Ion Socolescu, arhitect, om de acțiune cu o cultură aleasă, creatorul școlii românești de arhitectură modernă

Ion N. Socolescu a rămas în istoria arhitecturii româneşti drept un arhitect dinamic, a cărui activitate practică s-a îmbinat cu cea teoretică. S-a născut la Ploieşti, la 17 ianuarie 1856, tatăl său fiind arhitectul Nicolae G. Socolescu (?-1872), iar fratele mai mare, arhitectul Toma N. Socolescu (1848-1897). După terminarea liceului, urmează cursurile de inginerie la Şcoala de drumuri şi poduri, din Bucureşti, absolvind-o în 1877, ca şef de promoţie.

Om de acțiune, cu o cultură aleasă, Ion N. Socolescu a contribuit la crearea de buni arhitecți și la ridicarea nivelului arhitecturii românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Promotor al noului stil arhitectural, Ion N. Socolescu a reușit sa creeze o linie proprie a stilului neoromânesc, atractivă și ușor de recunoscut prin câteva elemente (arcadele duble, reliefurile decorative care încadreaza arcadele ferestrelor, cromatica vie).

Ion N. Socolescu a făcut parte din primul val de arhitecţi români cu studii la École des Beaux-Arts din Paris. A studiat în cadrul atelierului arhitectului Paul-René-Léon Ginain (1825-1898). Ion Mincu, Ion N. Socolescu, Ştefan Ciocârlan, Alexandru Săvulescu, Dimitrie Maimarolu, Toma Dobrescu au fost printre primii arhitecţi, care au marcat originile stilului naţional, eliberând-o de sub tutela academismului, înţelegând rolul tradiţiei şi importanţa monumentelor naţionale.

În 1884 se stabileşte la Bucureşti, începând activitatea de arhitect şi antreprenor, sub sigla „Biroul Technic Pentru Proecte și Intreprinderi de Lucrări Publice și Particulare Ion N. Socolescu, arhitect şi inginer, strada Domnitzi, 12 bis, București”.

Activitatea lui Ion N. Socolescu s-a desfăşurat pe mai multe direcţii. Pe lângă arhitect-inginer şi antreprenor, a fost fondatorul şi directorul revistei Analele Arhitecturii şi ale Artelor cu care se leagă (1890-1893), membru fondator al Societăţii Arhitecţilor Români (1891), director şi profesor al Şcolii de arhitectură (1892-1897).

Practica arhitecturală a lui Ion N. Socolescu s-a desfăşurat după 1884. Alături de Ion Mincu, considerat întemeietorul stilului neoromânesc şi al şcolii naţionale de arhitectură, Grigore Cerchez şi alţii, în încercarea de a crea un stil naţional, Ion Socolescu a mers pe o cale proprie de exprimare arhitecturală, folosind ca surse de inspiraţie atât elemente de arhitectură tradiţională românească, cât şi detalii ale arhitecturii orientale.

Dintre elementele folosite se remarcă arcele în acoladă, arcele trilobate, iar ca finisaje placare cu elemente ceramice, piatră şi tencuieli pictate. Casa Ionescu-Gion (1889) este prima construcţie care anunţă formula stilistică personală, apreciată de public, pentru caracterul ei original, pentru latura decorativă şi nota de exotism.

Aproape toate lucrările proiectate de arhitectul Socolescu, după această construcţie, au fost elaborate în acest stil. Modelul creat de arhitect a fost utilizat, în special la reşedinţe, la şcoli, primării, spitale, realizate după 1890.

În capitală a realizat Penitenciarul Militar din Dealul Spirii (1885), Şcoala de Arte şi Meserii (1888), pe Bulevardul Regina Maria, iar în 1894, extinderea Teatrului Naţional cu un corp anexă. Ca antreprenor a executat majoritatea locuinţelor şi lucrări publice importante precum: clădirea C.E.C.-ului (1896-1900), spitalul de alienaţi Obregia (1906-1910), ambele în Bucureşti.

Între 1886 şi 1887, la Călăraşi, proiectează sediul actual al Primăriei, iar în 1890, la Ploieşti, proiectează Şcoala de Fete „Despina Doamna”.

