Atunci, hai la Național-Galerie – moderni.

– Du-mă acolo! Ce mă tot porți de colo până colo?

Acolo…

– Arată-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz.

Mă rog de gardian să mă-ndrepteze.

– Uite-l, Barbule.

Un pas mare înapoi, o încruntătură, cu mâna la sprâncene en guisede visière; apoi o ricanare fieroasă:

– ăsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… ăsta?… mă-sii de stupid!

Scuipăm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.

…Dar Domul cel nou? – Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? – Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomenește bere?… Dar băcăniile? Auzi d-ta să nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odăiță, cu un miș-maș!… scl. … scl.

Foarte obosiți, trecem prin câteva berării; la fiecare, două-trei halbe… Proastă – peste tot.

Înapoi, acasă.

Le souper à la hauteur du déjeuner…

Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altă mâhnire pentru Didina! care zdrobită se duce să se culce) mi se demonstrează că sunt „absolut tâmpit” în materie de artă.

Încă o sticlă… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcăială… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!

A doua zi, sâmbătă, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. După dejun, care e și mai puțin reușit ca ieri, iată ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a face cunoștintă, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol⁴. Față cu tânărul erudit, ne-nțepenim în picioare, ne-ncordăm în gât și ne umflăm în gușe – chestie de prestigiu!

Plecăm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, două ceasuri de conferință asupra artelor plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii – le rococo… Umărul Venerii lui Pigalle, în copie⁵, e prea „teșit”. Nu se putea un francez să facă un umăr așa de „teșit” etc. etc.

Moara de la Sans-Souci:

– Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemți! etc.

Părăsim Potsdamul și ne-ntoarcem cu vaporul peHavelpână la Wansee – vastă colonie de ville-palazzi și de stabilimente estivale – o pasiune, între multe altele, pentru berlinezi.

Plimbare, nec-plus-ultra: un măreț apus de soare pe o apă largă, înconjurată de dealuri cu păduri, parcuri și castele.

– Uitați-vă la apă zic eu, parcă e argint…

– Mprt!… aur, nu argint!

– Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arătând în bătaia blondei luni pe crețurile apei, parcă e fosfor…

– Mprt!… sulf, nu fosfor!

Nu-i chip să nimerim nuanța exactă.

În Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele căruia se deschide asupra apei o panoramă mirifică. Căutăm vreun sfert de ceas, Barbu înainte și noi după el, o masă, de unde să avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu știi?” Ochim de colea, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine: aici lumina „prea crudă”, aici „prea searbădă”, acolea „ternă”, dincolo, „prea lăptie”… În fine, am găsit punctul exact, punctul grat. Așa, da! Ne așezăm la masă.

Aici, mâncăm („prost”, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, mă rog frumos, și pe urmă svarturi – aavele!

Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat”, riscăm oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.

Barbu se scandalizează grozav și, stăpânind greu un gaz, care vrea să scape din captivitate, foarte sever:

– Știi că niciodată nu mi-au plăcut trivialitatea și… porcăriile!

A scăpat gazul…

Ne întoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, în Berlin. Mergem în tentrum la Café National – un loc foarte interesant, stație de băi de mare mixte pe uscat – un pandemonium!

Prezența noastră nu trece indiferentă; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma că produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…”. Walkyriile ne aplaudă în surdină și parcă ar vrea să ne deoache. Ne facem că ne supărăm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidă, care ține cam mult: bilele parcă ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldă!… lui de neamț idiot!), răsturnăm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcă!

S-a făcut ziuă. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminică dimineața. Ne urcăm într-o birjă… Imbecilul de birjar – fă-ți idee, mon cher! – așa de dimineață, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța – un ceas de călătorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu – ce memorie, domnule! – cunoaște casa – eu n-o cunosc, ma parole d’honneur ! – lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptă și pe urmă i-l împlântă în șira spinării.

– Ho, maiher! (… nu stiu ce și nu știu cum!)

Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndată înțelege că trebuie să fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.

Copăcel – pe scară. Sunăm… Familia și servitoarea rămân îngrozite văzându-ne: cred că am scăpat din ghearele Inchiziției.

Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano să ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profităm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzică clasică… „Nu trebuie să se șterpelească, să se trezească, ca să zic așa, unele note: prrt, prrrt!” Pianistul se apără arătând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi „șterpelite și tesite, ca să zic asa, prrt! prrrt!”

– E-mprt!

Vedem în perete portretul lui Anghel și-ncepem să plângem; mai bem ceva bere și mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcăm nedezbrăcați pe la 8 dim., declarând categoric că de astă dată refuzăm cu desăvârșire dejunul Didinei. Biata fată! Închipuie-ți.

Pe la 3 post-meridiane, niște muște ne scoală, să ne dregem. În lipsă de St.-Jean, ne mulțumim cu Pfungstaedter – parcă începe a fi potabil.

Pe la 4, iată că ne sosește un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor în filosofie și în drept, un tânăr savant⁶. E foarte timid, politicos și pudic, ca o fată mare – nu nemțoaică. Îndată ce facem cunoștința, dl. doctor Gusti primește o violentă lecțiune de filosofie à l’emporte-pièce – anume despre Schopenhauer.

– Apoi, să-mi dați voie! să mă iertați!… pardon!… nu-l înțelegeți deloc pe Schopenhauer!… dar absolut de loc!