Edificiile publice realizate de Ion N. Socolescu au devenit embleme ale oraşelor. Dintre acestea se remarcă: Palatul de Justiţie din Craiova, actuala Universitate; Şcoala Normală din Câmpulung Muscel şi Şcoala „Vasile Lupu” din Iaşi, în prezent, ambele funcţionând ca licee. Palatul Comunal din Constanţa (1894), în prezent, Muzeul de Artă Populară, reprezentativ pentru stilul Socolescu, unde se observă influenţe ale arhitecturii tradiţionale româneşti, dar şi orientale.

După Bucureşti, în Constanţa se află cele mai multe construcţii realizate de arh. Socolescu: Şcoala nr. 2 (1891-1893), prima şcoală românească din Constanţa, astăzi corpul vechi al Muzeului de Artă; fosta Primărie (1895), actualul muzeu de Artă Populară; Şcoala de Marină, (1908-1909), în prezent, Muzeul Marinei Române.

Clădirea Universității din Craiova, construită inițial pentru a servi drept Palat de Justiție, este un monument de arhitectură de interes național și una dintre cele mai reprezentative edificii ale orașului. Proiectată în 1890 de arhitectul Ion Socolescu clădirea Universității este o ilustrare a neoclasicismului în arhitectură. Ea este situată în centrul municipiului Craiova, pe str. Alexandru Ioan Cuza, nr. 13, lângă Teatrul Național „Marin Sorescu”.

Construcția edificiului Universității din Craiova

Pe locul pe care se ridică astăzi clădirea Universității din Craiova (rectoratul) se afla, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Biserica Gănescu, cu hramurile Sfântul Nicolae și Sfântul Ioan Botezătorul (numită și Episcopia din Craiova sau mânăstirea Gănescu), ctitorită de stolnicul Barbu Zătreanu Gănescu. Odată cu secularizarea averilor mânăstirești din 1863, biserica își pierde proprietățile, iar în curtea și vechile case arhierești își mută sediul Tribunalul din Craiova. Ulterior, în anul 1884, s-a decis demolarea așezământului religios și ridicarea, pe același amplasament, a unui Palat de Justiție. Până la construirea acestuia, sediul provizoriu al tribunalului Craiovei a fost mutat la Casa Băniei. Decizia de demolare a clădirilor care au aparținut Bisericii Gănescu avea să fie pusă în aplicare în anii 1889-1890, când au început și lucrările la noua clădire. Un rol important în construcția noului palat l-au jucat atât Alexandru Marghiloman, atunci Ministru al Lucrărilor Publice (perioadă în care a contribuit, pe lângă construirea Palatului Justiției din Craiova, la amenajarea Grădinii Botanice, la începerea lucrărilor la Școala Centrală de Fete, la Palatul Justiției și la edificiul Bibliotecii Centrale Universitare din București, precum și la începerea lucrărilor la podul de la Cernavodă), cât și prefectul de Dolj, Nicu Economu, care a finanțat lucrările.

Clădirea, proiectată în 1890 de arhitectul Ion N. Socolescu, caracterizată de monumentalitatea tipică academismului francez a acelor timpuri, a fost ridicată între 1894 și 1912. Încă de la început au fost vizibile, atât la exterior, cât și la interior, elemente și principii arhitecturale împrumutate din clasicism, precum frontonul triunghiular și peristilul intrării principale cu trei uși, încadrat de patru coloane compozite (cu elemente corintice și ionice). Construcția s-a pliat perfect pe terenul denivelat (mai înalt în partea din față, înspre actuala str. A. I. Cuza, atunci str. Justiției, și mai jos în partea din spate, înspre actuala Calea București, atunci str. Știrbei Vodă, zonă cunoscută ca Valea lui Opincă), având 3 niveluri de înălțime (subsol înalt / demisol, parter și etaj). Palatul era înconjurat de un gard cu grilaj de fier forjat fixat pe un soclu de beton, cu stâlpi din loc în loc. Între clădire și gard se desfășura, pe toate laturile acesteia, o porțiune de spațiu verde. Ulterior, odată cu modificările aduse clădirii și zonei înconjurătoare, gardul a fost dezafectat întâi pe latura dinspre Piața Marșeu și str. Boerescu (azi Teatrul Național “Marin Sorescu”) și mai târziu pe cea dinspre actuala Calea București.

Forma inițială a clădirii Palatului de Justiție era de patrulater întretăiat pe mijloc de un corp central, care corespundea intrării principale. Aceasta era dominată de frontonul clasic, unde putea fi admirat un grup statuar reprezentând „Justiția legată la ochi”, înlăturat după 1948. Ulterior schimbării destinației clădirii, sub frontonul acesteia a fost amplasat cuvântul „UNIVERSITATEA”, scris cu majuscule în relief.

Primul Palat Comunal din Constanța

Construirea primului sediu propriu pentru Primăria din orașul Constanța (primul palat comunal) a început în anul 1894, printr-o licitație publică. Planurile acestei clădiri fuseseră concepute de către Arhitectul Ion. N. Socolescu, personalitate de prim rang în acele vremuri, căruia urmașii i-au recunoscut „inteligența sclipitoare, spiritul de inițiativă și calitățile de organizator”. Inaugurarea acestei clădiri s-a produs la data de 20 noiembrie 1896, dar terminarea completă a lucrărilor a mai durat încă trei ani, până în anul 1899. Primăria orașului Constanța a vândut însă această clădire, în anul 1906, Poștei Române, iar astăzi este sediul „Muzeului de Artă Populară”.

Casa Ionescu-Gion din București

În 1899, pe un teren de pe strada Lucaci (tronson numit azi strada Logofătul Udriște), istoricul și publicistul Gheorghe Ionescu-Gion își ridică reședința după planurile arhitectului și prietenului său, Ion N. Socolescu. Mahalaua Lucaci, dimprejurul bisericii omonime (1764), e atestată încă din vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ionescu-Gion (1857-1904), publicist, profesor și istoric, cu doctorat la Paris, scrie în ziarele Telegraful și România Liberă. Din 1885 până în 1904, activează ca vicepreședinte al Societății Ateneului Român. Ca istoric, publică multe studii, cel mai important fiind Istoria Bucurescilor (1899), de referință.

Reședința Ionescu-Gion e o bijuterie arhitecturală, un proiect-unicat. Arhitectul Socolescu creează o fațadă principală simetrică, cu partea centrală ieșită spre stradă, cu porticul de acces (intrarea principală). Stilul construcției e neoromânesc (neobrâncovenesc) timpuriu, cu elemente inspirate de arhitectura bisericească/mănăstirească tradițională a zonei. Ferestrele faţadei principale sunt cuplate câte două, terminate în arce trilobate și prinse în ancadramente bogat decorate. Fațadele au detalii florale și motive din țesăturile româneşti pictate pe sticlă la nivelul streșinii.

Pe fronton e plasat un medalion cu însemnele de carturar (o carte deschisă și o pană), iar vitraliile ferestrelor au medalioane cu porterte de domnitori. Turnul din stânga, ce include scara, dă un aspect de monumentalitate casei altcumva de dimensiuni medii. Per total, arhitectura somptuoasă plasează imediat proprietarul în sfera burgheză a antebelicului bucureștean.

Elementele de decoraţie folosite de Ion N. Socolescu pe faţadele diverselor clădiri au adesea fineţea dantelei, apropiindu-se mai mult de viziunea orientală. Deşi faţadele abundă în decoraţie, aceasta este judicios folosită în zone bine delimitate şi echilibrat realizată. Compoziţia, scara la care sunt executate construcţiile, le dau un aer original şi emană rafinament. Se remarcă la aceste construcţii calitatea ireproşabilă a execuţiei, proiectarea până la cel mai mic detaliu.

O activitate în strânsă legătură cu profesia de arhitect, pe care a avut-o Ion N. Socolescu, a fost cea de antreprenor. Este remarcabilă calitatea execuţiei Palatului Casei de Depuneri şi Economii, proiectată de arhitectul francez Paul Gottreau în 1894 şi construită de Ion N. Socolescu în perioada 1895-1900.

A încetat din viaţă la 24 februarie 1924, la 67 de ani, fiind îngropat în cimitirul Bellu, alături de fratele său, Toma N. Socolescu şi nepotul său Toma T. Socolescu.

Acestea v-au fost aduse domniilor voastre via pagina facebook Arhitectură, Restaurare și Urbanism în România, arhivadearhitectura.ro, monumenteoltenia.ro, bucurestiivechisinoi.ro.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!