Iar dl. dr. Zarifopol⁷ află că noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! căci, trebuie să stiți, ne preparăm a ținè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare și originilor ei în genere, și-n particular la români”.

Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!

Dar noi stăm de vorbă, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despărțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rămâne inconsolabilă de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinară… mprt!

Trenul pleacă la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Să prânzim la Grădina Zoologică, peste drum de gară. Lăsăm bagajele la dl. Gusti acasă, aci aproape și mergem la grădină.

Duminică seară. Public endimanché circulă ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masă compactă. Dar avem noi vreme de pierdut? Dăm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasă (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! — D-abia găsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantă. Chelnerul nostru, un adevărat secretar de ambasadă de cel mai sever stil… Bătăi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.

– Pleacă trenul, domnule!

Eu zâmbesc zaharisit. El, vânăt suprem:

– Ascultă-mă! Înțeleg să mă faci ridicul într-o cafenea infamă de femei pierdute; dar, față de domnii (și arată cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!

Se scoală să plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așează iar la loc – mai vânăt decât cum se sculase.

… Și secretarul de ambasadă tot nu vine!… Dar pare că, iată-l. Pășește calm. Ce flegmă diplomatică!… A! de ce n-are, mizerabilul! două mame – trei!… Ne aduce două butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheață, în găleată de argint, și apă minerală.

– Să-mi dea orice, mă! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai să nu mă chinuiască! Să-mi dea degrabă! Înțelegi bine că nu vreau să scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?

O porție de șuncă și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé… Atacăm eroic cu furculița… Malheur!

– Saumon-ul ăsta e vechi, mă! pute!… Să nu mă-nvățați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul — cu furculița!

– ?!

– (crescendo con furore) Pute! pute! pute!

Și-ncepe să risipească, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afară din talerul de argint. Apoi o mutră acrită ca de un oribil dezgust:

– Mâncați-l voi, dacă vreți!

Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoală și se face că merge să caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânăr ageamiu, rămâne cu gura căscată, cam tremurând de un fel de vagă frică; eu, bătrân hârșit, mă uit la atâta lume frumoasă; Barbu strică așa vin cu apă; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului – ba și oarecari pufneli, destul de discrete – în vreme ce banda militară urlă, cu o ferocitate în adevăr catolică, conjurația din Hughenoții… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!

Mâncăm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivită vreme. Am sfîrșit… O pauză… Gazuri…

– Are ăsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!

– Nu! zice Iancu, că pierdem trenul! (à laNottara) Te așteaptă copilul tău! nu-nțelegi?

Vreau să plătesc. Îmi dă peste mână și-mi risipește pitulele. Cheamă pe maiher și-i aruncă o piesă de 20 mărci; toată socoteala 16 mărci, 40 pfg.

– De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mă! (iar gazuri)… lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…

– Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groază la ce primejdie s-ar expune.

Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte să ia de-acasă bagajele traveller-ului și să le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la gară. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …”

Iată trenul… Einsteigen bitte!

Ne pupăm cu muci și ne despărțim foarte lacrimoși.

Plecat!… Păcat!… Dd. d-ri și eu ne uităm lung unul la altul multă vreme, până să ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteorică a acestui phénomène vivant, prin capitala germană… Vertiginos… Grandieux!

Am ostenit. Iartă, scumpul meu amic, că a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrățișază,

al tău,

Iancu

P.S.: Stăruie pe lîngă dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o excelentă pastă de prieten, să-ți dea, la ocazie, mai ample amănunte. I-a plăcut mult! A rămas încântat!

1. Am aflat pe urmă că Madame Metzentin, care locuiește în odăița din dos, despărțită de prăvălie numai cu scânduri, ușă cu geam și perdeluță, a dat, în seara memorabilei experiențe americane, naștere unui Metzentinel – cam cu vreo săptămână înainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a greșit socoteala. Se-ntîmplă. Mama și copilul se află bine. (Nota aut.)

2. Așa mi se pare că se scrie verbul acesta. Ori asa: paître? Nu știu. Mi-e lene să mai caut în Larousse. (Nota aut.)

3. Aici, în Prusia, sunt foarte mulți germani cu nume franceze – Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si câte altele… Prima noastră servitoare aici, fată de la țară, tatăl cultivator de pământ, se numea, scris în condicută, Mina de Vantier. După cum mi s-a explicat (ți-o dau cum am primit-o, și cred că nu te induc în eroare), toți aceștia sunt urmașii germanizați ai emigranților francezi protestanți, din veacul XVII, după revocarea Edictului de la Nantes. Mare câștig pentru Germania. (Nota aut.)

4. Dl. dr. Paul Zarifopol își prepară acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a făcut studiile. Se pretinde, nu putem ști până la ce punct trebuie acordată încredere acestor aserțiuni, că aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. (Nota aut.)

5. Originalul acesteia, cât și minunatul ei pendant, Mercure încălțându-se cu aripi, amândouă capodopere ale celebrului Pigalle, au fost strămutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. În locul lor s-au așezat două copii, reproducții stricte, făcute pe tipar. (Nota aut.)

6. Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminaliștilor moderni, unde are să facă în curând o conferință despre o chestie controversată etc. (Nota aut.)

7. Specialitatea, în filologie romanică: limba franceză si evul mediu. (Nota aut.)